„AM AVUT TĂRIA SA SPUN: 'NU!'„

Revenind putin în urma firului evenimentelor, deţinuţii muncitori în fabrica de la Gherla au primit, într-o buna zi, dispoziţia: „Maine nu ieşiţi la lucru. Ramane fiecare în camera lui”. Si, din acea clipa înainte, nimeni n-a mai lucrat. S-au încuiat celulele şi cei care, pana cu o zi înainte, aveau o activitate au început sa simtă gustul penitenciarului de execuţie.

— Ce atitudine au avut colegii dumneavoastră care se lăsaseră manipulaţi de „reeducatori” şi bătuseră la randul lor?

— Unii dintre ei şi-au revenit la ceea ce fuseseră înainte.

— Imediat?

— Da. Ca sa înţelegeţi, o parte dintre ei ma păzeau. Invers decât înainte, adică în loc sa ma pândească pentru a ma da pe mana şefilor, ma apărau de pedeapsa. Ca eu m-am apucat sa lucrez sculptura în os; de exemplu, medalionul cu bătăile deţinuţilor şi cu Arhanghelul acela asupra României l-am făcut în camera 107, la etajul III. Printre ei: Ion Gherasim – care şi-a revenit printre primii; Ticu Ispas, Radu Ciuceanu – desi era bolnav, săracul, şi de nervi şi de T. B. C.

— şi inca o serie mare: ţărani. Parte nu căzuseră. Despre Ciuceanu nu stiu sa fi bătut; desi fusese prin „reeducare” şi la Piteşti. Dar rămăsese în camera şi unul de care ma fereau ei, un medicinist – Grigoras. Administraţia il folosea în continuare. Majoritatea celor care au trecut prin „reeducări” au fost chemaţi la Securitate, la Cluj, sa promită a continua sa fie informatorii lor.

Niciuna dintre cărţile ce discuta fenomenul Piteşti nu se opreşte asupra acestui amănunt. Desi el este extrem de important în acuzarea Securităţii pentru iniţierea şi folosirea „reeducărilor”, atunci când scenariul impus de ea preconiza ca ele au fost iniţiate de către Mişcarea Legionara şi utilizate pentru compromiterea comunismului. Cei care au beneficiat de declaraţiile „reeducaţilor”, obţinute prin tortura, nu intenţionau sa piardă armata de „turnători” formata astfel, ci sa aibă în continuare iscoade şi provocatori în puşcarii, după cum se vede. Aşadar, „reeducaţii” – creaţie a Securităţii – se urmarea sa slujească acesteia şi după oprirea procesului de formare a „omului nou” – sau cu atât mai mult. Daca Securitatea nu ar fi stat la originea „reeducărilor”, daca atitudinea ei de punere sub acuzare a „reeducatorilor” ar fi fost onesta, daca intenţia ei de a atribui „reeducările” unui ordin al lui Horia Sima s-ar fi bizuit pe vreo dovada cat de cat consistenta, cum putea aceasta instituţie folosi în interesul sau şi împotriva oamenilor produsele mincinoase ale schingiuirilor şi schingiuitorilor de aşa-zisa provenienţa legionara? Scenariul născocit pentru a se descotorosi de vina ii scoate şi mai tare în vileag duplicitatea şi caracterul bestial.

— Cu alte cuvinte, le cereau „reeducaţilor” sa dea informaţii privitoare la ce se discuta prin camere şi la ce se punea la cale. Dar majoritatea studenţilor îşi reveniseră din punct de vedere sufletesc. Unii mai putin. Grigoras asta, când a fost luat la Cluj, n-a avut tăria sa spună nu, aşa cum a făcut-o un student, Ghiţă Olteanu – care era poet. Acesta a refuzat categoric. „V-am servit destul; am fost bătut, terorizat; am făcut-o pentru ca nu mai puteam suporta, dar acuma am încetat” – îmi povestea Ghiţă Olteanu; „Domnule Aurel, uite, am lacrimi în ochi ca am avut tăria sa spun: 'Nu!'„ Vedeţi, ei trăiau inca sub impresia Pitestiului. Ce şi-au zis: „Întreruperea asta a 'reeducarilor' constituie una dintre metodele lor. Le opresc acuma pentru a le relua mai târziu. Doi pasi înainte, unul înapoi. Pe urma le vor reîncepe”. Băieţii stăteau oarecum în expectativa. Nu se rupeau pe fata, nu adoptau o atitudine dura fata de „reeducatori” şi fata de administraţie.

Romanul în general este adeptul înţelepciunii lui „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”. Veacuri şi veacuri de experienta istorica l-au învăţat ca supravieţuieşti doar prin compromis. Dar mi-te nişte tineri care abia scăpaseră cu viaţa dintre fălcile iadului. Exemplele de mai sus confirma opinia ca adevăratul curaj nu este acela de o clipa, când te repezi cu capul înainte, aproape inconştient de cele ce te pândesc, ci este îndârjirea bietului om înfricoşat de a faptui conform conştiinţei sale, şi nu ascultând de instinctul de conservare. A fi curajos înseamnă sa strângi din dinţi şi să-ţi calci spaimele-n picioare.

— Dar sa revin. Grigoras – era un tânăr destul de fin şi de cult; şi canta foarte frumos – n-a avut tăria. Am auzit, mai târziu, ca s-a spânzurat tot la Securitate, la Cluj. Ceilalţi, insa, unii rămânând sub spaima lui Turcanu şi a „reeducatorilor”, nu luau nici o atitudine. Cu timpul, când s-au asigurat ca „reeducarea” s-a încheiat, ca fuseseră chemaţi la Bucureşti şi alţii, Martinus, Popa Tanu – singurul care a scăpat, am auzit ca n-a fost executat, trăieşte pe la Sibiu, desi era mana dreapta a lui Turcanu, l-au lăsat în viaţa deoarece era informatorul K. G. B.-ului – când şi-au dat seama, s-au desprins de obiceiurile lor. şi Grigoras m-a turnat. Studenţii nu-l lăsau sa vadă ce subiect avea medalionul, dar ştia ca lucram ceva. Am fost anunţaţi prin perete, cu alfabetul Morse, ca urma sa ni se facă percheziţie. A apărut comandantul Goiciu, cu echipa lui de bătăuşi. Ne ia la rand să-i spunem numele. Pe mine şi pe Gherasim ne-a ales sa trecem deoparte; el era prietenul meu. Am aruncat mânerul dăltiţei şi am scos din el otelul făcut dintr-un ac; l-am băgat în buzunar. Era prea mic să-l găsească. Medalionului i-am dat drumul în buzunarul cămăşii. Când au pornit percheziţia, au întors toate priciurile pe dos. Au controlat peste tot. Pe mine şi pe Gherasim ne-au dezbrăcat în pielea goala. Înţelegeam ce căutau. Când mi-au spus sa scot cămaşa, am luat medalionul, pe feritelea, şi l-am băgat în gura – chiar sub nasul lor. Când m-au pus sa mă-mbrac, l-am scos din gura si, pe neobservatelea, când îmi trăgeam cămaşa, l-am ferit iar în buzunar. aşa am scăpat, vă-nchipuiţi cu ce emoţii.

Si totuşi, domnul Obreja a fost norocos. Percheziţiile prin lagăre, mai ales acelea de iarna, erau scene de neuitat. Cate o mie-două de bărbaţi dârdăind în pielea goala pe zăpadă, nu rareori sub tăişul viscolului, pusi sa se aplece, pe rand, înainte ca sa li se controleze anusurile în adâncime, prin introducerea degetului caraliilor, şi să-şi caste gurile, cu aceleaşi degete sa le fie pipăite pe dinăuntru. Iar acestea, în toiul nopţii apăsătoare şi al iernii.

— După cate am înţeles din cele ce-mi spuneţi, în camera, ca şi în fabrica, cei care trecuseră prin „reeducări” erau amestecaţi cu condamnaţi care nu cunoşteau „reeducările”. Ce relaţii s-au născut intre o categorie şi cealaltă? In definitiv, erau doua grupe umane cu experienta de viaţa atât de deosebita, încât raporturile lor, fara doar şi poate, trebuie sa fi fost marcate de aceasta.

— Amestecaţi, da: studenţi, ţărani, intelectuali, muncitori, cu un scop – sa înceapă râca intre unii şi alţii. Oamenii şi-au păstrat calmul şi judecata şi nu le-au făcut jocul. Eu, personal, n-am bătut deţinuţi. Drept care, nu puteam fi acuzat. Era singura satisfacţie a mea, ca nu cedasem în privinţa aceasta. Erau şi alţii în aceeaşi situaţie. aşa ca aveam curajul sa luam apărarea studenţilor când erau atacaţi. Ei se simţeau prost în urma celor făcute şi nu îndrăzneau, pur şi simplu, sa le spună acelora care-i atacau: „Tu, daca erai pe unde-am fost noi, iti dădeau doua bate şi-i turnai pe maică-ta şi pe taică-tu!” Umbra aceasta a lui Turcanu, cum va spuneam, inca bântuia prin închisoare. şi eu, cum am văzut la 99, când l-a calcat în picioare pe studentul teolog Leseanu, m-am îngrozit. Privirea aceea şi ferocitatea lui Turcanu nu le pot uita.

Domnul Obreja reia cursul naraţiunii întrerupte de mine.

— Am fost scos în doua rânduri din aceasta camera la ofiţerul politic. Nu mai era Avadanei – el fusese dus la Ministerul de Interne. Cel care m-a chemat era ţigan. Mergeau – şi el şi colegii lui – mână-n mana cu procurorii în a se preface ca ne sunt binevoitori si, simultan, a nu ridica un deget pentru umanizarea existentei noastre. Veneau procurorii la noi luna de luna. Ne întrebau ce ne lipsea, cum ne puteau ajuta. Tot aşa intra ei o data. Eram în camera cu Iosif V. Iosif. El ridica mana: „Domnule procuror, eu as avea ceva de raportat. Daţi dispoziţie miliţienilor sa ne aducă nişte carpe de spălat pe jos, daca altceva n-avem dreptul sa primim.” Aceasta era atenţia ce ni se acorda. aşa ca n-au mai trecut pe la noi procurorii. Noul ofiţer politic, va sa zică, încerca şi el sa se prefacă a fi apropiat de noi. Caută să-şi creeze informatori. Am fost, deci, şi eu chemat, printre alţii cincisprezece-douăzeci. Îmi spune, exact ca şi Burada, de la Targsor: „Eu te scot din închisoare!” Zic: „Ce vorbeşti, domnule?!” – „Da. Eu te voi scoate de la închisoare. Cu o condiţie.” – „Care-i condiţia?” – „Sa fii omul nostru.” – „Adică sa torn. N-am făcut-o când eram chinuit şi o s-o fac acuma?! Nu se poate, domnule! Nu vreau mâine-poimâine să-mi dea una-n cap cineva pe aicea, sa ma omoare ca i-am făcut ceva!” – „O să-ţi para rau!” – „Daca o să-mi para rau, o să-mi para rau; dar lucrul asta nu-l fac.” A renunţat. A mai chemat şi pe alţii. In general, băieţii, chiar şi aceia care trecuseră prin Piteşti, au refuzat sa mai colaboreze.

Încrederea în amăgirea speranţei nenorociţilor care zăceau în puşcarii, demonstrata cu acest prilej de ofiţerul politic, este stupefianta. Ca un securist îşi închipuie ca poate înşela buna-credinţă, naivitatea, deznădejdea unui condamnat abia căzut în prăpastia temniţei, mai pare raţional. Dar să-ţi imaginezi ca, după cate suferinţe înduraseră, cei trecuţi prin „reeducări” ar mai fi putut fi ademeniţi cu perspectiva unei prezumtive eliberări datorate unui om fara nici o însemnătate, cum era un nimica de ofiţer politic din fundul tarii, dovedeşte o prostie fara calificativ posibil. De altfel, numărul „turnătorilor” din închisori, fara a fi nul, era extrem de mic si, în orice caz, ei n-au fost recrutaţi din rândurile caracterelor greu încercate, cum era acela al conlocutorului meu. In definitiv, întreaga sa biografie de deţinut vădise refuzul metodelor minciunii. Pe ce se bizuia acel ofiţer, în încercarea sa stupida şi în mod evident sortita eşecului?

— M-au scos din camera asta. Am stat singur într-o celula de la etajul I, un timp. După vreo doua luni, m-au băgat iara într-o camera cu alţii, apoi m-au trecut la parter cu mai multi, dintre care inginerul Cociu Barba, Maxim Virgil, Lupoaia Constantin.

— Numai dintre aceia care cunoşteau „reeducările”?

— Nu. Erau doi ţărani din Neamţ, Moş Secaru – semăna cu Stefan cel Mare, avea o mustaţă mare; şi un altul – răzeşi. Toată ziua-i puneam sa ne cânte: „Pe o stanca neagra, /Într-un vechi castel.” Ei nu ştiau ce însemna „reeducarea”. Am rămas cu ei vreo luna de zile. Un regim mai bland, o mâncare mai buna. Si, într-o zi, ne-au luat pe vreo zece-doisprezece, toţi care trecuserăm prin 99. Ne-au îmbarcat într-o masina-duba. Ne-am îndreptat spre Aiud. De acolo, au mai urcat o serie de poliţişti – de fapt, foşti S. S.-isti, din Siguranţa Statului, care inca mai erau anchetaţi. şi ne-am oprit o noapte la Securitate la Cluj. Ne-au dat jos din duba. Ne-au băgat într-o sala mare de-a securiştilor. Acolo, un ofiţer foarte drăguţ: „Domnilor, va e foame?” Noi: „Da”. Mai ales poliţiştii de la Aiud; erau arestaţi de multi ani, de prin '45-'46. Ne-au dat nişte castroane mari umplute vârf, cu paine aproape la discreţie: fasole groasa, cu slănină şi carne. Am mâncat, dar tot flamanzi eram. Simţeam ca mai trebuie sa mâncăm. Vine din nou ofiţerul: „Mai vreţi?” – „Mai vrem.” Ne-au mai pus un castron. Era pe acolo o femeie de serviciu care, probabil, ii servea pe securişti. Când am isprăvit, ne întreabă şi ea daca mai pofteşte cineva o porţie. Sigur ca mai doream, dar nu mai puteam. Ne miram şi noi cum izbutiserăm: într-un castron intrau vreo doua kile de mâncare. Iar de flamanzi, eram tot flamanzi. şi unul, Băbici, zice: „Eu mai vreau. Mi-e o foame., parca m-am născut flamand”. Zic: „Domnule Băbici, sa nu va fie rau”. – „Măcar sa mor, dar sa mor satul!” N-avea dantura. Nu mai mesteca. aşa înghiţea, cum lua din castron. Nu cu lingura. Ne uitam toţi la el. A dus şi al treilea castron la gura şi a turnat în el. Ne-a impresionat şi pe noi, desi şi noi eram flamanzi. şi ii spune femeii: „Mai da-mi, te rog, unul.” I-a mai dat unul. „Doamna, mai ai să-mi mai dai?” – „Doamne fereste! Dar cate ai mâncat?” Zice: „Trei sau patru.” – „Să-l întreb pe ofiţer.” Il anunţa. Apare şi-i spune: „Mai, omule, daca mori, răspund eu ca ţi-am permis”. – „Va dau scris ca nu mor.” L-a mai lăsat sa mănânce unul. Dar de murit, n-a murit.

În final, povestitorul adăugă:

În Bucureşti, în loc sa ne care la Securitate, ne-am pomenit la închisoarea Văcăreşti, pentru dreptul comun.