CU BRAŢELE-N SÂN.

Era o încăpere cu formă greu definibilă. Sau aşa mi se părea. Toate paturile erau ocupate. Fiecare dintre noi era mai mult sau mai puţin inconştient, mai mult sau mai puţin sfârşit. Fusesem adus la terapie intensivă. Cu prilejul internării anterioare, auzisem colegii de cameră pomenind misterios despre această secţie a spitalului. Destui dintre ei o vizitaseră. Erau îngroziţi de duhoare şi de atmosfera funebră. Nu pusesem întrebări, iar ei nu se grăbeau cu lămuririle. Îşi aminteau doar că se simţiseră neoameni aici. Adevărul este că nu ştiam a mă afla la terapia intensivă; am dedus-o ulterior, când am scăpat şi am ajuns pe secţie.

Iniţial, nici măcar printre muribunzi nu au vrut să mă reţină. După vreo două zile, au intenţionat să mă trimită acasă. Nimeni nu mi-a spus-o explicit. Vedeam medicii adunându-se în meleu după ce mă consultau. Confereau asupra evoluţiei situaţiei mele. Tânărul meu doctor, care m-a salvat o dată, acum jumătate de an, şi care m-a adus aici, se apropia de mine, blând, delicat, chiar cu o oarecare eleganţă a gesturilor, şi cu acele priviri adânci ca seninul. – „Ce mai faceţi?” Bâiguiam ceva. Deoarece răspunsul nu era lămuritor, insista. – „Cum vă mai simţiţi?” Acum pricepeam sensul cuvintelor ce mi se adresaseră. Răspundeam: – „N-am vlagă, domnule doctor. „ Câte un halat alb din echipa lor, care nu ştia ce părere să aibă, se venea lângă el. – „Ce spune?” – „Spune că n-are vlagă.” Conlocutoarea zâmbea şi revenea printre ceilalţi.

De ce să fi vrut medicii să mă ducă înapoi acasă? Mi-era greu să ajung la closet. La jumătate de ceas, trebuia să fiu cărat cu scaunul cu rotile, să nu cad pe drum. Iar acolo, păzit, deoarece îmi continuam somnul pe tron sau în cel mai bun caz nu mă mai puteam ridica iarăşi în picioare. Cât despre mine, mă încăpăţânam: vroiam neapărat s-o pornesc de unul singur de fiecare dată. Mi-era ruşine de infirmiere şi de femeile de servici pentru timpul şi energia consumate cu mine. Pe deasupra, nici nu aveam nevoie afară. Dacă n-ar fi fost medicamentele cu care eram îndopat, aş fi dormit liniştit. Până la somnul de veci.

Toate astea nu ştiu cât sunt de adevărate. Bună parte aş zice că mi le amintesc ca atare; altele le-am aflat prin soţia mea, ea însăşi dobândind informaţiile datorită doctorului pe care-l suna la telefon. Lucrurile erau tot mai complicate, prin aceea că a apărut şi o prietenă de-a ei, să ţină legătura cu mine. Ea îi aducea din spital nişte impresii, deseori foarte personale. Mai târziu, toate acestea au ajuns la mine amestecate şi cu ele am încercat să-mi făuresc o idee asupra celor petrecute.

Ceea ce-mi amintesc nemijlocit este că mi s-a întâmplat, câteva nopţi la rând, să rămân suspendat deasupra mesei din bucătărie, sprijinit cu ambele palme de tăblie. Luasem obiceiul acesta încă de când m-am îmbolnăvit de astm. Aveam credinţa că dispunerea muşchilor în această postură mi-ar înlesni o inspirare mai adâncă şi mai amplă. Mă pomeneam peste un ceas, şi peste încă unul, că apărea soţia mea, rugându-mă, implorându-mă să o însoţesc în dormitor şi să mă culc. Răspundeam afirmativ, dar nu dădeam curs exortării sale. În cele din urmă, numai de mila ei (adică fără vreo raţiune personală) o luam pe urmele sale. Insist: asta deoarece îmi dădeam seama cât o chinuiam împiedicând-o să doarmă. Ajuns în dormitor, scoteam cămaşa cu intenţia de a lua pe mine pijamaua. Dar rămâneam în pielea goală, în incapacitatea de a mai face vreun gest, uitând de unde plecasem şi ce intenţie avusesem. Somnolam în şezut, acolo. Tot nevasta izbutea, cu dificultate, să mă hotărască a mă întinde, sacrificând noapte după noapte un timp destul de îndelungat cu astfel de solicitări inutile, dar nu mai puţin calde.

