„AM AVUT UN SENTIMENT DE MILA FATA DE EI.”

Din ziua când au fost scoşi deţinuţii politici din fabrica penitenciarului Gherla şi pana acum, evoluţia evenimentelor legate de „reeducări” pare sa bata pasul pe loc. Declaraţii scrise ale conlocutorului meu, privitoare la torturile suferite de el şi de alţii. Transferuri dintr-o camera în cea învecinată. Câteva opinii despre mutaţiile sufleteşti prin care a trecut acesta ori acela dintre „reeducaţi”. Noi tentative ale Securităţii de a nu pierde informatorii câştigaţi printr-o atât de cumplita dezorganizare a fiinţei umane – provocata prin cazne şi eradicarea personalităţii – desi acelaşi organ al Statului se prefăcea a condamna ororile săvârşite. Mici întâmplări ale zilelor monotone din celular, de pe duba. Povesti cu percheziţii sau ale foamei cronice. Existenta cotidiana în care, de fapt, nu se petrecea mai nimic.

În spatele acestui aparent vid, se urzea procesul intenţionat a fi cu răsunet mondial, ce urma sa incrimineze „bestialitatea” unei mişcări politice cu caracter religios, desi eliminata de judecătorii de la Nürnberg dintre acelea de tip fascist, dar de a carei incriminare avea nevoie partidul comunist roman, anume deoarece semnase un pact cu ea, iar acest acord trebuia sa fie făcut uitat. Ma refer la tratativele în vederea eliberării tuturor legionarilor din temniţele noastre, purtate de câţiva emisari ai lui Horia Sima, pana la ceea ce aceştia au socotit a fi o împlinire. Necondiţionali, precum comuniştii din întreaga lume, şi ai noştri au încălcat curând înţelegerea: rearestara deţinuţii abia eliberaţi. Iar acum, cu prilejul atribuirii „reeducărilor” ordinului aceluiaşi Sima, guvernanţii voiau să-şi motiveze în fata opiniei publice internaţionale trădarea tratatului semnat.

Fara sa ştie ce se petrecea în subsolurile Ministerului de Interne, Eugen Turcanu şi tovarăşii sai, momiţi cu făgăduinţa eliberării, a răsplătii cu înalte funcţii în cadrul Securităţii, linguşiţi cu ideea ca metoda lor de creare a „omului nou” va fi aplicata generalizat, aduceau ultimul serviciu anchetatorilor conduşi de Nicolski. Relatau cu lux de amănunte cum au pus în practica indicaţiile primite de la cel citat şi rezultatele dobândite. In plus, îşi asumau declaraţia ce li se solicita, cum ca organizarea „reeducărilor” nu provenea de la conducerea Securităţii şi a Ministerului de Interne, ci de la comandantul Mişcării Legionare.

Cei antrenaţi în foiala obţinerii de declaraţii, printre care şi domnul Aurel Obreja, intuiau cate ceva din planurile ce se ţeseau, dar adevărul este ca nici măcar astăzi, la treizeci de ani de la pronunţarea sentinţei, nu au aflat nici complet, nici exact, cele ce au avut loc în camerele de ancheta sau în sala tribunalului.

Dar pana la aceasta mai este.

— Ma miram pentru ce fusesem aduşi la Văcăreşti, mărturiseşte gazda mea. Ne-au băgat cate unul în celula. Erau nişte camere mari. A mea se afla chiar vizavi de biserica. Ma căţăram din când în când pe tineta şi ma uitam la ea; studiam toate frescele alea şi cat se zarea din sculptura.

Strădania comporta riscuri. Dar cum sa se fi abţinut artistul înnăscut ce era conlocutorul meu? Fusese depus dincolo de zidurile ce-l despărţeau de una dintre cele mai celebre capodopere ale artei religioase a romanilor – din păcate, astăzi dispărută datorita acerbiei cu care s-a năpustit incultura ajunsa în vârful societăţii asupra a tot ce reprezenta istorie, tradiţie şi mărturie a trecutului în Romania, când singura lui nevoie, patima ce-l ardea, foamea şi setea lui, il îndemnau sa contemple şi sa făurească arta.

