Au pus un deţinut să mă bată

Desi primăvara, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe strada. Te simţi strain.

Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit sa stam de vorba în sufragerie, să-mi cinstească prezenta. Am preferat bucătăria, folosita, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu ma simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celalalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul sau într-o camera destinata mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de cata libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat sa le aflu.

Este vorba despre „reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenta a studenţimii şi elevilor, viitorul tarii. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U. R. S. S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului romanesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisa în vederea modificării genetice a generaţiei căreia ii revenea de drept sa duca democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a doua dictaturi. Veşnica obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!

Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede ca recurg la o metafora. Insa sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorba ca „reeducarea” tinerimii sa fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectata la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi – o scornire ce întrece în practica şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele.

Daca eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani – stiu atât de puţine despre acest cuib de vipere răscolit de furca Securităţii şi aruncat în mijlocul deţinuţilor politici nevârstnici, anume adunaţi pentru a fi daţi prada reptilelor intoxicate cu propriul lor venin, ma refer la grupul „reeducatorilor” adunaţi în jurul lui Eugen Turcanu, cum se va descurca cititorul în hăţişurile malcoase ale descompunerii de viu pe unde urmează să-l port? Cum va sti el aprecia mărturia fara precedent în istoria „reeducărilor” adusa de bărbatul oacheş, slab, iute, dar potolit cu chibzuinţă, care mi-a deschis cu seninătate usa casei sale?

Într-adevăr, paginile ce urmează reprezintă cea dintâi scriere despre „reeducările” de la Gherla. Ele mai constituie şi prima editare în volum a mărturisirilor unei victime a „reeducărilor” de oriunde. Desi niciodată spovedit de-a dreptul, ele mai sunt şi destăinuirea ocolita a felului în care dezlănţuirile ateismului bestial au intenţionat să-l ucidă pe Dumnezeu într-un creştin anume din câţi au fost sortiţi sa sufere aceasta fara-de-lege.

Ne vom strădui, scriitor şi cititor, sa înaintăm pe pipaitelea în acest tunel al ororilor respinse de raţiune şi de bunul simt, neslăbind strânsoarea mâinilor încleştate cu care ne prindem unul de celalalt, păşind cu răbdare pe urmele lui Aurel Obreja, în cadenţă în care lui însuşi i s-a revelat angoasa, curmata brusc de căderea în prăpastie ce a însemnat aducerea sa fata-n fata cu „reeducatorii” nu la Piteşti, ci la Gherla, unde s-au mutat şi s-au extins „laboratoarele” în care se încerca preschimbarea omului vechi în „omul vremurilor noi”. Iar pana atunci, nu vom dezvălui din acele fapte abominabile decât strictul necesar înţelegerii acestei înaintări în necunoscut.

Va sa zică, în lipsa sobei, buna să-ţi depeni în fata ei mizeriile trecute, şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului, şi pândim umflarea cafelei din ibric.

Bărbatul din fata mea vorbeşte şi nimic nu-l opreşte. Plin de bunăvoinţă în a-şi împărtăşi tinereţea.

15 iunie 1948. L-au arestat din ultima clasa a Liceului Industrial nr. 1, de pe strada Polizu. Studia sculptura. L-au dus la Ministerul de Interne – viitorul C. C. al P. C. R. Într-un birou, il aşteptau doi indivizi.

— Ma cunoşti?

Cel care vorbise era tânăr, cu mustaţa neagra, parul corbiu. Încrezut foarte, mândru:

— Sunt generalul Nicolski şi o sa mai stam de vorba şi alta data. Colegul – il arata – e colonelul Dulgheru.

Elevul îşi muta privirile spre acela: vânjos, blond, tot evreu.

Primul continua:

— N-o sa facem greşeala burgheziei sa va băgăm în închisoare, ca acolo sa va-ndoctrinati şi mai bine. O sa va ţinem într-un lagăr de reeducare. In maximum un an de zile, va punem pe toţi în libertate şi va dam posibilitatea sa va terminaţi studiile.

Vorbea cu un puternic accent strain. şi parca musca din cuvinte.

Colonelul tăcea respectuos.

Noul venit se înfipse, neastâmpărat:

— De ce nu m-aţi lăsat să-mi termin Diploma acum?

— Nu mai contează Diploma, bacalaureatul nu contează. O sa va dam posibilitatea sa le isprăviţi. In ancheta – trecu la alta idee – o sa ne purtam frumos cu voi. Şefii voştri sunt toţi arestaţi. N-are nici un rost sa faceţi pe eroii şi sa nu daţi declaraţii, pentru ca noi cunoaştem toată activitatea voastră.

