BRIGADA DE LA STOENEŞTI.

Nu mi-a displăcut să învăţ câte o limbă modernă. Cred că m-am născut cu o înclinare în această privinţă. Ba chiar, dacă este să compar studiul filologic cu cel al fizicii ori matematicilor, deprinderea limbilor străine, în cazul meu, constituia un adevărat regal. Cu atât mai mult cu cât nu făceam vreun efort în această privinţă, ci le asimilam după ureche. Când se punea problema efortului, dădeam înapoi. Astfel, până la reluarea studiilor universitare, după eliberarea din penitenciar, adică până pe la vârsta de douăzeci şi şapte de ani (remarcaţi că eram matur bine), nu m-am hotărât să trec la învăţarea gramaticii, nici măcar în cazul limbii engleze în care intenţionam să mă specializez.

Nu recomand nimănui această laşitate, dacă voieşte să stăpânească o limbă străină. Dar nu despre filologie este vorba în paginile de faţă, deşi de la ea vom pleca.

În clasa a şaptea am avut norocul unei profesoare, doamna Botvinik, care m-a cucerit prin blândeţea vârstei sale de bunică, prin tonul dulce al vorbirii (care era şi al limbii ruse predate de grăsuna cu cărnuri fezandate, cu piei atârnând, cu mers de raţă umflată, dar cu o expresie de o bunătate fără egal), m-a cucerit, spuneam, şi prin alte calităţi probabil neluate în seamă la acea vârstă necoaptă a mea. Cele învăţate cu acest dascăl feminin, în decursul unui singur an şcolar, mi-au folosit să mă descurc până la isprăvirea liceului fără a mai deschide manualele şcolare, să absolv şi primul an de facultate (că din al doilea am fost arestat) şi să ajung, mult mai târziu, până în Armenia Sovietică, legând chiar prietenii când mi s-au dezlegat plăpândele cunoştinţe de lingvistice.

Pesemne, la universitate, lectorul Dioghenide a crezut că, dacă bolmojeam cu îndrăzneală cuvintele în cadrul dialogurilor la care ne îndemna, se datora efortului făcut acasă pentru studiu. El nu cunoştea secretul relaţiei şcolare a subsemnatului cu bătrâna doamnă Botvinik, fie-i amintirea binecuvântată!

Nu pot spune că nu era simpatic şi noul meu dascăl de limbă rusă. Umbla îmbrăcat într-o haină unică, din pielea dracului, aproape bleu marine. Sub ea descindea o pereche de pantaloni gri, mai totdeauna necălcaţi şi atârnând din brăcinari. Cu toate acestea, respira un aer bărbătesc; poate deoarece nu-şi purta burta la vedere. Ştia să zâmbească noilor emuli ai savantlâcului, să le surâdă, ziceam, fără ironie, fără răutate, ceea ce-l ajuta să crească în ochii noştri. Apoi, păru-i fiind limpede argintiu, anii săi ni-l impuneau la rândul lor, tocându-ne râvna cu care-i respingeam pe indivizii meniţi să ne chinuiască cu pretenţiile lor pedagogice sufletele ingenue.

În cursul anului al doilea universitar, vă reamintesc, am fost smuls din rândurile colegilor şi preocupărilor mele şi aruncat în braţele unor anchetatori fără Dumnezeu şi, ulterior, în beciurilor temniţelor.

Mă aflam la Jilava de vreun an şi mai bine, când o nouă pritocire a deţinuţilor (căci exista acest obicei de a fi mutaţi dintr-o celulă într-alta, din când în când) mă aduse în camera de triere 13. Aflând noii mei colegi că proveneam de la facultatea de filologie, mi-au istorisit a se fi pomenit într-o noapte că le-a fost aruncat în celulă un nou condamnat. Când se desmetici, îi întrebă pe cei din preajmă:

— Nu se găseşte pe aici niciunul dintre studenţii mei?”

Era profesorul Dioghenide.