Striga în jurul meu bucăţi de os şi de lemn, troiţe în miniatura, fara număr: sunt reproducerile celor mai singulare opere de acest gen de pe teritoriul nostru; candele înflorate, parca anume zămislite pentru palatele fastuoase ale Bizanţului; personaje transpuse de rugăciune; crucifixuri cu Hristoşi răstigniţi; Madone ca nişte flăcări ale bunătăţii; vulturi de paza; piesele unui şah cu chipuri osebite de tot ce am văzut pana astăzi: este vorba despre ostaşi în uniformele armatei romane din războiul pentru întregirea Patriei. Si, cuminte şi înţelept, bustul mic al părintelui Nicolae Steinhardt, rugându-se – om printre evocări ale Nevăzutului – alături de toate puterile cereşti prezente cu noi în cursul acestei îndelungate slujbe a suferinţei.

Adast cu privirile asupra unei icoane a Sfintei Familii, ce reia în basorelief tema şi dispunerea personajelor dintr-o pictura renascentista. Daca cele menţionate amintesc originalul, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre figura Sfântului Iosif. Din finisarea, din patinarea lemnului pana ce a căpătat aspectul ivoriului preferat de artiştii extrem orientali, chipul emaciat al soţului vârstnic te cutremura prin smerenia sa aproape disperata, simultana adâncirii în ruga. Un ochi s-a cufundat în sinele bărbatului, celalalt urca, atât de timid nădăjduind, către Dumnezeirea ce coboară asupra-i: e starea omului care se simte prea mărunt în fata unui destin prea greu şi prea mare.

După ce trec iarăşi în revista toate acestea, sunt convins ca gazda mea nu putea decât sa înfrunte orice pericol pentru a sorbi emanaţiile Frumosului zidit în Mănăstirea Văcăreşti.

— Gardienii, reia istorisirea domnul Obreja, se purtau foarte frumos cu noi. Mi-aduc aminte ca aveam o mustaţă mare. Când o-ntindeam, mi-ajungea pana la urechi. şi vine un miliţian, mai în vârstă ca mine, să-mi aducă polivitamine – ca ne puseseră la regim de refacere – şi-mi zice: „Moşule, vrei nişte bomboane?” – „Câte-mi daţi?” Daca a-nceput el cu gluma, mi-am spus sa profit. „Cinci. Sa le iei de cinci ori pe zi.” – „Nu-mi trebuie. Mie-mi daţi un pumn, că-mi plăceau dulciurile afara.” – „No, lasa sa le-mpart la toţi ceilalţi şi cate raman ti le aduc dumitale.” Aşa-mi aducea, cu pumnul. Am stat pe mâncare buna vreo luna şi ceva. Au reînceput anchetele. Insistau asupra afirmaţiei ca Horia Sima dăduse porunca „reeducărilor”, pentru a-i compromite pe comunişti. Le-am spus: „Cum putea el da ordinul sa se omoare intre ei legionarii? Măcar atâta raţiune o fi având şi el, sa nu se lipsească de ai lui, nu? aşa pare logic. Cum să-i compromită pe comunişti? Dumneavoastră aveţi puterea în mâini. Fara ordinul dumneavoastră nu se clinteşte un ac”.

— Domnule Obreja, când discutau anchetatorii cu dumneavoastră despre „reeducatori”, atitudinea le era de condamnare a acestora? Le judecau faptele cu asprimea necesara?

— Il întreb, vrând sa aflu pana unde era dusa comportarea cu doua fete.