În urma a numeroase rugăminţi, am acceptat să chem medicul. Mă temeam de decizia lui de a mă interna. Casa în care locuiesc, pe malul lacului Fundeni, am ridicat-o anume pentru a-mi hrăni plămânii cu aer neviciat de ţevile de eşapament. Întreaga mea nădejde o agăţasem de această locuinţă de lemn. Mai mult, am plantat curtea cu pomi, conifere, flori. Le îngrijesc cu patima celui care nu s-a născut la ţară, care n-are copii, care speră în mântuire prin îngrijirea vieţii plantelor.

Medicul, constatând furia cu care mă agăţam de rămânerea pe loc, mi-a recomandat un tratament potrivit acestor condiţii. O veche prietenă s-a oferit să-mi facă injecţiile. Vag mi-aduc aminte că grija pentru ţinută era ultima mea preocupare. Ba, mă şi amuza să pot sta descoperit în faţa unei doamne de care numai munca editorială mă leagă. Însă nu exista nici o intenţie a provocării erotice în lipsa mea de decenţă, cum s-ar putea crede. Soţia ar fi vrut să-mi păzesc goliciunea. Protestele sale repetate nu aveau alt ecou în mine decât că-mi spuneam despre dânsa că nu înţelegea bine situaţia de disperare în care mă găseam şi inutilitatea oricărui efort de a mă mai fi supravegheat.

Mă miră că încă nu a făcut legătura cu ultimile zile ale tatălui meu. Într-o noapte, fetele care-l îngrijeau ne-au chemat la spitalul de urgenţă, să vorbim cu medicul căruia îi căzuse în sarcină cu jumătate de ceas mai înainte. Soţia mea a profitat de experienţa specialistului pentru a le lămuri pe fete că tentativele părintelui meu, în vârstă de nouăzeci şi cinci de ani, de corupere a lor, de fapt nu îi aparţineau, ci erau ale capului său bolnav. El nu făptuia în mod conştient. Doctorul, fără ezitare, ne-a explicat că lipsa de oxigenare a creierului îi juca astfel de feste pacientului. Iar fetele erau victimile acelei oxigenări diminuate. Acelaşi lucru îl constat a mi se fi întâmplat şi mie.

Odată luată hotărârea să mă las internat, a ajunge din casă la maşina aflată în uliţă a constituit o problemă aproape insolubilă, de nu s-ar fi aflat prin preajmă un ţăran vecin care mai că m-a luat în braţe, purtându-mă mai mult pe sus pe canapeaua unde mi-am continuat zăcerea. – „Lăsaţi, doamnă. Să nu-l pot eu duce pe dnul Rădulescu.?!” Apropierea din glasul său mi-a rămas făclie în suflet: oamenii, ca mijlocitori ai cerului, reprezintă tot ce avem mai preţios la vreme de restrişte.

Urmează coborârea în infernul din sala terapiei intensive. Pândind cu urechea discuţiile dintre urmaşii lui Esculap, am avut impresia că medicului meu i-a fost luat cazul meu, ca neizbutind să-l stăpânească. Regretam, deoarece am dobândit multă încredere în acest tânăr, cu prilejul internării precedente. Soţia mea a înţeles că aici e plasat momentul când doctorul i-a spus că voi fi trimis acasă. Cu mine nu s-a schimbat nici o vorbă în sensul acesta. Şi acum îmi vine greu să dau credit acestei enormităţi.

Din jurul meu, reţin extrem de vag un chip, altul; un glas din preajmă ce, cu intenţia de a mă ajuta, chema infirmiera, s-o atenţioneze că plecasem la drum. Un cuvânt de încurajare, mai ales venind de la un domn dintre cei mai blânzi şi lăsând impresia unei mari înţelepciuni. Gluma nu-i părăsea buzele, ponderată, rotunjită fără pic de răutate. Părea să le ştie pe toate, să le înţeleagă pe toate, să le prevadă pe toate. Te întrebai cum putuse inima să nu-l mai servească pe un ins atât de cumsecade. L-am revăzut mai târziu, pe secţie, când a venit în vizită, cu neostenita lui voie bună, profeţind în dreapta şi-n stânga lucruri agreabile privitoare la viitorul fiecăruia. Regret că nu i-am notat numărul de telefon şi adresa. Astfel de inşi sunt aceia pe care te bizui când sufletul îţi este ostenit.