A afla despre apariţia sa speriată şi despre căutarea unui sprijin moral la vreunul dintre aceia pe care îi formase, m-a înduioşat peste poate. Mă vedeam (de ne-ar fi fost dat să ne întâlnim) preluându-i sarcinile fizice prea grele sau umilitoare pentru un intelectual vârstnic, precum spălatul cimentului, căratul tinetelor cu murdărie sau a hârdaielor cu apă. Mă imaginam încurajându-l în clipele de slăbiciune, îngrijindu-l în caz de boală, distrându-l când se insinua amokul în pieptul său. Voiam să mă dedic lui ca aceluia ce intenţionase să mă formeze. Nu mi-a fost greu să văd în el un alter ego al propriului meu tată. Din păcate, ani la rând, nu mi-a fost dat să-l întâlnesc prin închisorile şi lagărele pe unde am fost plimbat, ceea ce-mi stârnea mari regrete.

Dar Dumnezeu e bun. Se întâmplă ca, pe când mă aflam în lagărul de la Salcia, din Balta Brăilei, să se facă o mare răscolire a puşcăriaşilor şi două brigăzi dintre aceştia (cred că însumau o sută de inşi) să fie adunate din lagărul Stoeneşti şi mutate la noi. Primiră numerele 13 şi 14. Cea din care făceam eu parte purta numărul 12. Întâmpinară un groaznic neajuns. În decursul primelor două săptămâni, membrii lor fură opriţi la poartă, seară de seară, când reveneam de pe câmp, de la muncile agricole. Acolo (primul loc de pedeapsă cu care luai contact odată reîntors în colonie), erau bătuţi fără discriminare, absolut toţi membrii celor două brigăzi noi: 24 de vine de bou la palme. Şi până la sosirea lor funcţionase acest obicei rău al caraliilor. Dar numai pentru câţiva indivizi care nu-şi îndepliniseră norma de muncă sau săvârşiseră vreo altă abatere. Brigăzilor 13-14 bătaia le era rezervată fără nici o explicaţie suplimentară. Probabil din dorinţa de a li se vârî disciplina în sânge.

Din cine erau compuse aceste brigăzi? În majoritate, din colaboratorii cu conducerea coloniei Stoeneşti, brigadieri şi turnători. Zvonul era că la Stoeneşti se sărise peste cal, precum odinioară la Canal, unde brigadierii, în majoritate, fuseseră criminali, condamnaţi de drept comun. Ce înseamnă că se sărise peste cal? Aceasta vrea să spună că brigadierii primiseră dezlegarea conducerii lagărului şi îndemnul de a-şi bate colegii din subordine, de a-i pedepsi cu tăierea mâncării, a dreptului la cartea poştală, ori la pachetul cu alimente, sau cu punerea pe listă pentru petrecerea nopţilor în carceră, pentru diverse pricini culpabile. Desigur că cei care contribuiau intens la astfel de comportări sordide erau delatorii, ei indicând persoanele presupuse a fi încălcat regulamentul nescris.

Este de bănuit că o rumoare privitoare la modul de conducere a lagărului supărase pe careva din Bucureşti. De teamă că vor ajunge în faţa justiţiei, cum s-a petrecut cu anumite cadre aflate în fruntea penitenciarelor unde se desfăşuraseră demascările, s-a cerut comenduirii lagărului Stoeneşti să scape cât mai curând de orice martori. Cei bătuţi nu puteau furniza dovezi suficiente. Numai bătăuşii, dacă i-ar fi indicat pe aceia care le dăduseră ordine criminale, deveneau periculoşi pentru ierarhia penitenciarelor. Aşa bănuiesc că se născuse ideea risipirii lor prin alte lagăre.

Înainte de despărţire, victimelor de la Stoeneşti li se îngădui o Noapte a Sfântului Bartolomeu. Adică nimeni nu interveni când acoperiră capetele brigadierilor şi turnătorilor cu păturile şi-i bătură care cum apuca. Această înlesnire prilejuită de comandament avea rostul de a canaliza furia latentă ce gâlgâia în sufletele deţinuţilor terorizaţi, de a o îndrepta împotriva colegilor lor, în loc să fie lăsată a visa că s-ar fi putut plânge autorităţilor de patimile suferite. Drept care, se făcu dreptate timp de câteva ceasuri, într-un mod cam sălbatic şi ilegal, e drept, vinovaţi ieşind tot deţinuţii, dacă s-ar fi poruncit cercetări asupra evenimentului.