Conducătorul grupului, un bucovinean orfan de tata, fusese arestat cu o luna în urma. Se numea Emil Tcaciuc şi era student la Politehnica, în anul al treilea. Se răspândise zvonul ca sarise pe fereastra de la etaj, din aceeaşi clădire unde se afla acum Aurel. „Ce sa se fi întâmplat?” – se întrebă acesta. „L-au bătut pana ce n-a mai putut suporta şi s-a sinucis? Sau l-au omorât ei şi l-au aruncat peste pervaz?”

Il auzi pe general rostind, pe un ton impersonal:

— N-o sa va batem. O sa ne purtam frumos, civilizat. De altfel, o sa vedeţi singuri. O sa stau de vorba cu tine.

Mi se nazare-n minte ziua când domnul acesta surâzător, care-mi povesteşte, s-a apropiat de mine, în penumbra unui coridor al Primăriei Capitalei. Stăteam la coada sa depunem dosarele pentru dobândirea acelor bănuţi de nimica ce s-a hotărât sa ne fie atribuiţi pentru fiece an de detenţie lăsat în urma. Odată ajuns lângă mine, începu să-mi încredinţeze umilirile îndurate în „reeducări”. N-am crezut niciodată ca cineva îmi va acorda atâta credit moral. „Reeducările” au constituit tot ce a putut patimi mai grav şi mai trist un deţinut politic în tara noastră. Astfel de înjosiri şi deznădejdi nu se scot la iveala cu una, cu doua. Iar acele „reeducări” au fost inspirate, dirijate, supravegheate, urmărite de însuşi generalul Nicolski, acela întâlnit de gazda mea chiar înainte de încarcerare. De aceea a insistat domnul Obreja sa apucam firul relatărilor anume de la arestarea domniei sale. Aceasta discuţie cu generalul avea o mare importanta pentru înţelegerea întregului.

Aurel Obreja, în ziua arestării sale, habar n-avea ca un an şi câteva luni mai târziu urmau sa se declanşeze „reeducările” la penitenciarul din Piteşti. Cu atât mai putin, ca avea sa sune cândva ceasul ca el însuşi sa fie chemat în iadul lor. In nici un caz nu putea avea cunoştinţă ca individul înfumurat care i se adresa reprezenta viitorul stăpân nevăzut al acelui infern.

În schimb, omul cu care se confrunta se poate sa fi cugetat de pe atunci la toate acestea. Pana şi la poziţia de victima a lui Obreja, de mai târziu, în „reeducări”. De pe atunci, când ii făgăduia o ancheta fara lovituri, e posibil ca generalul sa fi prevăzut cate lovituri şi cate altele i se vor cuveni neînsemnatului elev dinaintea sa în cursul „reeducărilor”.

Este cu putinţă ca lucrurile sa fi stat asa. Ca Boris Grünberg, alias Nicolski, fostul spion sovietic, iar în momentul surprins de domnul Obreja – general al Securităţii romane, sa fi imaginat turmele tărcate ale deţinuţilor noştri, înghesuindu-se în patru labe, sa fie metamorfozate în roboti de către satrapii sai personali, desi am mari îndoieli în privinţa aceasta. Dubiile îmi sunt motivate de constatarea prostiei numitului, atunci când respingea camera de luat vederi a televiziunii şi-şi refuza ospitalitatea aducătoarei de lumina Lucia Hossu-Longin, autoarea a numeroase filme-document privitoare la diverse locuri de detenţie. Desi a ni-l închipui pe eroul nostru ca pe un mare strateg al genocidului constituie şi un subiect gras, ispititor, de roman, sunt dator sa renunţ la aceasta varianta şi sa ma reîntorc alături de domnul Obreja, încăput intre timp pe mâinile unui anchetator înalt şi chel.

Acesta nu asistase la convorbirea menţionată, dar esenţa ei ii fusese comunicata, o deducea anchetatul din manierele alese cu care-l trata. Se vedea ca nu-l mintea când afirma a fi procuror. Era un domn de formaţie veche. Unul dintre nu rarii jurişti funcţionari ai Siguranţei de odinioară şi lefegii ai Politiei aceloraşi timpuri; ei acceptaseră sa devina colaboraţionişti. Au tot „colaborat”, pana le-a bătut şi lor ceasul de au coborât în beciuri, mai rar cu condamnări mici şi mai des cu M. S. V. (munca silnica pe viaţa). Spuneam, aşadar, ca parca ar fi purtat mănuşi.

Se străduia să-l convingă pe elev ca acesta n-avea nici o vina, băiat săracan cum era, de prin Munţii Neamţului. Şefii, zicea, se folosiseră de el, să-şi facă platforma politica în Occident, insinua.

Cu astfel de povesti voia să-i câştige încrederea, să-l cumpere pentru a obţine declaraţii împotriva superiorilor tânărului, intenţiona a-l amăgi asupra unei presupuse clemente în privinţa lui; pe româneşte: il îmbrobodea.