Mult mai preocupat, însă, eram de un pacient foarte agitat din celălalt capăt al halei. Tuşea înspăimântător. Când nu tuşea, vorbea la telefonul mobil. Cred că se ocupa de reclame. Dar nu asta mă fascina, ci modul tandru, serios, raţional, înţelegător, încurajator în care i se adresa fiicei sale, cred. Era o pildă de pedagogie părintească ce merita cunoscută de toţi aceia angajaţi în creşterea unui copil. Când nu tuşea şi nu vorbea la telefonul mobil, mânca alimente aduse de acasă, în cantităţi de speriat, fără să se cunoască a se fi îngrăşat. Bărbat frumos, smead (ca sosit de pe litoral, unde ar fi făcut băi de soare), şaten, dacă nu şi oxigenat, cu cărarea în partea stângă, nasul drept, buzele rumene şi rotunjite, câteva cute orizontale pe frunte, ce-i confereau un aer tăios, hotărât, bărbătesc, cucerise toate asistentele pe care le împinsese a se ocupa de fiece fleac îl interesa. De pildă, am înţeles că boala l-a răpit încercării de a învăţa să lucreze cu internetul. Femeile din jurul său, care stăpâneau cât de cât această tehnică, îi stăteau permanent la dispoziţie cu experienţa şi cunoştinţele lor. Peste capetele celorlalţi pacienţi, îl urmăream, fascinat de verva sa permanentă şi de neîncetatul lui 'aflat în treabă', căci cui i-ar fi folosit ideile ce se alergau fără răgaz prin minţile sale înfierbântate de boală, dacă el se găsea în neputinţa de a le pune în practică şi nici nu făcea însemnări pe marginea lor, să le folosească mai târziu? Era conştient că priveam către el. În definitiv, aşa ceva căuta: spectatori. Totuşi îl şi enerva. Cochet ca o femeie cu moravuri îndoielnice, mă pândea, prefăcându-se că îl călcam pe nervi. Starea febrilă era aceea care ne arunca într-o pseudoactivitate neîntreruptă, însoţită de o certitudine mincinoasă privitoare la cele cvasivisate. Eu însumi l-am rugat pe doctor (sau pe altcineva) să mă lămurească asupra a nu ştiu ce chestiune legată de evoluţia stării noastre. – „Ce nevoie aveţi de aceste date?” Râzând, încântat de performanţa mea, am răspuns: – „De când mă aflu aici, am izbutit să scriu în minte două romane. Doresc să le verific veridicitatea.” Replica mea se referea la un interval de cel mult o săptămână.

Astfel trecând timpul ziua, m-am pomenit trezit, într-o noapte, de oarece mişcare nouă în zona mea. Patul din dreapta fusese tocmai eliberat. În dreptul lui, în semiîntunericul halei, se oprise un bărbat trecut de vârsta pensiei, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost gârbov. Îşi păstra ţinuta neînclinată. Trupul său era ca o cutie înaltă şi bine făcută, menită să-i susţină tainele cărnii, în condiţiile unei minţi în derivă. Era vădit că aştepta să fie îndrumat asupra celor ce avea de făcut. Indicaţiile la care spera în tăcere urma să le primească de la nevasta, care-l însoţise de la bun început, sau de la fiica lor, apărută cu o uşoară întârziere după dânşii. Zăbovise pentru a rezolva probabil anumite chestiuni administrative sau ca să gareze vreun automobil al familiei. Bărbatul rămăsese cu labele picioarelor înfipte în cimentul ce podea sala. Nu privea nicăieri, nu-l interesa nimic, nici măcar ce se petrecea cu el. Apariţia fiicei sale nu-i atrase atenţia. Răspunsurile pe care cele două femei le dădeau interview-urilor succinte la care le supuneau două stagiare apărute din senin pentru a se edifica asupra celor întâmplate pacientului, toate acestea îl lăsau rece. Ai fi zis că priveau pe oricine altcineva, iar că el se preschimbase într-un buştean asurzit şi desensibilizat peste noapte.

