Capitolul XXXII.

Cum a dat Grandgousier plăcintele înapoi, ca să aibă pace.

Isprăvind ce-avea de spus, jupân Gallet a tăcut, iar Picrocol, la toată cuvântarea, n-a răspuns decât atât:

— Poftiţi de-i luaţi! Poftiţi de-i luaţi! Au bucile frumoase şi moi: o să vă dea să păpaţi plăcinte!

Gallet s-a întors la Grandgousier. L-a găsit în genunchi, cu capul descoperit, într-un ungher al odăii, bătând mătănii şi rugându-se lui Dumnezeu să astâmpere mânia lui Picrocol şi să-i redea minţile, fără să mai fie nevoie de război.

Văzând pe Gallet intrând în iatac, l-a întrebat:

— Prietene, ce veşti aduci?

— Veştile mele, a răspuns solul, nu sunt bune. Omul nostru nu mai are mintea întreagă; Dumnezeu l-a părăsit.

— Spune, prietene, a mai întrebat o dată Grandgousier, care-i pricina grozavei lui mânii?

— Nu mi-a arătat niciuna. Mi-a pomenit, furios, despre nişte plăcinte. Atât. După cât am înţeles, e vorba de supărarea unor plăcintari.

— Înainte de a lua vreo hotărâre, a spus Grandgousier, vreau să cunosc cele ce s-au petrecut.

Cercetând, aşadar, cum stau lucrurile, Grandgousier a aflat că ciobanii săi luaseră cu puterea câteva plăcinte de la oamenii lui Picrocol, iar unul din ei, anume Marquet, se alesese cu o lovitură zdravănă de băţ în cap. Plăcintele au fost însă plătite cu bani peşin, iar acel Marquet se năpustise el însuşi asupra lui Forgier, plesnindu-l cu biciul peste picioare. Sfetnicii au spus că Forgier, fiind cel dintâi lovit, era îndrituit să-şi apere pielea.

— Dacă e vorba numai despre plăcinte, a chibzuit Grandgousier, voi încerca să-l mulţumesc, căci nu mi-ar plăcea să port război pentru un lucru atât de neînsemnat.

Întrebând câte plăcinte fuseseră luate şi aflând că numărul lor nu trecea de cincizeci de bucăţi, a poruncit să se scoată din cuptor chiar în noaptea aceea cinci care de plăcinte; un car întreg de plăcinte cu unt proaspăt, gălbenuş de ou, şofran din cel mai bun şi mirodenii alese, să-i fie dus în dar lui Marquet; iar ca să-l despăgubească şi să-i înlesnească plata felcerilor care îl oblojiseră, a hotărât să-i numere în palmă şapte sute de mii de scuzi. I-a mai dat pe deasupra pământurile de la Pomardiere, în veşnică şi deplină stăpânire pentru el şi urmaşii lui.

Gallet fu însărcinat să ducă darurile. În drum s-a oprit la lunca dintre sălcii şi a poruncit însoţitorilor lui să culeagă fire de trestie, cu care au împodobit căruţele. Cărăuşii au luat în mână câte un fir, iar solul însuşi s-a înfăţişat purtând o trestie, spre a arăta că dorea pace şi venise s-o răscumpere.

Ajungând încă o dată la poarta castelului, a cerut să-i vorbească lui Picrocol, ca din partea lui Grandgousier. Picrocol n-a voit să-l lase să intre, şi nici nu s-a mai ostenit să vie să-l asculte. I-a trimis vorbă că are alte treburi şi să spună ce are de spus căpitanului Taielemne, care tocmai îşi rânduia puştile pe metereze.

Căpitanul Taielemne s-a arătat şi jupân Gallet a vorbit astfel:

— Căpitane, pentru a pune capăt neînţelegerii noastre şi pentru a nu vă lăsa nici o îndreptăţire de a rupe vechea prietenie dintre noi, am adus cu noi plăcintele care au fost pricina supărării voastre. Ciobanii au oprit cincizeci de bucăţi, plătind pentru ele preţul cuvenit; noi, doritori de pace, vă înapoiem cinci care pline; unul pentru Marquet, ţinând seamă că el a avut de suferit mai mult. Pe lângă aceasta, pentru a-l despăgubi cu prisosinţă, îi dăm şapte sute de mii trei scuzi, pe care i-am adus cu mine. Iar ca să nu mai fie vorbă, îi mai dăruim de veci şi pământurile de la Pomardiere, pentru el şi urmaşii lui, fără nici o sarcină: iată aici hrisovul de danie. Iar acum, cinstind numele lui Dumnezeu, să trăim împreună în pace. Întoarceţi-vă cu bine la căminurile voastre şi părăsiţi această cetate, asupra căreia, cum singuri recunoaşteţi, nici un drept nu aveţi. Şi să rămânem prieteni cum am fost.

Taielemne a dus aceste vorbe lui Picrocol, dar în aşa fel, încât mai mult l-a îndârjit, spunându-i:

— Li-e frică, mârlanilor! Grandgousier s-a scăpat în nădragi, beţivul; bietul de el nu se pricepe la războaie, ştie numai să deşerte paharele. Eu aşa zic, să le luăm plăcintele şi banii. Să ne întărim în grabă şi să ducem mai departe ce-am întreprins. Dumnealor îşi închipuiesc că au de-a face cu nerozi, pe care să-i momească cu plăcinte. Iată ce ai folosit, dacă te-ai purtat bine cu ei. Îşi bat joc de tine. Vorba aceea: dacă-i dai obraznicului un deget, îţi ia mâna toată!

— Bine, bine, a zis Picrocol, o să le dăm ceea ce li se cuvine. Fă aşa cum ai spus.

— Vreau să te mai înştiinţez de ceva, a lungit vorba Taielemne. Stăm rău cu merindele; de-ale gurii avem prea puţine. Dacă Grandgousier ne sileşte să ne închidem în cetate şi nu ne dă răgaz, nu ne mai rămâne decât să ne scoatem măselele din gură, ca să nu mai avem cu ce mânca.

— Mâncare aveţi destulă, a spus Picrocol. Pentru ce am venit aici? Să mâncăm sau să ne batem?

— Să ne batem, fără îndoială, a răspuns Taielemne, dar cu burta goală nu faci mare scofală, iar cine flămânzeşte, puteri nu dovedeşte.

— Nu mai lungi vorba, l-a scurtat Picrocol. Pune mâna pe tot ce ne-au adus duşmanii.

Aşadar, au luat banii, boii şi carele, trimiţând la plimbare pe Gallet şi pe însoţitorii lui, urmând ca răspunsul, după ce vor lua-o din loc, să-l primească altădată. Trimişii lui Grandgousier s-au întors cum au venit şi, arătându-i cele întâmplate, au mai adăugat, că dinspre pace nu-i nici o nădejde, ci, dimpotrivă, vor trebui să se pregătească de un război aprig şi greu.