Pentru a se masca adevărata componenţă a brigăzilor 13 şi 14, fură deplasate şi elementele indisciplinate în chip prea evident, dintre ceilalţi; să scape conducerea de acest balast. Era situaţia în care se găsi şi un fost coleg al meu de la Jilava. Înainte de arestare fusese student la Institutul de Teatru şi Cinematografie „I. L. Caragiale”. Comportamentul său din fortul 13 îl recomanda ca adevărat erou. Ori de câte ori se alcătuia o listă cu studenţi destinaţi a fi trimişi la 'neagra', adică într-o încăpere de izolare, lipsită de ferestre, closet, pat, pătură, scaun, ce mai! Un loc sinistru unde, într-o beznă, o gheţăraie şi o duhoare de coşmar, primeai mâncare la trei zile o dată, în celelalte două dându-ţi-se numai un castron de apă caldă şi un calup de mămăligă, bucureşteanul îndrăzneţ se găsea primul înscris pe ea. Faţă de prietenii săi avea un comportament cavaleresc fără hibă. Faţă de cei care-l enervau nu cunoştea mila. Temperament iute şi nestrunit, deloc maleabil şi insuficient de temperat de cultură, era un tânăr dintr-o bucată (dar o bucată cam necizelată, pentru că adăuga calităţilor şi defectelor lui o proastă creştere anevoie de suportat de către colegii de detenţie prea fini).

Am devenit conştient de apariţia sa într-una dintre cele două brigăzi noi, constatând pe nepregătitelea că-şi târa bocancii fără şireturi înghesuindu-se în mine. M-am bucurat, cât mai eram în stare după o zi de trudă. Am schimbat câte informaţii puteam în acele condiţii de mărşăluire vlăguită, neîntreruptă şi biciuită perpetuu de urletele caraliilor şi lătrată duşmănos de ostaşii de pază înşiraţi de-a lungul convoiului fără capăt. Mi-a istorisit câte ceva despre Stoeneşti şi mi-a mai spus că lucra în brigada imediat următoare după a mea. Se strecurase către mine, după ce-l dumiri careva privitor la componenţa lagărului nou. Am remarcat în sinea mea că rămăsese acelaşi indiferent la soarta proprie, dacă-şi putea vădi prietenia într-un fel oarecare.

Pe nebăgate de seamă ne apropiarăm de stâlpii legaţi cu sârmă ghimpată ce desenau, dinspre drum, incinta lagărului. I-am atras atenţia, fiindcă nu dădea semne a fi dorit să se reîntoarcă la locul său. Vina de a nu te afla în brigada proprie era gravă. Asta s-ar fi descoperit la efectuarea numărătorii deţinuţilor în poartă. Absenţa lui era interpretabilă ca un fel de tentativă de evadare. Nu s-ar fi zis că-mi luă în serios atenţionarea. Sporovăia mai departe, nestânjenit; poate că citeai în debitul său doar o uşoară pripire a goanei silabelor.

La început nu i-am căutat acesteia vreo explicaţie. La insistenţa mea asupra pericolului în care se afla, fără a-mi răspunde direct, îmi era evident că făcea un calcul tăcut. Bănuiesc că se întreba ce bătaie era mai greu de suportat: aceea primită pentru a-şi fi părăsit brigada sau cea nemotivată, cu care se obişnuiseră proaspăt veniţii de la Stoeneşti să le fie atribuită. Pe neaşteptate, am observat că nu-şi mai reţinea un sentiment pe care nu i-l cunoşteam. Acesta izbucnea irepresibil din adâncuri. Toate trăsăturile chipului său angular şi vânăt de crispare emanau fiorii spaimei. Centrul de unde se răspândeau aceştia pe obrajii spinoşi, datorită absenţei briciului, erau pupilele contractate dureros. Ochii cenuşii, deobicei de culoarea oţelului, nu-i mai slujeau să vadă, ci numai să-şi exprime groaza. Lui Andrei, neîmblâzitului Andrei, îi era frică! Pentru această raţiune mă căutase în brigada dinaintea brigăzii sale, fără nici o pricină evidentă. Iată motivul explicând de ce nimic nu-l convingea să se reîntoarcă între ai lui. Nu mai era capabil să aştepte, încordat, o nouă bătaie dintre cele cotidiene. Nu mai raţiona la faptul că o alta îl pândea dacă era prins aiurea decât unde-i era locul. Îi trebuiseră zeci de secunde de cumpănire a avertismentelor mele pentru a izbuti să se împace cu soarta colegilor de la Stoeneşti. Andrei nu mai era eroul de altădată. Îl învăţaseră, ticăloşii, frica de ei.

Bănuiesc a nu fi rămas străin de faptul că-i descifrasem secretul groaznic, deoarece nu mă mai căută niciodată cât ne-a impus soarta să vieţuim în acelaşi lagăr. Nici eu n-am făcut-o, din precauţia de a nu descoperi, eu care-l admirasem şi invidiasem pentru caracterul lui fără fisură, de altcândva, cât de adânci îi erau modificările psihologice.

Cu aceaaşi brigadă, apăruse din neant şi bunul meu profesor, domnul Dioghenide. Deîndată ce paşii ne-au scos unul în dreptul celuilalt, mi-au fost evidente ravagiile înscrise în decăderea corpului său de traiul mizerabil pe care-l duceam. Carnea flască i se bursuflase. E un fenomen necunoscut în lumea liberă. Colegii cu mai multă experienţă de penitenciar îl denumeau: edemul maghiar. Din pricina hrănirii neadecvate, după ce slăbeşti cât slăbeşti, organismul începe să reţină apa şi te umfli văzând cu ochii. Cam asta se petrecea cu el. Obrajii şi dosul palmelor îi erau invadate de pustule ce se lăţeau la bază cu mari cercuri roşii cât nişte bănuţi. Poate că fenomenul apărea pe întregul corp, dar era tăinuit de veşminte. Priveliştea îţi dădea sentimentul unei activităţi febrile celulare de autodistrugere. Poziţia verticală îi devenise şubredă, iar păşitul îi ajunsese clătinat. Parcă un resort lăuntric sta să-şi înceteze activitatea şi să-l facă a pica în nas când îi era lumea mai dragă. M-am oprit înainte-i cu jenă şi i-am adresat un stupid „ce mai faceţi, domnule profesor?”. Nu e de mirare că mi-a aruncat un „bine, dar tu?” indiferent. Am rămas unul pironit în faţa celuilalt, preţ de câteva secunde lungi. Nemaigăsind nimic alt să ne adresăm, am pornit-o fiecare aiurea.

Sosirea celor două brigăzi la Salcia premergea – lucru de care noi nu am fost conştienţi atunci – o lărgire a frâielor cu cari eram mânaţi. În termenii politici ai momentului, trăiam o 'destindere' internă. Probabil era o consecinţă a unei destinderi internaţionale între cele două lagăre mondiale.

Cel mai evident semn al acestei îmbunătăţiri a vieţii (şi unicul) fu apropiata dare în folosinţă a unui 'club' al deţinuţilor. Despre viitoarele activităţi ale acestuia nu ştiam alta decât că urma să se deschidă în cadrul lui o bibliotecă. Bucurie mai mare pentru mine şi cei asemenea mie nu puteam avea. Singura mea relaţie, din păcate, cu biblioteca respectivă am descris-o în povestirea intitulată „Caidul”, din volumul cu acelaşi titlu.

Surpriza surprizelor fu identitatea persoanei desemnate de conducere ca urmând a răspunde oficial de club. Era vorba despre fostul meu profesor.

Nu apucă Dioghenide să-şi dovedească calităţile ce-i aduseseră binemeritata numire în post. Deoarece, un prieten de-al meu, un copil de optsprezece ani depăşiţi de curând, datorită unei altercaţii cu unul dintre ostaşii de gardă, de o seamă cu el, fu pus în cătuşe şi lanţuri şi aruncat în sala clubului încă neinaugurat. Acolo primi o educaţie specială: bătaie permanentă timp de trei luni, administrată de echipe de caralii ce se schimbau între dânşii de câte ori oboseau. Numai băiatul nu era niciodată schimbat. După trei luni, o inspecţie din Capitală îl eliberă. Bucuria lui nu coincise cu aceea a aspiranţilor la binefacerile clubului, pentru că deschiderea celui din urmă se făcu oarecum în mod tainic, fără nici un fast, iar beneficiarii ei fură aleşi pe sprinceană fie dintre depăşitorii de normă, fie dintre inşii care se aveau bine cu administraţia coloniei.

Istovirea mă făcea tot mai absent. Nu mă mai interesa nimic decât să dorm de-a-n picioarelea şi să fiu lăsat în pace.

Într-o bună zi, am avut norocul să fiu strigat alături de alte câteva sute de deţinuţi, pentru a fi mutat într-o nouă colonie. Şi cu asta, episodul Salcia luă sfârşit pentru mine.

Dar nu chiar fără ecou. Ecoul mi-a parvenit în nişte împrejurări de cari nu-mi mai amintesc cu precizie, împrejurări cu prilejul cărora mi s-a istorisit cum a fost eliberat lagărul de vechii ocupanţi, pentru a se face loc altor. Vilegiaturişti. Povestea, în linii mari, o repeta pe aceea deconspirând plecarea ştiută din Stoeneşti. Numai că, de data aceasta, personajul principal al naraţiunii fu un cunoscut de-al meu, profesorul Dioghenide, singurul pe imaginea căruia se atârnase un nume în cele relatate mie.

Se pare că rolul său de turnător la Salcia fusese puternic stimulat de şansa ce i se oferise de a avea contact lărgit cu deţinuţii cărora le punea la dispoziţie cărţi şi ziare. Pe marginea acestui comerţ ritmic, se înjghebau discuţii. Îi îndemna pe vizitatori să-şi spună păsurile, după care tot ce nu era în spiritul acceptabil de către ofiţerul politic ajungea la acesta sub formă de pâră. Profesorul de limba rusă îşi încărcase conştiinţa cu numeroase victime. Iar cu ocazia pregătirii de lichidare a coloniei, Dioghenide fusese atacat de cei care suferiseră, din pricina sa, ridicat pe sus de braţe necunoscute şi neidentificabile, datorită feţei de pernă ce-i fusese trasă pe cap, şi purtat în zbor către closet. Acesta consta dintr-o groapă de vreo doi metri adâncime, neacoperită, cu o lăţime cred că de alţi doi-trei metri şi o lungime de patru-cinci metri. Nişte rogojini susţinute în picioare jur-împrejur păzeau de priviri indiscrete persoanele dinlăuntrul colţului acesta. Ajunşi acolo, răpitorii îi făcură vânt fostului meu profesor universitar şi-l lansară în scârna a peste o mie de bărbaţi, strigându-i: „Asta ţi-a plăcut să mănânci la urechea politrucului, cu asta hrăneşte-te şi acum!”

Andrei a reapărut în existenţa mea într-un mod romantic (din punctul său de vedere) şi complet neaşteptat. După cum am narat într-altă parte, un necunoscut armean, de profesiune actor, pe nume Toni Zaharian, mi-a devenit tămăduitorul sufletesc, după cei patru ani petrecuţi prin temniţe. Nu numai că mi-a găsit cheia inimii, pentru a mă reda societăţii, ci şi, în calitate de cel mai bun prieten, deveni semenul care-mi dădea o mână de ajutor şi când eram dator a-mi sprijini propria mamă, îmbolnăvită datorită necazurilor aduse de mine în viaţa dânsei.

O colegă a lui de teatru, pe când fusese studentă, se găsise în relaţii apropiate cu Andrei. Acesta, după isprăvirea condamnării, fusese pedepsit suplimentar şi trimis în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. Părăsirea satului unde erai reţinut cu D. O. echivala cu o nouă condamnare juridică.

Ei bine, Andrei o făcu şi pe asta. Îi recunoaşteţi firea. Fugi din sat pentru a-şi revedea amica din tinereţe. Petrecu o noapte de poveşti cu dânsa, parcurgându-şi întreaga epopee pentru uzul inimii ei sensibile. Desigur că spuse şi dumneaei câteva cuvinte. Cum este firesc, îi încredinţă că vedea, când şi când, pe la teatru, un alt fost deţinut politic, pe Mihai Rădulescu. Îl ştia Andrei? – „Păzeşte-te, e un turnător cunoscut!”

După ce-şi făcu datoria de a dezvălui periculozitatea mea, îşi luă tălpăşiţa liniştit, să-şi încaseze pedeapsa pentru a fi părăsit 'deoul'.

Prietenul meu, armeanul, fu avertizat de a doua zi de către actriţă, asupra precarităţii situaţiei sale atât timp cât avea de-a face cu careva croit după calapodul meu. Iar el mă întrebă de-a dreptul dacă incidentul nocturn era plauzibil şi dacă informaţia era conformă cu adevărul. Cuvintele mele de lămurire fură pe dată acceptate şi ne văzurăm de treburile noastre (mai serioase) ce constau în recuperarea mea psihologică.

Peste ani şi ani, când isprăvisem facultatea începută pentru a doua oară şi ajunsesem profesor, ieşind în oraş, l-am zărit pe Andrei venindu-mi în întâmpinare. Neam sărit în braţe unul celuilalt. Nu mai conteneam sărutându-ne. Pe de-o parte reacţia îmi era onestă: mă bucuram din suflet că-l vedeam viu şi fără handicapuri evidente. Pe de altă parte, cu un cântar subtil al intuiţiei, îi analizam reacţia la vederea mea şi verificam părerea sa enunţată în avertismentele date actriţei cu privire la mine şi, deci, neîncrederea lui în caracterul meu.

Dacă găseam ceva îndoielnic în comportamentul său de acolo de pe stradă, n-aş fi pomenit nimic privitor la vechea întâmplare, neacordându-i nici un pic de credit. Dar explozia entuziasmului său era exemplară. Şi atunci:

— Andrei, te-am turnat eu vreodată?”

— Tu?! Nici vorbă! Ce-ţi veni cu prostia asta?”

— Ai auzit că am turnat pe careva vreodată?”

— Lasă, bă, inepţiile şi hai să vorbim despre noi. Dar, de ce mă-ntrebi?„ se răzgândi şi, de data aceasta, insistă el să afle ce mă necăjea. „Te-a acuzat vreun prost de ceva?” mă privi gata să-l ia la palme pe respectivul de era pe lângă noi.

— Da.”

Ş i l-am pus în temă cu tot ce ştiam.

— Dă-o-ncolo de mincinoasă! Cum crezi că aş fi putut aduce o astfel de acuzaţie cuiva? E lucrul cel mai grav pe care-l poţi debita. Şi mai ales despre tine. „

În concluzie, când află că eram şi vecini de cartier, mă invită cât putu de călduros să-i vizitez familia în aceeaşi după-amiază.

Avea o familie încântătoare şi era acelaşi Andrei dintotdeauna. Vreau să spun că nu luase nici un fel de servici la stat (că altundeva nu era posibil) şi se zbătea să existe toţi ai săi datorită unui soi de liber profesionism neobişnuit. Rezultatul era mizeria. Da, însă o mizerie ce le permitea tuturora să rămână cu fruntea sus şi cu mândria independenţei lor.

Într-o zi trecând prin dreptul Gării de Nord, pe unde locuiam, l-am zărit pe trepte pe Dioghenide. Trebuie să vă mărturisesc că nu crezusem pe de-a-ntregul povestirea cu aruncatul lui în closet. Cu atât mai puţin zvonul că ar fi fost turnător. Era totuşi profesorul meu, ce naiba?! Aşa că m-am bucurat foarte că-l regăseam sănătos în libertate.

Înainte de a-l acosta, sesizasem privirile dulci ce le săgeta spre un grup mic de eleve în uniformă, faţă de care se ţinea în rezervă, zâmbitor şi uşor stânjenit. Era cu ele, dar nu intenţiona să le perturbe cu prezenţa sa prea insistentă. Aceasta era impresia pe care mi-o lăsa.

L-am apucat binişor de cot:

— Dom' profesor!”

Mi-aruncă o privire ce nu părea deloc surprinsă. Parcă nici nu aveam loc între imaginile de pe retina lui, atât era ea de plină de mănunchiul acela vesel gungurind la doi metri de perechea noastră.

— Mihai.” îmi strânse, totuşi, mâna cu căldură şi acelaşi surâs dus de pe lume. Deşi dimineaţă, dintre buzele sale uscate şi întredeschise ieşi, plutitor, un damf de alcool.

— Unde plecaţi?”

— Nicăieri.”

— Păi, ce căutaţi la gară?”

— Conduc o fătucă”, făcu semn din bărbie în direcţia stolului alăturat.

— E nepoata dumneavoastră?” Că, după vârstă, fiică nu-i putea fi. Oricum mă încânta că avea astfel de bucurii familiale şi că era atât de ataşat de fată.

— Aşi! O piţipoancă de liceu pe care o. cresc. Pleacă în tabără, la munte. Şi am venit să ne luăm rămas bun.”

Profesor fiind, mă doborî un dezgust penibil. Descrierea făcută anterior lui Dioghenide nu trebuia retuşată. Era la fel de scârbos la înfăţişare, acum mai adăugându-i-se şi saliva libidinosului, întărită gras la colţurile gurii.

Odată acestea rostite, păsăruicile cu sarafan se zburătăciră, fie coborând treptele spre piaţa gării, fie, vreo două, intrând în majestuoasa clădire de beton. Una dintre cele din urmă stârnise interesul individului cu care fusesem şi mai eram prins în aceeaşi reţea a destinului. Acum, că vrabia dispăruse, bătrânul mi se putea dedica pe de-a-ntregul.

Ca şi când numai despre aceasta fusese vorba, mi se adresă cu tonul cuiva care continuă o povestire începută mai de mult timp:

— Ştii că m-au mai chemat. „

— Cine?”

— Eh, bănuieşti tu. „

Mi-am dat seama că se referea la cei din minister. Va să zică, caracterizarea sa ca turnător nu fusese lipsită de temei. Mă uluia liniştea cu care grăia. Eu, numai dacă îmi venea ministerul de interne în gând (sub aspectul contactului cu salariaţii lui în uniformă) şi mă şi treceau sudorile reci. El îi pomenea ca pe nişte familiari simpatici.

— Şi m-au întrebat despre Saşa şi despre tine. „

Cel dintâi fusese şeful lotului în care mă judecaseră, student la medicină. Dar nu cred că Dioghenide cunoştea această relaţie dintre noi. Mai curând bănuiesc că făcea aluzie la prietenia ce ne legase în lagăr, deaceea ne reunise în aceeaşi întrebare pusă lui de securişti.

Pentru că următoarea sa frază mă dumiri că minţea. Era evident că fostul meu profesor nu avea habar că Saşa devenise unul dintre informatorii de mare nădejde ai securităţii, funcţionar la ambasada americană, fost profesor vizitator prin Statele Unite şi, revenind, membru al comitetelor de conducere ale radiodifuziunii şi televiziunii, apoi redactor şef al editurii Uniunii Scriitorilor din România, „Cartea Românească”. La moartea lui, îmi povestea regizorul Mihai Berechet, generalul care răspundea de activităţile scriitorilor români îi mărturisise că M. A. I.-ul mai bine ar fi pierdut un regiment de combatanţi decât să-i fi căzut, în dreptul cofetăriei Leonida, acea cărămidă în cap lui Saşa Ivasiuc, cu prilejul cutremurului.