— Vorbeau cu severitate mare despre ei. Ma rog, daca o adoptau numai pentru a ne lăsa noua impresia asta, era greu de spus. Ziceau: „Când am aflat ce se-ntâmplă-n închisori, am luat atitudine şi-i judecam şi-i condamnam pentru cele ce au făcut”. şi eu le pomeneam despre cazul ofiţerului politic de la Gherla, Avadanei. „Cum e posibil sa fie adevărat? Doar eu personal am fost scos la Avadanei şi i-am declarat ca tot ce am recunoscut în bătăi erau invenţii, pentru a nu muri acolo. Si, când am afirmat ca nu erau adevăruri, ofiţerul mi-a dat câţiva pumni şi pe urma m-au luat în primire bătăuşii!” – „Mda, au fost amestecate şi unele dintre elementele noastre, dar, în general, au făcut-o ai voştri. V-aţi bătut intre voi.” – „Domnule, eu nu m-am bătut cu nimeni. Eu sunt acela care a fost bătut. Iar pe cei cu care am stat la 99, unde era camera de exterminare, i-am văzut bătuţi de miroseau a hoit. Toţi au fost bătuţi de cei care-şi ziceau 'reeducatori'. şi când veneau miliţienii şi directorul închisorii, ei ştiau de aceste lucruri si, când intrau, pe noi, pentru ca eram mutilaţi, eram negri, ne scoteau şi ne băgau într-o camera, cu paturile pe noi, şi ziceau ca eram bolnavi.” Cam asta discutam cu anchetatorul. şi s-a încheiat dosarul.

— Începea procesul.

— Da. Ne-au suit într-o duba. Fiecare singur, sa nu luam contact intre noi. Ne-au dus la tribunal. Am fost al nouălea la rand. Era o sala mare, plina de securişti îmbrăcaţi militar, unii în civil. Completul mi-a atras atenţia sa nu cumva sa vreau sa scap pe cineva, ci sa povestesc pe de-a-ntregul cum am fost torturat la Gherla. Am început s-o fac. M-am uitat în sala. Erau în jur de patruzeci-cincizeci de deţinuţi acuzaţi. Printre ei, şi Turcanu. Slaaabi, aaalbi, toţi ca varul. Am avut un sentiment de mila fata de ei. Ma gândeam să-mi schimb atitudinea, dar mi-am dat seama ca, orice as fi spus eu, nu se modifica sentinţa cu nimica. Am înşirat felul cum am fost bătut. La un moment dat, sunt oprit: „N-ai spus adevărul”. – „Ce am omis?” – întreb. „De ce n-ai menţionat ca ţi-au fost date fecale sa mănânci şi urina sa bei?” – „Domnule preşedinte, n-am menţionat-o din respect fata de complet, fata de atâta lume care este aicea. Aceste lucruri le aveţi consemnate în declaraţiile noastre şi în ale lor, probabil. N-am zis, ca, vorba aia: mi-a fost şi mie ruşine de ce pot face oamenii.” I-a pus sa se ridice în picioare pe aceia numiţi de mine ca ma bătuseră. „A spus adevărul?” – „Da.” – „L-aţi bătut aşa cum a declarat?” – „Da.” Ma întreabă iar pe mine: „Ce-ţi cereau aceşti bătăuşi?” – „Sa renunţ la convingerile mele. Sa devin turnător. Ma minţeau ca, daca eram eliberaţi, ni se dădea dreptul sa ne continuam studiile şi ca vom fi prin facultăţi sau în campul muncii. Vom apărea ca eroi în ochii celorlalţi, pentru ca am suferit, şi lumea va avea încredere în noi şi va vorbi mai deschis decât în fata celor care n-au suferit. Si, cu timpul, vom ajunge chiar şi membri de partid.” – „Bine, bine, bine, lasă asta.” – „Asa încât ne băteau, sa ne facem oamenii lor, odată ieşiţi afara.” Nu stiu daca aceste lucruri din urma le-a consemnat grefierul, ca m-au oprit sa mai vorbesc.

— Cine au mai fost martori dintre aceia pe care vi-i amintiţi?