— Ancheta merge destul de bine, fara prea multe bătăi, asa, până-ntr-o zi, când ma scot noaptea.

Chemarea caraliului după ora stingerii, pentru a te conduce în fata anchetatorului, vestea de obicei tortura, bătaia „organizata”, surpriza care sa te dea gata. Brutalitatea cea fara margine înflorea numai după apusul soarelui.

— In birou – procurorul, acest anchetator; iar lângă el – un coleg de-al meu de la liceu, chiar de la secţia de sculptura. Mai mic cu un an ca mine. Fiu de taran de la Otopeni, de chiabur. Frumuşel. Cu multe calităţi. Inteligent. şi mai ales canta frumos.

Si el „colaboraţionist”. La alt nivel. Momit cu: „Zi ca Obreja-i vinovat şi-ţi dau drumu'„.

— Ajuns înăuntru, dau buna seara. Mateescu era în dreptul anchetatorului. Lângă el. Anchetatorul nu-mi raspunde la salut. Ochii injectaţi, ca la un lup turbat. Zice: „Mateescu, asta e?” – „Da, domnule anchetator.” – „Obreja, il cunoşti?” – „Da, il cunosc”, ii spun eu.

Mai schimba ei intre ei câteva politeţuri şi deodata anchetatorul ii aminteşte colegului de la Sculptura:

— Mateescu, ştii ce ai de făcut„. Se scoală de acolo. Nu mi-am închipuit nici o clipa ce gânduri avea. şi vine la mine. Ma prinde de gulerul cămăşii. „Ba, ai de gând să-i spui pe toţi cei din grup – zice – de la toate liceele din Bucureşti?! Ca tu-i cunoşti pe toţi.„ Asta era condamnare la moarte. Însemna sa te bata pana-i spui pe toţi. şi zic: „Domnule anchetator, el ma anchetează sau dumneavoastră?„ Acela repeta: „Mateescu, ştii ce ai de făcut„. Si, când îmi da o palma, am rămas trăznit. Zic: „De aia va face lumea 'bestii rosii' pe la cozi. şi spune ca omorâţi oamenii-n anchete. Pentru ca procedaţi în felul acesta!„ El, din nou: „Mateescu, ştii ce ai de făcut„ Şi-mi mai da o palma. Când am văzut asa, fulger mi-a trecut prin minte: „Ce fac?!„ şi am pus mana pe scaunul meu, era unul din ţeavă, si, când l-am ridicat sa lovesc, Mateescu a fugit. S-a băgat sub birou. Iar anchetatorul – era un tip solid – a sărit şi mi-a dat doi pumni de am fost jos. A bătut din palme. Au venit doi gealaţi de afara, care erau pregătiţi. M-au legat la mâini şi la picioare. M-au pus pe o ranga, pe birou şi pe un scaun. Anchetatorul a dat ordin unui gealat sa ma lovească la talpi. Sigur că-s dureroase loviturile la talpi, insa cele mai dureroase erau atunci când te izbea peste călcâie. Durerea şi lovitura se transmiteau prin sira spinării pana la creieri. Aveam impresia că-mi cădea capul jos, când primeam cate una acolo. şi ma gândeam: „Domnule, o sa ma lovească de cate ori? Probabil un număr de lovituri şi o sa leşin. Pe urma, sa ma tot bata, pana or sa ma omoare„. Dar n-a fost asa. N-am leşinat. Am rezistat. Insa simţeam ca nu mai puteam. Am spus: „Domnule anchetator, în fond, ce vreţi dumneavoastră?„ Zice: „Ni-i spui pe toţi, de la toate liceele, care au făcut parte din grupul vostru”.

A-l întreba asupra temei discuţiei însemna un mijloc de a mai respira niţel. Aflarea a ce-l interesa pe procuror ii oferea băiatului şansă altei prelungiri a pauzei. Afirma ca nu se putea concentra asa, cu capul spânzurat şi cu labele-n sus, ceea ce nu era chiar un neadevăr. Asta o pricepu şi seful „operaţiilor”. Porunci dezlegarea lui. Încerca Obreja un alt tertip după ce, pus pe talpi, se prăbuşi şi fura datori să-l cocoaţe pe scaun: sa obţină amânarea declaraţiei pe a doua zi. Se amesteca celalalt şcolar: „Nu mai declara!” Anchetatorul ii dădu dreptate. I se aduseră hârtie, călimara, toc şi i se dădu şi soldat cu pistol automat. Cei doi se duseră la culcare.

— Ce fac?!„ Zic: „Inventez nume, ca altceva n-am ce sa fac”. Si, de fiecare liceu, am dat cate patru-cinci nume. Am scris. Dar, ca sa le tin minte, trebuia sa le repet sau sa mi le notez pe o foita, că-mi dădeam seama ca a doua zi o să-ntrebe, în ordine de ele. şi atunci, cu tocul pe unghii, am scris foarte mic numele născocite pentru fiecare dintre aceste licee.