Aşadar, când Dioghenide ne-a reunit în acea întrebare pasă-mi-te-a securistului cu care se întâlnea pentru a-i da raportul, el nu-mi transmitea adevărul. Fiindcă securitatea nu trebuia să se informeze asupra unuia dintre pilonii puterii printr-un beţiv corupător de minore ca cel dinaintea mea. Deci îmi strecurase o scornire de-a sa. Nici măcar despre mine nu putuse fi întrebat: de la eliberare trecuseră ani de zile şi noi ne întâlnisem o singură dată, ambii însoţiţi fiind de neveste şi mai mult decât prezentările de cuviinţă nu se petrecuse nimic. Că „Ce mai faci? Ce mai faceţi?” nu însemna că avusese loc ceva cu adevărat. Nici nu exista posibilitatea să dăm ochii unul cu celălalt altfel decât datorită hazardului, ca în ziua aceea. Bineînţeles că dacă ar fi fost în interesul securităţii, ni se puteau creea situaţii artificiale pentru a sta de vorbă unul cu celălalt. Însă atari situaţii nu puteau fi servite, pe măsura efortului ce le creea, de către unul ca lepădătura din faţa mea.

Ş i atunci despre ce era vorba? Poate că basarabeanul îşi amintise că îi cunoscusem soţia. Mai mult, se dumirise că scăpase nişte informaţii privitoare la elevă, informaţii ce se puteau întoarce împotrivă-i, în momentul când un cunoscut le-ar fi voit fructifica în auzul doamnei sale legiuite.

Acest calcul mi se pare, totuşi, că-i depăşea capacităţile clipei, când tulburarea alcoolică nu părea să-i mai îngăduie întemeiarea pe cugetarea logică. Atunci de ce îmi trecuse pe la nas acea ştire? Singurul motiv plauzibil ce-mi vine în minte este dorinţa de a mă înfricoşa cu 'puterea' pe care n-o pierduse, deşi acum nu se mai afla după gratii, ci în libertate. Ba chiar mai lesne îi devenise să croiască soarta oamenilor din preajma sa.

Pe Andrei l-am întâlnit în câteva rânduri şi după Revoluţie. Era proprietarul unei firme de artă şi vederea mea mereu îi stârnea imboldul de a-mi propune să ne asociem, fără să se întrebe în ce măsură luminile mele l-ar fi ajutat cu adevărat sau ar fi ajuns să-l încurce.

După o pauză lungă, l-am regăsit pe când ieşeam dintr-o mezelărie. Două taxiuri opriră în trombă drept în faţa treptelor ce conduceau, în acelaşi corp de clădiri, către sediul unei asociaţii de foşti combatanţi în Revoluţia din '89. Numeroşi tineri (în sfârşit, atâţia câţi încăpeau înghesuit în cele două vehicole), după ce se grăbiră să iasă, îl scoaseră, mai bine zis îl smulseră şi pe el dintr-unul. Andrei nu se putea ţine pe picioare. Membrele sale (nu numai cele inferioare, ci şi braţele) i-o luau razna. Secerau aerul din jur, cu putere. Nu aveau frână. Nimic dinlăuntrul său nu le putea stăvili pornirea. Nepriceput în astfel de trebi, mi-am zis că paralizase şi atât se putuse recupera din fosta sa sănătate. Însoţitorii căutau să îi proptească pornirile mecanice, străduindu-se, simultan, să-l facă a înainta. Privirile mele îi căutară, stupefiate, ochii. Străluceau de o veselie inexplicabilă, ba chiar şi cu o mândrie a celui care izbuteşte să-şi domine destinul. Nu mi-am putut reprima nevoia de a-l îmbrăţişa (fără să mă mai întreb dacă era posibil, luând în considerare instabilitatea întregului său corp). Chipul i se ascuţise, ca al lui Ţăndărică. Ochiadă aruncată către mine era la fel de pehlivană ca a unui Păcală. Drama se îmbina, pe muchie de cuţit, cu o scenă jucată de actorul de comedie ce ar fi putut fi fostul student la regie de teatru. O întreagă încâlceală, sufletul nostru necăjit!

N-am vrut să-l întreb nimic, de spaima de a-l auzi bâlbâindu-se, ori gângăvind pe omul care înfruntase în atâtea rânduri cizma caraliilor şi a ofiţerilor lor. Junii ce ne înconjurau ne priveau cu înţelegere şi oarecare pioşenie. Pricepuseră din îmbrăţişarea noastră câte împărţisem odinioară amândoi.