— Maxim Virgil, Teja Constantin, Cociu Barba – care trecuse şi prin Piteşti, ca şi acolo puteai scăpa, cum era cazul lui Leseanu, va amintiţi: acela n-a bătut; şi au mai fost băieţi care n-au bătut. La fel, am întâlnit la Gherla un elev, Mateescu: era înnebunit în bătaie, dar n-a dat o palma nimănui. Era pus „in poziţie” lângă noi; se ridica şi striga la ei: „Criminalilor!” Se năpusteau asupra lui şi-l trânteau din nou jos.

La cele de mai sus, nu mai sunt de adăugat decât două-trei cuvinte de o mare simplitate. Organizatorii, dintre deţinuţi, ai „reeducărilor” şi marii bătăuşi care li s-au raliat au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în majoritate. Securitatea n-a fost implicata.

Însumata informaţiilor din lucrările lui Dumitru Bacu şi Virgil Ierunca, mărturisirea de fata s-ar părea ca rotunjeşte imaginea pe care o avem despre „reeducările” de la Piteşti, cu finalul lor de la Gherla, acesta din urma abia menţionat până-n prezent.

Insa revelaţiile asupra fenomenului „reeducărilor” în închisorile comuniste nu s-au isprăvit.

Iată ce adăuga domnul Obreja:

— La Jilava, cam în acelaşi timp cu începerea „reeducărilor” de la Piteşti, fuseseră doi „reeducatori”: Ludovik Reck şi Ardeleanu. Ăştia erau comunişti care, din anumite motive, sub Antonescu, i-au trădat pe tovarăşii lor. După 23 august, faptele lor aflându-se, au fost închişi şi condamnaţi la ani grei. Nu erau numai ei doi. De Vlădescu v-am vorbit. Aceştia doi, Reck şi Ardeleanu, ii anchetau pe ceilalţi deţinuţi. Era o baraca la secţia I, vizavi de noi. Am fost şi noi chemaţi la ei. Mai întâi un camarad de-al nostru, Vasile Popescu. Eram duşi cu sacul în cap. Ne cereau sa turnam ce se discuta în camera. Ne băteau pentru asta. Cum am aflat noi cine erau anchetatorii? Baraca lor avea un om s-o îngrijească, un ungur. Vreun deţinut sau vreun miliţian s-a dus să-şi facă treaba mica pe baraca unde-şi aveau birourile Reck şi Ardeleanu. Ungurul, revoltat, i-a făcut scandal, recurgând la numele celor doi ca la ale unor sperietori de ciori. aşa s-a aflat cine erau acei mari ticăloşi care ne anchetau acolo. aşa au început „reeducările”.

— Ce s-a întâmplat cu ei ulterior?

— I-am întâlnit la Gherla, mai târziu. Unul era sef la tâmplărie, în fabrica, sef politic. Secţia era condusa de ajutorul lui, Simon – un ungur.

— N-au fost integraţi în echipa lui Turcanu?

— Nuuu! Aveau regim aparte.

— Nici n-au fost judecaţi şi condamnaţi pentru aceste anchete cu bătaie?

— Nici.

O ultima curiozitate am în legătură cu cele ce am aflat:

— Vi s-a întâmplat sa va mai întâlniţi în aceeaşi camera cu unii dintre aceia care v-au schingiuit?

— Mi s-a mai întâmplat. Dar n-am avut nimic cu ei, pentru ca am înţeles procesul prin care a trecut fiecare. Oamenilor li s-a pus în spate mult mai mult decât puteau duce. Torturile au fost peste puterile şi închipuirea omului. V-am spus: în timpul bătăilor, m-am păzit cat am putut să-mi dibuiască slăbiciunea a ce nu izbuteam sa suport. Daca ar fi ghicit, insistau atâta, încât făceam orice îmi cereau, pana şi sa bat alti colegi de suferinţă.

Sa nu se creadă ca o data cu aceasta s-a terminat ceea ce este de spus despre „reeducări”. Dovada cea mai elocventa ca ele au fost produsul Securităţii este ca eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, s-a făcut în urma unei alte serii de „reeducări”, de data aceea ele constând doar în presiuni morale şi în „izolare”.

Dar cu ele este o alta poveste.

Revin la buşteanul despicat în doua, cu care am început a cunoaşte arta domnului Aurel Obreja. Spuneam ca are doua fete şi am pomenit ce conţine una dintre ele. In firida scobita pe spatele lui, sunt ilustrate versurile unui cântec de detenţie, bănuit de sculptor a fi fost compus la Canal: „Se-ntorc din hăul închisorii Bărbaţii albi, cărunţi feciorii, Navala vieţii sfinte vine.

Din lagăr, temniţe şi mine.”

Trei personaje resemnate, vlăguite, dar nu strivite, se afla în mars; pentru prima oara de când privesc operele artistului – cu lanţurile mâinilor şi picioarelor frânte. O mândrie, o bucurie a triumfului vieţii te furnica. Cei doi bărbaţi de pe margine poarta barbi, cel din mijloc – nu. Acesta se sprijină de o spada-cruce. Acela din dreapta sa şi-a inclinat capul pe umăr, de parca ar fi adâncit în Rugăciunea Inimii. Toţi trei îşi tin picioarele plecate şi coloana vertebrala înaltă.

E o eliberare. Dar a pierit întreaga resursa bucuriei. Ramane o eliberare resemnata.

Oare şi ei pot fi regăsiţi printre cele douăzeci de personaje din trupurile cărora creste macheta troiţei astăzi înălţate la bisericuţă de la întretăierea Şoselei Catelu cu Baba Novac? Tot acolo, gazda mea a elaborat proiectul catapetesmei şi a sculptat o Cruce cu Răstignirea, ce priveghează Sfânta Masa din Altar. Dar sa revin la troiţa. Este vorba despre un lant vertical de corpuri sfârtecate în zilele Revoluţiei din Decembrie '89, ce evoca viziunea ascensionala a Sfântului Ioan Scărarul: opt morţi şi răniţi; cresc unii din ceilalţi; se sprijină acesta pe acela, copac sălbatic al suferinţei unui neam, copac contorsionat, cu fibra dureroasa, urca anevoie din tina spre ceruri. Deasupra acestei torte vii, în care se zbuciuma tot atâtea destine cate zile are săptămână, ea anunţându-şi revenirea printr-a opta figura. Săptămâna Patimilor, ce va reapărea la nesfârşit, într-un calvar perpetuu, mai presus de viermuirea nobleţii pământeşti, deasupra acestei torte vii, spuneam, Arhanghelul Mihail cu balanta în mana stângă şi cu dreapta-i desemnând Pruncul Divin aflat la capătul unuia dintre braţele laterale ale Crucii, la sânul Maicii Sale. Răstignirea lămureşte zbuciumul din care ascende, ca sămânţa a caznelor insele ale lui Dumnezeu. Acestea, cum e firesc, sunt vegheate, de cealaltă parte decât Maternitatea, de Sfântul Ioan Botezătorul. Mai sunt prezente şi doua capete de tineri care plâng.

La picioarele Sfintei Troiţe, ideea grupului de pe buştean, tocmai menţionată, este reluata; cei trei au ajuns – Magi ai Suferinţei – să-şi depună la picioarele Calvarului propriul lor calvar. In latura opusa: un bărbat îngenuncheat; mama sa, taranca acoperita cu o broboada, il alipeşte de trupul ei: lumânare umana aprinsa îndărătul lui, să-l apere de rele, să-i lumineze calea.

Istoria Sfântă se repeta la nesfârşit.

În definitiv, domnul Aurel Obreja să-mi fi vorbit zilele acestea despre altceva decât de Răstignire?

SFÂRŞIT