Capitolul VI.

În ce fel neobişnuit a venit pe lume Gargantua.

În vreme ce băutorii schimbau între ei aceste fărâmituri de cuvinte, Gargamela a început să se vaite de dureri în pântece. Socotind că i-a venit ceasul de a naşte, Grandgousier s-a ridicat de pe iarbă şi, ca s-o îmbărbăteze, a sfătuit-o să se lungească la umbra sălciei, spunându-i în glumă că în curând o să-i mai crească două picioare. A îndemnat-o să-şi ţină firea şi să aştepte cu răbdare sosirea pruncului. Chinurile facerii sunt grele, dar mult nu ţin; după aceea femeia simte o bucurie mare şi de durere nu-şi mai aduce aminte.

— Adevărat îţi vorbesc. Mântuitorul nostru spune în Evanghelia de la Ioan cetire: „Muierea în dureri va da naştere, dar după ce va fi născut, suferinţa ei va uita-o”.

— Of, a răspuns Gargamela, frumos ştii sa grăieşti! Mai bucuroasă ascult cuvintele Evangheliei, decât povestea sfintei Margareta, sau altă trăsnaie.

— Curaj, mieluşico! i-a strigat Grandgousier. Dă-i drumul ăstuia, că pe-urmă mai facem unul.

— Ai! s-a văitat ea. Ce vă pasă vouă, bărbaţilor? Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mă chinuiesc, dacă aşa ţi-a fost pofta; dar ar fi fost mai bine – Doamne! – să ţi-o fi tăiat!

— Ce să tai? a sărit de colo Grandgousier.

— Ah, ce bărbat de treabă te-ai făcut; numaidecât ai priceput.

— Să mi-o tai! Adu încoace cuţitul, afurisite, dacă aşa ţi-e voia!

— Ba să ferească Dumnezeu de una ca asta! Iartă-mă, Doamne, că n-o spusei într-adins. Să nu-ţi faci nici dumneata sânge rău. Azi o să am de furcă, după mila cerului, şi numai din pricina bărbăţiei dumitale, s-o porţi sănătos!

— Curaj, curaj! zicea Grandgousier. Nu-ţi fie teamă, lasă boii dinainte să tragă. Eu mă duc să mai ciocnesc o oală. Am să stau pe-aici, pe-aproape, dacă te vei simţi rău, să mă strigi; sunt înapoi cât ai bate din palme.

Puţin după aceea, Gargamela a început din nou să se vaite, să plângă şi să ţipe. Moaşele s-au strâns în jurul ei şi s-au apucat să-i pipăie pântecele. Cercetând-o cu de-amănuntul, au dat peste nişte cărnuri, care nu arătau tocmai bine. Moaşele au crezut că e copilul. Nu. Era maţul gros, care i se întorsese pe dos. Mâncase Gargamela prea multă tuslama, după cum parcă v-am spus.

Atunci s-a desprins din ceata moaşelor o babă răpănoasă, căreia îi mersese faima de felceriţă mare, şi care, cu vreo şaizeci de ani în urmă, se pripăşise pe-acolo, venind din Brisepaille, de lângă Saint-Genou. Baba i-a pus o cataplasmă atât de cumplită, încât toate larixurile i s-au strâns deodată, strâmtându-se atât de tare, că nici cu dinţii nu le-ai fi putut desface; (aşa cum diavolul, voind în timpul slujbei sfântului Martin, să însemne în catastif clevetirile unor muieri din Galia, cu dinţii s-a apucat să întindă pielicica pe care nu mai avea loc să scrie).

Lărgindu-se boabele mitrei din pricina acelei tulburări, fătul a intrat în vâna cea mare, a ajuns prin diafragmă până sub umăr, unde sus-numita vână se desparte în două, apoi a cârmit-o spre stânga, ieşind afară prin ureche.

De îndată ce-a văzut lumina zilei, plodul n-a început să miorlăie ca alţi copii abia-născuţi: „Miau! Miau!”, ci a strigat limpede şi desluşit: „Daţi-mi să beau!”, ca şi cum ar fi îndemnat la pahar pe toţi cei de faţă, cu un glas atât de puternic, că s-a auzit până în ţara Beussei [16] şi dincolo de Bibarois.

Ştiu bine, că nu veţi da crezare acestei naşteri puţin obişnuite. Mie unuia prea puţin îmi pasă; dar un om de ispravă, cu mintea sănătoasă şi cu scaun la cap, nu se îndoieşte niciodată de ceea ce i se spune, sau vede cu ochii că e scris. Nu zice înţeleptul Solomon în Proverbiorum [17], XIV: „Innocens credit omni verbo?” [18] Iar sfântul Pavel în primo Corinthio [19], XIII: „Charitas omnia credit?” Adică, pentru ce n-aţi crede? Pentru că întâmplarea nu seamănă să se fi petrecut cu adevărat? Dar eu spun că se cuvine s-o primiţi cu deplină încredere, tocmai fiindcă vi se pare de necrezut. Dascălii Sorbonei aşa ne învaţă, că numai prin credinţă se adevereşte a fi tot ceea ce parecă nu este. Găsit-aţi ceva împotriva legii? Împotriva dreptei credinţe? Împotriva Sfintelor Scripturi? În ceea ce mă priveşte, nu văd unde spune Biblia altminteri? De ce să vă îndoiţi că lucrul s-a întâmplat, dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu?

Nu vă tulburaţi mintea cu gânduri deşarte: la Dumnezeu toate sunt cu putinţă! Şi dacă ar hotărî el astfel, toate femeile ar naşte, de azi înainte, pe urechi.

Bachus nu s-a desprins din coapsa lui Jupiter?

Sfarmă-Piatră n-a ieşit din călcâiul maică-si, iar Neghiniţă din papucul doicii?

Minerva nu s-a născut din capul lui Jupiter? (Tot prin ureche.)

Adonis nu s-a întrupat din scoarţa unui mirt?

Castor şi Pollux din coaja oului pe care l-a ouat (şi l-a clocit) Leda?

Aţi rămâne cu gura căscată, dacă v-aş arăta aici întregul paragraf în care Pliniu' vorbeşte despre naşterile ciudate sau împotriva firii. Şi vă rog să mă credeţi, că eu nu-s nici pe departe atât de meşter în minciuni ca el. Citiţi Istoria naturală a lui (cartea VII, capitolul 3) şi nu-mi mai bateţi capul!