Capitolul XXIX.

Scrisoarea lui Grandgousier către fiul său Gargantua.

Cunoscând silinţa cu care te-ai dedat învăţăturii, nu mi-aş fi îngăduit multă vreme de-aici înainte să tulbur tihna înţeleptelor tale gânduri, dacă tocmai acei prieteni în care îmi pusesem toată încrederea, vecinii cu care aveam vechi învoieli de vieţuire paşnică, nu mi-ar fi răpit în aceste zile liniştea bătrâneţilor mele. Dar fiindcă aşa mi-a fost scris, ca supărările să-mi vină tocmai de la cei pe care mă bizuiam mai mult, iată-mă nevoit să te chem întru apărarea oamenilor şi a bunurilor de care eşti legat prin însăşi legea firii; căci armele luptei rămân neputincioase, dacă lipseşte din casă sfatul chibzuinţei, după cum, de asemeni, învăţătura se dovedeşte zadarnică, iar sfatul de prisos, când nu sunt folosite la timpul potrivit.

N-am de gând să aţâţ războiul, ci să-l înlătur; nu vreau să lovesc pe nimeni, ci să mă apăr; nu râvnesc la bunul altuia, ci doresc să rămân ca şi până acum ocrotitorul supuşilor mei credincioşi şi al pământului strămoşesc, asupra căruia Picrocol s-a năpustit vrăjmăşeşte, fără nici o pricină sau temei, stăruind în pornirea lui bezmetică şi săvârşind ticăloşii, pe care nici o fiinţă iubitoare de dreptate nu le poate îngădui.

Am socotit de a mea datorie să încerc să-i astâmpăr trufaşa mânie, făgăduindu-i tot ceea ce, după judecata mea, s-ar cuveni să-l mulţumească. I-am trimis în mai multe rânduri solie prietenească, rugându-l să-mi spună cine şi cu ce l-a vătămat. Dar el, în loc de orice alt răspuns, a pornit cu război împotrivă-mi, închipuindu-şi pesemne că are drept să poruncească în ţara mea, după bunul lui plac. Aşa fiind, am înţeles că Dumnezeu cel veşnic l-a părăsit, lăsându-l să-şi poarte cârma după cum l-o ajuta mintea şi l-o povăţui cugetul, care, aşa se vede, numai la rele îl îndeamnă. Voia cerească, pe care el a nesocotit-o, mi l-a trimis mie în aceste împrejurări atât de supărătoare, pentru a-l aduce la dreapta judecată.

Aşadar, fiul meu mult iubit, de îndată ce îţi va fi la îndemână, după ce vei fi văzut aceste rânduri, grăbeşte-te şi vino să ne dai ajutor; nu numai mie, faţă de care ai o fiiască îndatorire, ci tuturor alor tăi, pe care eşti ţinut să-i ocroteşti şi să-i mântui de la pierzare. Vom duce treburile noastre la bun sfârşit cu cât mai puţină vărsare de sânge şi, după cum se va putea, cu arme cât mai repezi, cu isteţime şi dibăcie de luptă. Vom avea grijă de mântuirea tuturor sufletelor, trimiţându-le să se aşeze liniştite în sălaşul ce li se cuvine.

Preaiubitul meu fiu, pacea lui Cristos, mântuitorul nostru, să fie cu tine. Spune vorbe bune din parte-mi lui Ponocrat, Gimnast şi Eudemon.

În a douăzecea zi a lui septembrie, Tatăl tău, GRANDGOUSIER.