DUBA ATELIER.

Mă simt foarte vinovat faţă de fratele meu ţăranul. L-am întâlnit prin puşcării, în majoritate covârşitoare în unele camere, cum se întâmpla acolo, de pildă, unde ne aflam şi vreo patru 'intelectuali' bucureşteni, dintre care unul era scriitorul D. Iov, altul un student – subsemnatul – al treilea care se dădea drept student, iar al patrulea care afirma a fi fost operator cinematografic. Restul – săteni; săteni minunaţi, care se opuseseră colectivizării sau care susţinuseră luptătorii din munţi, cu hrană, straie, găzduire, arme, chiar, uneori, mai urcând şi ei pentru câtva timp printre stânci şi bordeie.

Cu unii m-am împrietenit. Pe alţii îi simpatizam. Existau şi dintre aceia care mă ajutau – când am fost vărsaţi în coloniile patriei – în munca din agricultură, complet necunoscută mie. Dar pe niciunul nu l-am întrebat cum răsturnase ordinea satului de ajunsese la atât de grea pedeapsă. Eram prea copilăros pentru a-mi fi trecut prin minte că se număra printre îndatoririle mele de viitor intelectual cu răspunderi faţă de neamul meu (cum mă amăgeam a ajunge treptat), că se număra printre îndatoririle mele, spuneam, să culeg maximum de informaţii cu privire la mişcarea anticomunistă în lumea agricultorilor. La fel şi cu privire la suferinţele fizice şi morale la care a fost supus fratele meu ţăranul.

Mai aflasem şi despre unele înălţări de furci şi de topoare în anumite sate mai anevoie de comunizat, ca şi despre întoarcerea împotrica ruşilor a tunurilor părăsite pe ogoare, în comuna Bosâncea.

La vreo cinci ani după eliberarea mea, aflându-mă în vilegiatură la Bran, gazda m-a ademenit într-o duminică după-amiaza să o însoţesc la marginea şanţului, pentru a gusta dimpreună cu un amic de-al său din copilărie din siropul de muguri de pin făcut de soaţa lui.

Cei doi fuseseră colegi în clasele primare. Unul rămăsese de căruţă, să îngrijească de avuţia părintească, celălalt făcuse efortul de a se înălţa din condiţia iniţială, luând calea şcolii normale. Frumos pentru ambii, pentru că niciunul nu abjurase vechea lor legătură sufletească.

Tânărul învăţător luă cuvântul, să-şi istorisească bravurile prilejuite de condiţia sa socială superioară. Gestul presupunea (fără vreo subliniere neplăcută, dimpotrivă) şi un act pedagogic îndreptat către fostul său coleg; un fel de: 'uite cum se trăieşte, dacă vrei; s-o bagi la cap!), în traducere liberă. Altfel, tonul îi era amuzat (fără exces), ca al unei distracţii pe marginea unei glume bune, jucată de 'cei deştepţi celor proşti'.

Povestea, ca şi stilul narării, erau extrem de simple. Omul făcuse parte dintr-o echipă de agitatori, al căror consemn era să determine o mână de ţărani (dintre aceia fruntaşi, numai recent cunoscuţi sub numele 'chiaburi') să renunţe la drepturile şi proprietatea lor în favoarea G. A. C.-ului. Grupul decise că era sub demnitatea lui să ridice pumnul sau bâta pentru a obţine răspunsul afirmativ scontat. 'Indivizii', cum erau denumiţi, trebuiau bătuţi, sfârtecaţi, terminaţi, dar nu de mâna activiştilor.

Cel care dezvolta aceste teoretizări, oprindu-şi privirile asupra mutrelor tâmpe ale tovarăşilor săi cari nu pricepeau nimic, încheie cu un zâmbet parşiv. Când acesta se lărgi cât îi îngăduia stăpânirea de sine a vorbitorului, în locul său se aşternu o tăcere ambiguă.

Încetase cuvântarea deoarece nu se mai găsea nimic de adăugat sau fiindcă se aşteptau idei de la cei care până atunci ascultaseră smirna?

Omul de la capătul mesei roşii nu-i lăsă îndelung în necunoştinţă de cauză, ci scoase la iveală perlele cele mai preţioase ţinute până atunci în rezervă, în aşteptarea unui astfel de moment al biruinţei:

— Îi încuiem într-o dubă atelier şi gonim cu ea peste haturi. Să mă scuipaţi pe mine-n gură dacă n-or să semneze până la ultimul, când s-o opri maşina! „

Mai întâi că nu ştiu dacă învăţătorul din Bran despre o dubă atelier vorbea. Ideea asta era, însă nu mai sunt sigur că acest cuvânt compus există cu adevărat în vocabular. Ce voia el să spună? Va să zică o dubă cu pereţii căptuşiţi cu metal, din care ieşeau către interiorul dubei tăbliile unor mese de fier (oare 'bancuri' sunt denumite?) Jur împrejur, în rasteluri metalice, atârnau ciocane, cleşti, foarfece, şurubelniţe, chei franceze, colaci de sârmă, lădiţe conţinând mii de cuie, toate de câte dimensiuni se pot închipui.

Iar la hurducările sălbatice ale vehicolului îndemnat să sară ca o capră pe ogoare, 'indivizii' ar fi căzut dintr-o muchie de topor într-alta şi ar fi fost izbiţi, ca-n „Ucenicul Vrăjitor”, de sute de scule zburătoare. Se putea plânge careva că-i fusese mutat din loc vreun fir de păr de către unul dintre oamenii trimişi de partid?

Nu numai că aşa s-ar fi petrecut lucrurile, dar chiar astfel avuseseră ele loc. Au fost aleşi fruntaşii satului, oameni bătrâni („că ţi-ar fi şi ruşine să dai în ei, nu?” după cum comenta acelaşi), neputincioşi în privinţa încasării pumnilor şi a loviturilor cu picioarele, în schimb cei mai buni la potrivirea muncilor câmpului cu vremea bănuită, indivizi ce nu cunoşteau odihna până ce nu recoltau tot, bărbaţii care se înscriau modele pentru întreg judeţul, la care veneau moşierii să se sfătuiască şi inginerii agronomi, să pună înainte răul împreună, doar-doar or ieşi la liman folosindu-se de mintea de pe urmă a românului („unde ţin oare mintea asta boşorogii, că de luat cu ei în duba atelier n-o luaseră”). Şi i-au tocat cu încetininorul, până la ultima vlagă. Mai bine zis au lăsat fiarele să-i toace grămadă.

Era foarte distractiv să povestească amănunţit câte se petrecuseră, încărcând tonul naraţiunii cu trimiteri de tipul: „Vezi, aşa se trăieşte, nu ca tine, mocofane. Ei, domn' profesor pricepe ce voiesc a spune, că şi dumnealui multe dintr-astea va fi făcut la viaţa dânsului”, acela bănuiesc că eram eu. „Noi împreună construim socialismul: clasa muncitoare şi cu intelectualitatea progresistă! Pe noi ne aşteaptă viitorul, să-l îngropăm fără jenă.”

Mai ciocnirăm păhăruţele de tărie umplute cu grijă cu siropul supraîndulcit pregătit de soţia gazdei mele, mai traserăm o duşcă, mai zâmbirăm încetişor, mai tăcurăm, plini de înţeles.