Profesorul din mine este umilit. Toţi cei de teapa mea luptam cat putem împotriva mijloacelor folosite pentru a se copia la teze. Am vrea sa dezrădăcinăm obiceiul din lumea elevilor. Ii jignim pe practicanţii lui; ii acuzam de furt; ii pedepsim grav; ne desprindem sufleteşte de ei. Daca cel din fata mea nu avea oarecare exerciţiu în domeniu, ar fi fost pierdut. Sistemele copiatului i-au venit în ajutor. Tertipurile şcolarului i-au oferit şansa sa ocolească o criza morala. După modelul întregii existente, aveau şi ele doua fete, erau dihotomice-antonimice: privite dintr-o direcţie erau blamabile; dintr-altă, vrednice de lauda.

Naratorul face o pauza. Intenţia ei este sa scoată în evidenta ceea ce urmează.

— Sa fi fost trei noaptea când m-au condus în celula. Atunci mi-am amintit despre cele ce spusese Nicolski. şi cred ca prima „reeducare” a început cu mine. Adică: au pus un deţinut sa ma bata. şi ma gândeam cum avea sa arate acea „reeducare” la inchisoarea-lagar unde urma sa ne duca pe noi, tinerii.

Principiile programului pedagogic al lui Makarenko intrau în acţiune, e drept. Sa fie vorba despre „reeducare” cu adevărat, aşa cum crede personajul acestei sumbre drame, care se afla abia la prologul ei? Ne permitem sa acordam întâmplării o alta culoare. Bătaia deţinutului de către deţinut, la porunca anchetatorului, e una; după cum explica singur Aurel Obreja, aceasta a suferit-o. In schimb, mutaţia psihicului uman, ca urmare a torturilor sistematice, a degradării, în sensul creării unor denunţători şi a unor noi calai, reprezintă altceva. Or, acesta a fost obiectivul „reeducărilor”; elevul le va cunoaşte bine şi le va învinge, izbutind sa scape din ele fara a fi bătut, la randul sau, alte victime. Le va cunoaşte pana ce, finalmente, va deveni martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”.

Iar calea către aceasta dezumanizare trecea prin uciderea lui Dumnezeu în sufletul celui torturat. Aceasta crima maxima nu s-a putut săvârşi în inima sa.

Era lucru de la sine înţeles ca cel cu care te aflai confruntat, cu prilejul acestui tip special de ancheta abia descris, daca pactizase cu Puterea, sa te acuze şi sa te insulte de pe poziţiile U. T. C.-ului şi ale partidului. Mi s-a întâmplat şi mie s-o trăiesc. Faptul ca anchetatorul i-a ordonat colegului domnului Obreja, după ce-l instruise anterior în acest sens, să-l lovească – e adevărat – apropie scena de „reeducare”. Dar câţi pasi mai sunt de străbătut pana la monstruoasa încercare de distrugere a raţiunii şi de strâmbare a afectelor, deformare ţintindu-se sa fie permanentizata!

De altfel, tocmai „reeducarea”, aşa cum urma sa aibă loc în lagăr, va infirma aceasta presupunere a domniei sale. Ceea ce nu înseamnă ca scena nu putea avea şi un rol experimental. După cum bănuieşte actorul ei, este posibil ca Securitatea sa fi dorit a verifica ce aduce în plus la umilirea victimei faptul ca bătaia ii era aplicata de către un apropiat al sau, un fost prieten, coleg, ca acesta profita de eventualele secrete încredinţate lui sau deduse din împrejurări în care cei doi făcuseră front comun, profita de ele pentru a smulge mărturisiri care sa conducă la arestarea altor prieteni sau colegi. Socul psihologic interesa mai mult decât violentele fizice la care ar fi fost supus anchetatul de către duşmanii sai în uniforma M. A. I. Socul psihologic avea sa prăbuşească definitiv omul trădat? Exemplul dat lui de trădător urma sa fie stimulator şi să-l încurajeze la a trece la randul sau de partea călăilor? Va aduce acel soc o decădere atât de mare, încât victima însăşi sa fie manipulata, cum era cazul acelui Mateescu?

Se prea poate ca Aurel Obreja sa fi fost examinat din dorinţa de a se cunoaşte răspunsul la atari întrebări, atunci când il pălmuia fostul coleg. Probabil ca nici el, nici eu nu vom cunoaşte niciodată de ce, din ideea cui şi cu ce scop s-a acţionat astfel.

Ploaia s-a înteţit. E aproape potop. Firul de foc s-a micşorat. Ieşind, ma voi simţi şi mai strain pe străzi.