Cuvântul înainte al scriitorului

Băutori străluciţi şi preasfrinţite feţe – căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri – în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospăţul, lăudând Alcibiade pe învăţătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al înţelepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele.

Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, având zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gâşte împiedicate, raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stârni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; ambră şi tămâie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; pietre nestemate şi alte daruri de preţ.

Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată, atât era de pocit la trup şi de caraghios în apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pământului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atât. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea numai de şotii; bea oricând, cu oricine şi de toate râdea, păstrând cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrunzătoare decât a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cumpătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gândire neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate câte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte războaie între ei.

Şi ce tâlc socotiţi că ar putea să aibă această întâmpinare cu sămânţă de vorbă, când dau să pornesc la drum?

Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzând numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mândria prohabului, Slănină pe fasole cum commento [1] altele, lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe; fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adânc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stârneşte îndeobşte batjocură şi râs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvârlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată.

Iată de ce, deschizând această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decât chipul zugrăvit pe deasupra, iar gândurile din adânc nu sunt atât de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cântecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji.

N-aţi destupat niciodată butelcile? Gâl! Gâl! Vă mai aduceţi aminte cam câte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face câinele, când dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu câtă evlavie miroase osul, cu câtă grijă îl păzeşte, cu câtă patimă îl prinde, cu câtă luare-aminte îl pipăie, cu câtă poftă îl zdrobeşte şi cu câtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decât puţină măduvă. E adevărat că această fărâmă de hrană e mai dulce decât toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus în Fa. cu. natural. III şi în De usu parti. [2], XI, măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvârşit.

Fiţi dar înţelepţi după pilda câinelui şi vă bucuraţi, adulmecând şi gustând aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărâmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea acestora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobândi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni.

Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi Odiseea s-a gândit la acele parabole, pe care i le-au pus în cârcă, mai târziu, Plutarh, Heraclit, Eustaţiu, Fronţiu şi Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sunteţi la o poştă departe de gândul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, aşa-i şi peticul!)

Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor asemenea năzbâtii, binevoiţi a primi tot astfel şi hronicul meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decât domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decât îi e trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică să mănânce şi să bea. Acestea sunt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea marilor întâmplări şi a cugetărilor adânci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mârlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decât a ulei de lampă.

Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele oricare scamator de bâlci, dar să-i fie în nas, lui acolo! Cât de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mireasma vinului! Cât de dulce şi de dumnezeiască e, pe lângă izul de ulei! Eu unul mă voi simţi nespus de mândru, dacă se va spune despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decât a ulei; nu cum s-a întâmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvântări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decât a vin.

E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu preţuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel.

Un cârcotaş găsise cusur acelor cuvântări ale lui Demostene, spunând că puţeau mai rău decât şorţul murdar al unui vânzător de uleiuri. Oricum ar fi, voi să alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi voie să fiu mereu vesel.

Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă râzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească şi folosul rărunchilor. Şi ascultaţi, capete de măgari mâncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună.