— Cuvânt către cititor —

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne!

Omul are nevoie permanenta de Părintele sau. Ii este greu sa înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori ca el se manifesta nevăzut şi nerecunoscut, intru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul.

Una dintre misiunile Teologiei este sa facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiata de orizonturile înguste ale fapturilor umane ce suntem si, de aceea, mai importanta pentru biata noastră neputinţa – alta misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu sa se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l puna la încercare.

Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi sa lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de cate poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experiente sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trai viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, aceasta parte din biografia sa trebuie sa intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit – pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusa cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate. Am socotit ca este de datoria noastră sa facem cunoscute mai întâi preoţilor umilirile, caznele şi tentativele de smulgere a Cuvântului din pieptul romanului de rand, săvârşite de ateism în timpul „reeducărilor” din închisorile comuniste, cu atât mai mult, cu cat ele seamănă ca doua picături de apa cu torturile îndurate de martirii din primele veacuri de după Întruparea lui Hristos. Prin respectiva asemănare, ele transforma un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporana, după cum transforma un capitol al istoriei contemporane într-unul al Istoriei Sacre, astfel dovedindu-se ca Facerea credinţei noastre este departe de a se fi încheiat şi ca hotărârea neclintita a dragostei pentru Dumnezeu ramane o nevoie permanenta a creştinismului, chiar şi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.

Citind mărturia prezenta, avem impresia ca furia oarba a păgânismului a stat doar ascunsa în timpul acestor doua mii de ani, în loc sa fi pierit, şi ca, foarte de curând, Biserica a fost datoare s-o înfrunte inca o data. şi mai simţim ca aceasta primejdie se poate ivi din nou în calea credincioşilor.

Într-adevăr, mucenicia tineretului în „reeducări” aminteşte prea bine, din păcate, de suferinţele primilor creştini. Deosebirea dintre una şi celelalte sta în faptul ca, pentru fiece caz individual, umilirile şi caznele în penitenciarele Piteşti şi Gherla au durat o perioada nespus de lunga fata de acelea ale sfinţilor martiri, chiar şi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Frescele din biserici ne-au obişnuit ochiul cu metodele tiraniei. Ma întreb daca un popor de alta confesiune ar fi putut suporta un „experiment” antiuman ca acela expus în cartea noastră, daca l-ar fi putut răbda fara sa fi devenit în masa un popor de psihopaţi. De ce? Pentru ca alte confesiuni creştine nu propun credincioşilor aceasta şcolire a suferinţei fizice. Pe când credinciosul ortodox are parte de ea, datorita catehezei picturale, din cea mai frageda pruncie.

Am întâlnit cândva, la Voroneţ, un grup de turişti belgieni. Cunoscându-le limba şi dorind sa fac cat mai pe înţeles şi cat mai preţuită arta noastră, m-am amestecat printre ei, sa le dau explicaţii. M-a uluit întrebarea ce mi-a fost zvârlită cu severitate de una dintre doamne: „Va mândriţi, voi, ortodocşii, ca ati chinuit astfel oamenii?!” Privea scenele cumplite ale martirizării celor dintâi creştini. Era indignata. Iar onestitatea cu care se indigna merita toată stima, fiindcă sufletul ii fierbea, cutremurat de mila. Insa neştiinţă sa în materie de istorie a creştinismului era vrednica de ras. Confuzia făcută de dumneaei stârnea doua sentimente: acela al jenei pentru incultura sa, dar şi cel al unui orgoliu stupid, dar de înţeles. Acea confuzie ii suprapunea pe romani romanilor (gâzii de pe pereţii zugrăviţi); or, a ti se recunoaşte ascendenta latina, în perioada comunismului ce ne voia fara de origine – pentru a putea fi slavizaţi cat mai repede şi uşor – iti stârnea vanităţi scuzabile.

Paranteza să-mi fie iertata, deoarece reprezintă ceva mai însemnat decât o simpla abatere amuzanta de la subiect. Rog cititorul sa retina ca doamna cu pricina acuza victimele de a fi fost calai, falsificând, în necunoştinţă de cauza, realitatea. Ei bine, va veni momentul sa ne dam seama ca aceasta fraza pregătea o acuzaţie similara, de data aceea adusa cu buna ştiinţă, în vederea unui câştig politic.

Pe de alta parte, asemenea înduioşătoarei ignorante a doamnei din Belgia, de multa orbire autoimpusa au dat şi dau dovada fraţii noştri creştini, băgându-şi capul în nisip, ca struţul din tradiţie, ascunzându-şi curajul de a privi adevărul în fata îndărătul cuvântului biblic: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. Vreau sa spun ca au preferat şi prefera sa ignore pătimirea celor mai buni dintre fraţii lor, daca nu cumva aceasta i-a şi bucurat şi-i bucura în continuare.

Cei la care ma gândesc au tăcut. Şi-au lipit pleoapele, sa nu vadă. Şi-au astupat urechile, sa nu audă. Şi-au legat mâinile, sa nu fie îndemnaţi să-l apere pe cel căzut sub lovituri. Slava Domnului ca au fost atâţia care au vorbit; au văzut şi au înţeles; au auzit şi au priceput; au oblojit rani; au dat apa însetaţilor; au hrănit flămânziţii; si, mai ales, i-au adăpostit pe fugari, cu riscul libertăţii şi al vieţii lor! Ei ne-au mântuit neamul. Totuşi, revin: mi-e teama ca prea multi creştini, tot dând Cezarului ce e al Cezarului, într-atâta s-au obişnuit cu datul, ca pana la urma i-au cedat propriile lor suflete, din prostie. Or, aşa ceva nu-i este îngăduit unui creştin. Frumuseţea creştinismului este ca, neavând nimic propriu, creştinul înapoiază totul lui Dumnezeu, chiar daca o face prin intermediar, adică dându-i fratelui în nevoie. Aceasta nu-i permite sa creadă ca a da diavolului este un gest echivalent.

Dilema de baza cu care s-a confruntat creştinul în perioada când ateismul a stăpânit tara a fost aceea a alegerii. O regăsim răspândită difuz pe tot parcursul convorbirilor cu domnul Aurel Obreja. Ea pulsează în fiece pagina a cărţii de fata: a alege intre bine şi rau.

Alegerea a fost temelia însăşi pe care s-a clădit a doua parte a existentei umane a Mântuitorului. Ma refer la cele trei ispitiri cărora le-a fost supus Iisus, la capătul ieşirii Sale din pustiu.

A alege binele pare cel mai simplu lucru de pe pământ. Gândind putin mai temeinic, ne dam seama ca el implica o serie întreagă de componente şi ca procesul alegerii se complica. Pentru a alege binele, ti se cuvine să-l cunoşti. Mai mult, suntem datori, la fiece noua răscruce, să-l recunoaştem. Nu totdeauna binele este evident. Nu rareori, e foarte adânc ascuns îndărătul faptelor şi al cuvintelor. Sau: binele clamat cu surle şi trompete este, cel mai adesea, o masca a răului. O alta necesitate a alegerii o constituie cinstea fata de tine însuţi în procesul opţiunii. Cu mare uşurinţă diavolul, acest dibaci avocat, ne înşeală şi ne atrage la a ne minţi pe noi înşine, ori la a profita de penumbra, de beznele vieţii lăuntrice, pentru a amesteca binele cu raul şi a ne preface ca le confundam în mod inconştient. Bănuiesc ca acei creştini care au colaborat cu regimul comunist, în majoritate nu au cunoscut binele şi s-au lăsat amăgiţi de teoriile cu care au fost izbiţi peste ochi pana li s-au luat vederile de tot. Ceilalţi, desi il cunoşteau, nu fuseseră pregătiţi să-l prefere; cunoaşterea lor era una de suprafaţă, ea nu devenise o nevoie fiintiala; astfel încât au lăsat cale libera instinctelor sa domine persoana. Pentru ambele cazuri, găsesc un singur vinovat: activitatea pedagogica a celor îndatoraţi s-o susţină în rândurile credincioşilor pentru a-i forma astfel, încât alegerea binelui sa le devina fireasca. In nici un caz nu voi generaliza slăbiciunea acestor învăţători; dovada ca destui dintre dânşii şi-au îndeplinit datoria este numărul mare al deţinuţilor politici din aceşti trişti patruzeci şi cinci de ani ai dictaturii ateismului, pentru ca deţinuţii politici reprezintă rodul cel bun al învăţătorilor şi propovăduitorilor din Uşile Împărăteşti. şi nu numai foştii deţinuţi politici au respins raul. Exemplele persoanelor libere pe tot parcursul guvernării tiraniei, care au trăit ajutându-şi permanent semenii, sunt foarte numeroase. Niciunul dintre noi, foştii deţinuţi, n-am fi răzbit sa ne continuam traiul daca Dumnezeu nu ne scotea în cale comunişti care, în forul lor lăuntric, aleseseră binele – nu cel preconizat de marxism-leninism, ci pe acela unic şi adevărat: al slujirii dragostei dintre semeni. Nu vreau sa fiu nedrept: pana şi unii securişti au ştiut închide ochii, au ştiut să-şi regăsească, la nevoie, spiritul dreptăţii, mila, înţelegerea. Am istorisit, în Caidul. Nuvelele adolescentei în temniţele comuniste, despre un astfel de om.

Cele ce am spus în urma nu infirma caracterul dramatic al oricărei alegeri. Numind lucrurile explicit, repetam, acest caracter provine din nepregătirea oamenilor de a alege intre bine şi rau.

Din nou, rolul clerului este esenţial în rezolvarea şi mai ales în prevenirea unor astfel de conflicte intelectuale şi afective. Iar pregătirea pentru un atare rol nobil, dar şi ingrat, clericul o săvârşeşte învăţând totul despre viaţa şi despre înclinaţia mintii şubrede spre rau. Cartea de fata ii va fi un manual desăvârşit al sinistrului.

Poate fi împiedicată barbaria sa se manifeste măcar în al treilea mileniu al erei noastre?

Îndatorirea preoţimii, a scriitorilor, a tuturor educatorilor, a creatorilor de orice fel, este sa strige în toate adunările umane şi la toate răscrucile adevărul Răstignirii zilnice a lui Hristos în fiecare om, în fiecare semen al nostru; sa denunţe aceasta impietate criminala cu toată vigoarea cuvântului sau, cu tot curajul gestului sau.

Oare aceasta o facem?

Învăţătorii înşiraţi mai sus au misiunea de a-şi re-forma gândirea, de a tine seama în primul rand de suferinţă imensa stârnită de ateism şi minciuna şi de a-şi axa întreaga lucrare recladitoare asupra dezvăluirii crimelor şi intru împiedicarea repetării lor pe viitor. O Biserica rămasă cu mâinile-n san într-o epoca de reaşezare a societăţii, cum este cea prin care trecem, o Biserica absenta din corul universal al Durerii îşi neaga chemarea de a-l sprijini pe Mântuitor, a cărui lucrare a fost ajutorarea celor în suferinţă. Asemenea proorocilor vechi-testamentari, Biserica e menita sa plângă în numele tuturora şi sa înspăimânte omenirea, arătându-i oglindirea chipului ei întunecat de Satana. „Reeducările” din închisorile comuniste se cuvin studiate în şcolile teologice, ca revers al Creaţiei lui Dumnezeu. Atâta timp cat slujitorii Altarului nu cunosc nici cat negru sub unghie cum poate fi traiul pe pământ pentru cei iubitori de adevăr sau, invers, atunci când traiul este închinat diavolului, i se da acestuia din urma îngăduinţa şi slobozenia sa stăpânească oamenii, deoarece nu este cine sa i se opună.

O metafora desemnează şiragul de mătănii ce atârna la brâul monahului. I se spune: Sabia Duhului Sfânt. Cu „sabia” cuvântului se cade apărată neştiinţa făpturii lui Dumnezeu de invazia brutala a ateismului schingiuitor. Oare preconizează Biserica să-şi reformeze învăţământul în vederea pregătirii unui cler ortodox hotărât sa lupte până-n pânzele albe împotriva urii de oameni?

Unitatea sociala de baza pe care s-a străduit comunismul s-o demoleze, în prima etapa a stăpânirii lui în Romania, sub Gheorghiu-Dej, a fost familia. Şedinţele durau până-n adâncul nopţii; deplasări, delegări şi sarcini mixte în alte zone ale tarii decât unde se afla căminul respectivilor salariaţi; repartizarea copiilor absolvenţi ai şcolilor tehnice, postliceale şi ai facultăţilor în alte capete de tara; trimiterea la odihna ori tratament a fiecărui soţ aiurea şi separat de celalalt; refuzarea concediilor acordate simultan membrilor aceleiaşi familii; momirea sau îndemnarea prin ameninţare, a membrilor familiei, de a divulga activitatea şi opiniile celorlalte rude; folosirea serviciului de cadre al instituţiilor, ca factor aşa-zis echilibrant al păcii familiale – iată tot atâtea mijloace de fărâmare a încrederii reciproce dintre membrii familiei şi de slăbire a unităţii ei. Însuşi exemplul conducătorilor de stat, care divorţau unul după celalalt pentru a se căsători cu actriţe şi balerine, se instituia încurajare la egoism şi disoluţie.

