Capitolul I.

Despre obârşia şi vechimea neamului lui Gargantua.

Dacă doriţi să cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea obârşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au ivit pe lume uriaşii aceştia şi cum, coborând de-a dreptul din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă priveşte, mă voi lăsa păgubaş; cu toate că e o poveste pe care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălţimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus [3], că scrierile de felul acestora, cu cât le citeşti mai des, cu atât ţi se par mai desfătătoare.

Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească strămoşii, începând cu cei care au încăput în corabia lui Noe şi până în zilele noastre. Mă gândesc uneori, că mulţi dintre împăraţii, regii, ducii, prinţii şi papii zilelor noastre, nu sunt decât urmaşii unor strângători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atât de adevărat, că destui cerşetori în zdrenţe, care întind mâna pe la uşa bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sângele unor regi şi împăraţi, care au ţinut odinioară puterea în mâini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci şi de la greci la francezi.

Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sunt coborâtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întâlnit pe unul mai dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănânc zdravăn, să nu fac nimic şi să n-am altă grijă decât să-mi pricopsesc toţi prietenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mângâi cu gândul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut decât ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gânduri sau vreunul asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa brumată, de câte ori se iveşte prilejul.

Întorcându-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila cerului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decât asupra oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, despre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (clevetitorii şi făţarnicii). S-a întâmplat aşadar, ca în […] lângă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpând nişte oameni pământul mai adânc, să dea peste un sicriu de aramă uriaş, atât de ascuns sub stăvilarele râului Vienne, încât nu i se zărea niciunul din capete. Anevoie deschizându-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur [4], săpătorii au găsit nouă butelci aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pântecoasă, unsuroasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare.

Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obârşii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hârtie, şi nici pe piele de viţel, ori pe table de ceară, ci pe scoarţă de ulm; iar literele erau atât de şterse din pricina vechimii lor, încât anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir.

Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc iţele, şi ajutându-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizând, adică citind cu paharul în mână minunatele fapte ale lui Pantagruel.

La sfârşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastâcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte rozătoare (ca să spun drept) făcuseră ferfeniţă începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hârtie partea care a mai rămas.