Capitolul XXXI.

Cuvântarea lui Gallet către Picrocol „Nu-i prilej de mâhnire mai mare pentru oameni decât atunci, când, aşteaptă cu gând ascuns milă şi îndurare de la alţii, primesc în schimb numai supărări şi paguba. Nu fără pricină întemeiată, mulţi din cei care au ajuns să sufere asemenea ocară, au socotit-o mai greu de îndurat decât viaţa, şi neputând s-o înlăture nici cu puterea, nici prin alt mijloc, şi-au făcut seama singuri.

E de minune, cum regele Grandgousier, stăpânul meu, văzând năvala ta nestăpânită şi vrăjmaşă, nu s-a lăsat cuprins de mânie şi nu şi-a pierdut cumpătul. Ar fi fost însă şi mai ciudat, dacă ar fi rămas nesimţitor faţă de neînchipuitele răutăţi pe care tu şi oamenii tăi le-aţi săvârşit asupra ţării şi supuşilor săi; atâtea nelegiuiri, din care aţi avut grijă să nu lipsească niciuna! Toate acestea l-au mâhnit nespus, căci el iubeşte din inimă pe supuşii săi, după cum ei îi dau, la rândul lor, mai multă cinste decât a avut vreodată parte un muritor pe pământ.

Punând în cumpănă greşelile fiecăruia, regele nostru a văzut cu adâncă mâhnire, că tu şi cu ai tăi sunteţi cei vinovaţi; tocmai voi, care din adâncul vremilor, de când ne ştim, aţi avut legământ de prietenie cu el şi cu părinţii lui. Nu numai el şi cu ai lui, dar chiar neamurile barbare din Poitou, Bretania şi Marceau, până dincolo de Insulele Canare, socoteau că ar fi fost mai lesne să se dărâme bolta cerului sau să se înalţe prăpăstiile dincolo de nori, decât să se smintească acea legătură a noastră, care atât de cumplit i-a înfricoşat pe duşmani, încât în năvălirile lor n-au îndrăznit niciodată să lovească sau să prade pe vreunul din noi, de teama celuilalt.

Mai mult decât atât. Faima acestei prietenii dintre noi s-a răspândit pe întreg pământul, şi puţini erau aceia, de aici până în ostroavele Oceanului, care să nu fi râvnit să vi se alăture vouă şi să nu îndeplinească orice le-aţi cere, socotind prietenia voastră mai scumpă decât neamul şi decât pământul lor. N-a fost pe lume, de când ne-am pomenit, un prinţ atât de trufaş sau o putere atât de lacomă, care să cuteze a călca, nu numai ţinuturile voastre, dar nici pe ale prietenilor voştri. Iar dacă, nestând prea mult să cugete, ar fi încercat, totuşi, să-i lovească pe aceştia, repede şi-ar fi schimbat gândul, ştiind bine că le veţi sări în ajutor.

Ce mânie oarbă te-a cuprins deodată, de-ai pornit să sfărâmi această legătură, să calci în picioare jurămintele de prietenie, să treci dincolo de dreptul tău şi să cotropeşti pământurile regelui meu, fără ca vreunul dintre ai lui să te fi supărat, să te fi înfruntat sau să-ţi fi pricinuit vreo pagubă?

Unde ţi-e credinţa? Unde ţi-e legea? Unde ţi-e judecata? Unde ţi-e omenia? Unde ţi-e teama de Dumnezeu? Crezi tu, că nelegiuirile tale nu sunt ştiute de duhurile cerului şi de Domnul, stăpânul lumii, care ne răsplăteşte pe toţi după faptele noastre?

Dacă astfel îţi închipui, greşeşti, căci toate vor veni odată în faţa dreptăţii sale. Te-a ajuns cumva blestemul morţii sau ţi-a fost ursită zodia să-ţi pierzi liniştea şi odihna? Toată puterea îşi are sfârşitul ei; şi chiar de-ajunge pe culmile cele mai de sus, se prăbuşeşte odată şi se dărâmă, fiindcă multă vreme să se ţină deasupra, nu poate. Aşa sfârşesc toţi aceia care prin felul lor de a fi şi de a gândi nu se pricep să pună o măsură norocului şi nici stavilă lăcomiei lor.

Dar dacă aşa ţi-a fost scris, ca tihna şi mulţumirile tale să se încheie, de ce te-ai năpustit să tulburi tocmai liniştea regelui meu, care el însuşi te-a înscăunat? Dacă neamului tău i-a fost dat să cadă, de ce, prăbuşindu-se, să se-abată asupra căminului celui care l-a înzestrat? E o faptă atât de necugetată şi de respingătoare pentru orice om cu mintea întreagă, încât rămâne aproape de neînţeles. Străinii nu-i vor da crezare, până în clipa când vor pricepe cu adevărat, că nu-i nimic sfânt şi neprihănit pentru cel care uită de Dumnezeu şi de dreapta judecată, lăsându-se purtat de pornirea lui ticăloasă.

Săvârşit-am vreo nelegiuire pe pământurile tale sau împotriva supuşilor tăi? Ocrotit-am pe cei ce-ţi vor răul? Nu te-am fi ajutat în treburile tale? Adus-am vreo vătămare numelui şi cinstei tale? Dacă ponegririle care au căutat să te ducă în greşeală prin cuvinte mincinoase sau închipuiri înşelătoare, ţi-au strecurat bănuiala că am fi urzit împotriva ta uneltiri nevrednice de vechea noastră prietenie, ar fi trebuit mai întâi să le cercetezi temeinicia şi să ne dai de ştire. Te-am fi lămurit cum se cuvine şi ai fi rămas pe deplin mulţumit. Dar tu, Dumnezeu să te înţeleagă! Ce-ai de gând? Vrei, ca un viclean cotropitor, să prădezi şi să pustieşti regatul stăpânului meu? Îl socoteşti atât de fricos şi de becisnic, lipsit de bani şi de sfetnici, de oameni şi de pricepere la luptă, încât să nu poată răspunde lovirii tale nedrepte?

Să părăseşti cât mai în grabă aceste locuri; iar până mâine la asfinţitul soarelui să te găseşti înapoi acasă, fără zarvă şi prădăciuni în calea ta. Pentru stricăciunile ce-ai săvârşit, vei plăti regelui meu o mie de ducaţi de aur: jumătate mâine, iar jumătate cel mai târziu în a cincisprezecea zi a lunii viitoare. Ne vei lăsa până atunci, drept ostateci, pe ducii de Piuamorii, de Bucălată şi de Ceapămică, dimpreună cu prinţii de Scărpiniş şi de Râiaveche.”