În a doua etapa a stăpânirii comuniste, aceea a dictaturii ceauşiste, a avut loc procesul invers, adoptat tot conform pildei din vârful piramidei sociale. A fost o epoca în care puterea era împărţită intre membrii aceleiaşi familii. Pentru a largi sfera ei de influenta, instituţiile năşitului şi cumetriei au căpătat o extindere pe care n-au avut-o nicicând la romani. Aceste racile abia pomenite au rămas vii.

În contextul nostru, ne interesează doar perioada dintâi. In povestirea ce urmează, a domnului Obreja, regăsim lupta împotriva familiei exacerbata la maximum în mediul „reeducărilor”. Motivări uşor psihanalizabile i-au stârnit pe „reeducatori” sa promoveze un proces obligatoriu pentru fiecare „reeducat”, de a-şi pângari tatăl, mama, sora, fratele; de a pângari sfinţenia actului generator de viaţa; de a-şi fora zona morbida a imaginaţiei; de a scoate la suprafaţă toate impulsurile libidinale ascunse în subsolul sau, preferenţial cat mai imorale, de a şi le asuma ca şi când ar fi fost realităţi, de a-şi inventa noi amintiri, menite sa taie definitiv orice relaţie familiala naturala, creştinească, de a le face publice, ca şi când ar fi fost cele specifice în practica familiei, de a transforma tot ce se opune învăţăturilor Bisericii, ceea ce tine de străfundurile mlăştinoase ale oniricului, în fapte ale cotidianului.

De ce toate acestea? Deoarece comuniştii erau conştienţi ca, într-o lume a duşmăniei tuturora împotriva tuturora, preconizata de lupta de clasa, familia rămânea ultimul refugiu sigur, o cetate a civilizaţiei – deci, era obligatoriu a fi distrusa.

Dar, mai cu seama, se urmarea sa fie smulsa din suflete credinţă, respectul de cele sfinte, încălcarea celor zece porunci şi a poruncii dragostei de semen. Atât în lumea libera, cat mai ales – şi în chip înfiorător – cu prilejul „reeducărilor”. Nu voiesc sa devansez revelaţiile din paginile ce urmează; ci doar sa impun atenţiei cititorului aceasta tema ca fiind cea urmărită în mod principal de către aceia care ţinteau sa obţină un „om nou” din deţinutul politic, un luptător pentru comunism.

De aceea, ma întreb: de ce astăzi, când Biserica are totala libertate de mişcare independenta, nu ia iniţiativa înfiinţării unui post de radio şi al unuia de televiziune, daca nu a tot atâtea cate eparhii exista, pentru a remedia, oricât de putin mai este cu putinţă, imensul rau făcut omenirii de către ateismul al cărui triumf de ieri continua sa manjasca hotarele cugetului national azi? De ce nu se publica acele cărţi atât de necesare, care sa dezvăluie lupta surda a partidului comunist roman şi cea pe fata a Securităţii împotriva Bisericii Ortodoxe Romane? Seria „Fiul Omului” a colecţiei „Demnitate românească”, publicata de Editura Ramida, nu poate suplini o activitate concertata desfăşurată la nivelul tarii întregi în vederea reinsamantarii adevărului în ogorul sufletului romanilor. Copiii au posturile lor de radio. Laicii au posturile lor de televiziune independente. Biserica, nu.

Tara ne este bântuită de puzderie de predicatori neoprotestanţi şi ai unor secte non-crestine. Crima ce i-a năpustit pe „reeducatori” împotriva celor blânzi şi iubitori de semeni pândeşte din beznele subconştientului şi ale păcatului originar. In paginile următoare, se trage semnalul de alarma. Dar nu autorului ii revine – şi nu poate s-o facă singur – sa plivească inimile. Aceasta e chemarea plugarilor spirituali înveşmântaţi în straiele Duhului Sfânt.

