COPIII DEŢINUŢILOR.

M-a impresionat nespus soarta copiilor din contemporaneitatea lui Charles Dickens, aşa cum a fost ea reflectată în opera acestuia. Poate că efortul său de a scoate în evidenţă profunda nedreptate ce se făcea fraţilor noştri mai mici va fi fost prea accentuat şi din această pricină a condus cititorul la o îndepărtare de subiect, datorată prea siluitei compătimiri, că problema socială a fost rezolvată sau ba. Aceasta nu înseamnă că şi scriitorii au avut îngăduinţa morală de a demite, de a renunţa la scrutarea realităţii în căutarea nenorocirilor pândind copilăria, urmări ale unei legislaţii oarbe. A renunţa la această îndatorire înseamnă a îngădui mutilarea sufletească (pe puţin) a noilor generaţii.

Din păcate atitudinea faţă de copii nu s-a îndreptat. Ba, poate că lucrurile s-au acutizat. Ceea ce nu înseamnă că nu tot prin literatură avem acces la dramele şi tragediile copilăriei contemporane. Numai că accesul nu se preschimbă într-o desbatere zguduitoare ce să provoace modificarea organică a atitudinii faţă de urmaşii noştri.

Nu este de mirare că foştii deţinuţi politici sunt aceia care dezvăluie una dintre cele mai odioase jigniri aduse celor fără cuvânt în societatea adulţilor. Ca scriitor, sunt dator să aud glasul tuturora; mai ales al celor ascultaţi de prea puţini.

Mă voi opri asupra scrierii lui Victor Leahul: „Starţun, între temniţă şi vecie” (Roman, Editura Muşatinia, 2006). Ea se încheie cu o scurtă naraţiune zguduitoare: „Milica”, ce cuprinde mărturisirile fetei astfel numite de autor (pentru motive binecuvântate îi ascunde identitatea). E orfană, fără a fi una. Copil fiind, părinţii i-au fost ridicaţi de nişte ofiţeri şi le-a pierdut definitiv urma. Ofiţerii au încredinţat-o unei bătrâne necunoscute şi o vizitau frecvent, folosind-o ca prostituata lor personală. Spovedania i-o face autorului în tren, la vârsta de şaisprezece ani („dar ştiu din experienţă toate secretele unei femei măritate”. P. 421). Cei doi o aşteaptă în gară, cu jeepul de servici, să o conducă în patul desfrânării lor.

Culmea odiosului nu a fost atinsă. Memorialistul s-a pomenit căutat de ea pe şantierul unde îşi câştiga pâinea, ca fost deţinut lipsit de perspective. – „Am venit să vă rog să-mi daţi cheia de la cameră!” – „Ce treabă ai mata cu cheia de la camera mea?” -„M-a trimis domnul locotenent N să dorm la noapte la dumneavoastră” (p. 424). Stupefiat, Victor Leahul a descusut-o pentru a afla în final că i se dăduse fetei sarcina să se culce cu el. De ce bănuieşte cititorul că i s-a propus asta? Deoarece era vorba despre o minoră. Iar dacă purtarea celui ce zăcuse zece ani de condamnare prin temniţe, plus încă treizecişişase de luni administrativ, nu se lăsa pradă unor noi acuzaţii politice, acuzarea morală era mult mai bine venită pentru securitate, căci pângărea imaginea aceluia care fusese cu adevărat un erou.

Nu trebuie să se mire cititorul de astfel de întâmplări. Am folosit pluralul deoarece îmi amintesc de una dintre primele cărţi publicate de editura mea Ramida, intitulată „Un strigăt la barieră”. Era scrisă de fiica unui alt erou: colonelul Arsenescu. Când a rămas singură cu bunica ei, datorită optimismului, dârzeniei şi eforturilor bătrânei, nu şi-a părăsit şcoala. Ba s-a lăsat atrasă de literatură, scriind tot timpul liber, visând să publice ea însăşi, după modelul poeţilor şi prozatorilor iubiţi. Simţea că avea un mesaj deosebit de comunicat conştiinţei oamenilor: acela al copilului devenit orfan datorită politicii. Dar nu era numai atât. Ea mai trebuia să strige un adevăr. Însă vârsta şi prudenţa o împiedicau a deschide buzele pentru a se apăra acuzând. Era căutată la şcoală de securişti care îi cereau să accepte să se mute într-o garsonieră ce i-ar fi pus-o la dispoziţie, pentru a deveni 'femeia' lor. Întreaga sa adolescenţă a trebuit să-şi consume energia luptându-se cu propunerile lor neruşinate şi cu ameninţările, în strădania de a nu-şi pierde puritatea şi tăria de caracter a celui ce ştia cât de odioşi erau ispititorii săi.

Şi pentru că ne aflăm în lumea cărţilor, şi în aceea sfântă, în Vechiul Testament, găsim cazul la fel de indignant al bătrânilor ce au ispitit-o pe Suzana. Spre cinstea lor, trebuie să le acordăm că erau departe de a fi fost securişti şi că nu împleteau vicierea propusă cu degradarea morală definitivă a familiei luptătorilor pentru libertate.

Să nu se creadă că băieţii deţinuţilor politici au fost scutiţi de atari înjosiri. Am publicat „Bucuriile şi mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni”. Fiului acestuia, liceist, i s-a ridicat dreptul de a mai dormi la cămin şi de a-şi mai potoli foamea la cantina şcolară, după arestarea părintelui său. Elev excelent, Mihail rămânea până la închidere în clubul de şah al oraşului, făcându-şi temele acolo şi furând somnul pe câte un colţ de masă, până ce un medic, odinioară rival politic al tatălui său, a auzit de necazul băietanului şi i-a oferit un garaj unde să se adăpostească.

De ce s-a ajuns la situaţia aceasta? Fiindcă, adolescentul era scos de la ore, condus sub un pod, unde dârdâia de frig, şi îndemnat să devină turnător. Copiii fratelui locotenentului Toma Arnăuţoiu (mort prin împuşcare) au fost crescuţi la o grădiniţă M. A. I. şi au făcut armata într-un regiment combatant al ministerului de interne.

Ce deducem din aceste exemple ce se pot înmulţi la nesfârşit? Securitatea nu lupta numai cu răzvrătiţii împotriva comunismului, ci urmărea distrugerea numelui lor. Schimbau istoria. Ce alt mijloc mai potrivit exista pentru a fi atins acest scop? Mai potrivit? Niciunul. A preschimba fiicele deţinuţilor politici în prostituate la dispoziţia şlobanilor securişti şi pe băieţii aceloraşi în vânzători de neam constituiau reuşite model.

Unde sunt romanele, dramele, cercetările sociologice, psihologice, ce să aducă în faţa judecăţii popoarelor aceste crime împotriva nu a umanităţii (cu acestea ne-am obişnuit), ci a COPILĂRIEI omenirii? Unde?! Scriitorii români, ei înşişi s-au vândut. Ieri au tăcut şi au minţit pentru bani, iar astăzi tac şi eventual mint din indiferenţă. Dar scriitorii străini care să pună degetul pe rană unde sunt? Nicăieri, pentru că nu le pasă de omenire. Ăsta este adevărul. Ieri s-au vândut Uniunii Sovietice, iar astăzi banilor aceia ciudaţi care au distrus cultura franceză, americană, făcându-le roabe sexualităţii şi violenţei asiatice (altă Asie decât aceea sovietică. Una mai prăjită de soarele părinţilor noştri Adam şi Eva.)

Dacă procesul comunismului nu se judecă astăzi, el va fi cerut de generaţiile copiilor noştri şi ale copiilor copiilor noştri. Iar acelor mutilatori de copilărie li se va arde cu fierul roşu cheful de a mai profita, conştient şi cu tehnică de anchetatori vrăjmaşi omenirii, de a mai profita, spuneam, de inocenţă în folosul băloaselor lor instincte de fiare.