LA SĂHĂDENI.

Seară de testare. Puiu a adus o sticlă din ultima sa producţie. Vin de pere. Acum vreo lună a înaintat spre degustare vinul de piersici. Puiu, alias Romulus Polimen Stoica este foarte mândru de producţiile sale de vinuri de soiuri puţin cunoscute. Pe bună dreptate: este bucureştean şi nu podgorean.

Poate vă întrebaţi cum de acest bărbat frumos, agreabil, încă tânăr, cu simţul umorului, cu preocupări extrem de variate, dublate de un har al omeniei mai rar întâlnit, în sfârşit căsătorit cu o distinsă ingineră, care i-a dăruit o podoabă de fecior, la rândul său părinte, poate purta un nume atât de ieşit din comun. Romulus ca Romulus; este firesc ca un urmaş al romanilor, cum suntem toţi, să se numească Romulus. Dar Polimen?

Se pare că tatăl său, un jandarm chipeş cum se întâlnesc foarte rareori, îl convinsese pe primarul Buzăului, cu care avea oarece legături de prieteşug, să-i fie naş copilului nou născut. Intenţiile mari ale părintelui cu acest băiat erau hrănite de multe şi poate nepotrivite visări. Aşa încât, chiar dinainte de botez, îl însoţi cu mintea până la absolvirea liceului şi a facultăţii. Drept care, îi alesese un naş potrivit unor atari perspective măreţe, să-i fie sprijin şi încurajare odraslei, mai ales când aceasta avea să iasă din copilărie şi ar fi dus lipsa unui îndrumător mai cunoscător decât tătâne-su al căilor domneşti. Va să zică acel primar răspundea de prenumele fistichiu, menit pe semne să atragă atenţia asupra omului ieşit din comun.

— Interesant a fost tatăl tău. Unde trăiaţi pe timpul acela?”

— Jandarmul„ – glăsui într-un stil impersonal Puiu, un stil ce mă miră niţel – „îşi făcea datoria în comuna Săhădeni, nu departe de Mizil. Era la sfârşitul războiului. Cel de a trecut. Ruşii înaintaseră vârtos în ţară.”

— Dacă erau la Mizil, armistiţiul se declarase.” l-am întrerupt.

— Numai că sovieticii nu-l confirmaseră. Şi tot înghiţeau hulpav pământ, vin şi ţuică.”

— N-au părăsit oamenii satul, în calea lor?”

— Dimpotrivă. Când copii, puşi iscoade să pândească duşmanul dacă vine au ba, zburară într-un suflet cu vestea cea bună, notabilităţile erau pregătite în cele mai faine vestminte, cu colacii calzi scoşi atunci din cuptoare, toţi fercheşi şi parfumaţi cum scrie la carte.

— Ce amuzant.!”

— Amuzant, zici? Stai să vezi.!”

M-am strâns în scaun, întinzându-mi picioarele cât mai departe, să-mi fie mai comod.

— S-au adunat, cam înghesuiţi unii-n ceilalţi. Se bucurau, dar erau şi puţin îngrijoraţi. Încă nu mai primiseră oşti sovietice în satul lor. Deoarece maşinile şi tancurile făceau praf, cucoanele, preoteasa, învăţătoarea, moaşa, se retraseră cu delicateţă un pas. Însă, deîndată, soţii lor le traseră de coate înapoi, rămânând cu zâmbetele încremenite pe feţe, ca scrise din brici. Noii veniţi se opriră într-un nor înecăcios alb, pentru care nu ei, ci ceilalţi purtau vina, deoarece nu civilizaseră din timp drumurile sălbatice săhădene. Primarul ieşi din rând, îşi scoase pălăria, îşi şterse obrajii cu o batistă cât un cearşaf şi rosti cuvântul de bun venit. Notarul, spuse şi el două vorbe. Părintelui, când să rostească o binecuvântare blajină şi solemnă, i se impuse tăcerea cu un gest ferm, deloc politicos. Iar pe taică-meu l-au îndemnat către sediul jandarmeriei, care ne era şi casă. Maică-mea se repezi să le deschidă uşa. Pe urmă, colonelul o împinse într-o parte, să nu cumva să intre şi dânsa, că aveau treburi serioase. Mama ne luă creştetele, mie şi al fratelui meu, şi ni le împinse cu podurile palmelor în materialul aspru al fustei albastru către negru, să nu cumva să crâcnim. La un timp, cei câţiva ofiţeri ieşiră din local, se suiră în 'otomobil', cum îi ziceam, şi plecară fără bună ziua. Hai, mai gustaţi!” mă îndemnă cu paharul ridicat. I se uscase gura.

Apoi:

— Dacă a intrat mama, că tata nu mai ieşea, l-a văzut. Era tăiat de sus până jos cu o sabie din alea căzăceşti. Îl făcuseră două bucăţi. Ambele zăceau pe podea, într-un lac de sânge, cum fuseseră despicate.”

— Cumplit! Dar de ce?”

— Doar ţi-am spus că era jandarm.” Tace cât tace şi:

— A trebuit să plecăm de acolo, după ce au ajutat-o oamenii să-l îngroape, că singură mama ce să poată.?”

— Şi ce aţi făcut după aia?”

— Ce să facem? Am venit în Bucureşti. Mama era de aici, avea casă. În schimb, nu avea nici slujbă, nici meserie. Am trăit o foamete cumplită ani de zile. Dar asta-i altceva.”

Iarăşi bea, dus pe gânduri. Îl imit. Vinul este foarte aspru. Nu i-a pus zahăr deloc, mi-a explicat.

— Când aveam peste treizeci de ani, mama mi-a spus: „Trebuie să-l aducem pe tata.” – „Mergem să-l aducem”, am încuviinţat. Au ajutat-o localnicii şi i-au găsit groapa. Au săpat până au dat de mormânt. Mama, mi-a strigat: – „Vino să-l vezi pe tata!” Ce să mă duc? N-am vrut. Ce să văd? Un craniu, o falcă, nişte oase. Acela, tata? Am băgat de seamă că nu putrezise chipiul, nici icoana de pe piept. Şi era de carton, domnule! De carton şi nu putreziseL. L-am adus în Bucureşti. Dar n-am vrut să mă uit la el.”

Îl privesc îndelung. Nu-i cer nici o lămurire în legătură cu ce l-a împiedicat s-o facă. Însă constat că insistă asupra acestei răceli sufleteşti cu un regret pe care nu-l poate reprima.

Leg de această povestire cumplită diverse alte izbucniri ale lui, din alte întâlniri: „Am minţit, domnule, la liceu, la facultate, pe unde am fost angajat.! Nu aveam voie să spun că pe tata l-au omorât ruşii! Nici că a fost jandarm! Minţeam, minţeam, cu o frică imensă că aveau să mă prindă şi să se încheie cu ingineria mea. Ca să scap de obsesia asta, ca să ajung şi eu între oameni, că lucram la Luciu-Giurgeni, auzi.!”

Cum să nu-l aud? În lagărul de la Luciu-Giurgeni m-am îmbolnăvit de febră tifoidă, cu o lună înainte de termenul eliberării mele din detenţie.

— M-am făcut şi membru de partid! În cele din urmă m-au trimis şi la Ştefan Gheorghiu, că ajunsesem director. Şi eu nu l-am văzut pe tata când i-a schimbat mama locul!”

De data aceasta ridic eu paharul şi-mi ascund privirile în el, adulmecând lichidul trandafiriu şi plăcut mirositor.