Filele acestea ale întâlnirii cu cea mai mare suferinţă cunoscuta de romani propun şi o alta meditaţie, în afara de aceea la cat de putin pregătit este ortodoxul roman din zilele noastre, de la răscrucea mileniului al doilea şi al treilea, pentru mucenicie; ele propun şi o meditaţie asupra rolului răscumpărător al artei.

Arta a fost permanent asociata fidela a teologiei, explicatoarea şi istoriografa ei, cu mijloace proprii, ce nu se adresează exclusiv raţionalului, ci integral persoanei. Nu este cazul sa ne oprim aici asupra celor doua preocupări. Insa nici nu putem evita sa menţionăm, oricât de succint, ca un artist este un creator şi ca, în aceasta calitate, el e cel mai constant credincios, deoarece continua opera Facerii, alături de Dumnezeu Creatorul, îmbogăţind Lucrarea Începutului a toate. Creaţia artistului constituie calea Mântuirii sale personale si, nu arareori, o treapta esenţială în orientarea spre Mântuire a semenului sau. Când este vorba despre arta sacra, cum am mai spus-o mai sus, opera artistului participa la Mântuirea omenirii alături de lucrarea liturghisitorului.

Revenind la personajul acestei cărţi, sculptor prin chemare şi formare, este de scos în evidenta ca, dimpreună cu credinţa sa, cu speranţa sa, cu încrederea sa în Dumnezeu, în caracterul semenilor şi al sau propriu, iubirea pentru creaţia artistica l-a ajutat sa nu se prăbuşească. De dragul acesteia, el a făcut jertfe mari şi a trecut prin riscuri nu mai putin impresionante. Arta lui e un fir roşu ce-i străbate întreaga existenta şi trebuie sa dea de gândit acelora care, din comoditate sau din orgoliu, raman insensibili la Frumos. Sa nu uitam ca frumosul reprezintă unul dintre chipurile lui Dumnezeu.

Cele ce urmează a fi supuse lecturii cititorului nu sunt scrise în spiritul cruţării simţămintelor sale, nici a bunei sale creşteri, nici a decentei sale. Înfăţişam în următoarele pagini cruzimea, minciuna, inumanul, în toată goliciunea lor, pana la strepezirea inimii şi a cugetului, pana la înspăimântarea de omul care şi-a împrumutat sufletul diavolului. Blestemele, înjurăturile, loviturile, spurcarea a tot ce este firesc şi plămada a lui Dumnezeu se succed într-un ritm sufocant. O facem pentru ca săvârşim un păcat împotriva Duhului Sfânt atunci când tăinuim Adevărul şi deoarece domnul Aurel Obreja şi celelalte victime ale „reeducărilor”, care n-au ridicat mana împotriva semenilor lor, constituie pilde de respectare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Frica au cunoscut-o din plin şi au dovedit ca omul curajos nu este acela care, într-o clipa de uitare de sine, închide ochii, îşi vara bărbia în piept şi se arunca înainte. Omul curajos este acela care, conştient ca moare de frica, nu renunţa la omenie şi la cerinţele impuse condiţiei de creştin, în pofida oricărei groaze.

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, oricât de paradoxal ar părea – datorita simplităţii orale a expunerii, datorita materiei sale parca opusa culmilor gândirii teologice, datorita limbajului crud – ramane o pledoarie esenţială a creştinismului. Ea reprezintă o contribuţie a Ortodoxiei Romane la înarmarea tuturor teologiilor lumii împotriva Satanei. Asta pentru ca nu exista cale de înţelegere a lui Dumnezeu, cale de renunţare la sine pentru dragostea Lui, decât prin suferinţă. Or, literaturii teologice ca atare ii lipsesc până-n prezent astfel de marturii privitoare la suferinţă pentru dreapta credinţă în epoca noastră.

Nădăjduiesc ca nici un preot, nici un creştin, din orice cult, nu va ramane împietrit în fata mesajului cristic pe care-l va descifra (si trebuie s-o facă singur) în cele ce urmează. Iar acela care va ramane împietrit, care nu-şi va găsi, în sinea sa, resursele necesare unei reevaluări a atitudinii personale în raport cu invazia Răului, ca urmare a lecturii propuse de noi, este dator să-şi puna întrebarea elementara: „Cat timp voi mai sta în afara Creştinătăţii? Cat timp Il voi mai lăsa pe Hristos sa aştepte la usa mea?”.

Mihai Rădulescu.