Niciodată nu am avut somnul greu. Şi acum stam de veghe, cu atât mai mult cu cât cazul nu semăna aceluia al unui bolnav de inimă (la cari am început să mă pricep). Mai eram atras de ceva. Este o ciudăţenie a genelor, care trăsătură întotdeauna m-a furat de la alte preocupări, prin puterea ei de a stimula spiritul comparaţiei, judecăţile de valoare şi, simplu, curiozitatea. Mă refer la asemănarea şi distanţarea dintre înfăţişarea tatălui, a mamei şi a progeniturii. Despre caracterul prismatic al corpului celui nou venit am pomenit. Se cuvine să adaug rigidizarea lui (deşi ea putea fi rezultatul bolii sau al acelei nopţi căzute pradă unor osteneli ajunse, odată cu vârsta, anevoie de purtat). Fiica, o femeie numărând ceva mai puţin de patruzeci de ani, era ca un lujer bătut de vânt. Desigur, un lujer obosit şi cam rămas fără puterile tinereţii. Obişnuit, cât fusese iarna de lungă, să urmăresc zborul viguros dar greoi al lebedelor poposite în dreptul casei noastre de pe malul Fundenilor, mi se părea că regăsesc în înclinarea capului acestei doamne ceva din eleganţa gâtului lor unduios deşi încordat. Îngrijorată, datorită celor petrecute cu părintele său, remarcai concentrarea de care avea nevoie la fiece vorbă, pentru a pricepe bine starea acestuia. Era o împletire între absenţă şi efortul de a surprinde situaţia. Concentrarea o descifrai în gura ce-i rămânea întredeschisă, atunci când asculta răspunsul la întrebările puse de ea sau de maică-sa, în înălţarea sprâncenelor şi ele anevoie de coborât din pricini similare.

Trăsăturile sale descindeau dintr-ale părintelui şi nu dintr-ale femeii. Mai înaltă ca el, cu craniul prelung şi nu rotund, de muntean dârz, cum îl avea el, cu pomeţii mai înguşti şi căderea obrajilor, sub ei, lină şi caldă, desenul figurii sale era rafinat şi îmblânzit. Era însămânţată în el o nevoie adâncă de a face binele. Poate deoarece acela care avea nevoie să i se ofere binele în cazul de faţă îi era tată, poate că ceea ce citeam se referea la orice făptură umană. Judecând după faţa ei, genitorele se cuvenea să fie un bărbat frumos. Nu pot nega că, parţial, şi era. Adică, îl recomandau statura, ţinuta, care aducea cu a unui fost ofiţer activ, regularitatea dezvoltării, armonia figurii şi a membrelor. În schimb, fălcile strânse cu răutate, metamorfozate în nişte buze subţiate, parcă neascunzând îndărătul lor dinţi, ca şi când ar fi fost botul unui peşte, al unui somn feroce, îl preschimbau în portretul răutăţii încarnate. Soţia lui era doar urâtă şi necăjită.

Am înţeles din explicaţiile lor că trăise un fel de criză epileptică. Era victima ei pentru a treia oară; la o distanţă de mai bine de douăzeci de ani de precedentele, pe când primele două crize se succedaseră la un interval destul de apropiat. Deficienţele sale de caracter se lăsară ghicite încă de pe acum. O întrebare strict profesională a neurologului primi un răspuns ca o muşcătură. Pentru a arăta cât de grea situaţie avea, la întrebarea dacă mai lucra, răspunse îmbufnat: – „La firmă”, cu subînţelesul că nu mai avea vârsta pentru aşa ceva; cu alte cuvinte, era o explicaţie demonstrativă. Aluzia la sistemul politic economic al ţării era evidentă. Aş fi afirmat că punea boala sa în cârca obligaţiei de a munci, deoarece adăugă: – „Altfel, cum să trăiesc?” Dar nu puteam lega lucrurile unul de altul, pentru că se dovedea că nu ştia ce se petrecuse cu el; în privinţa unor astfel de amintiri, memoria lui era răzuită.

Investigaţiile durară o mulţime de timp şi erau foarte variate. Cel mai spectaculos era un fel de computer la care nu avea acces decât o singură doctoriţă tânără, dimpreună cu doctoriţa şefă, ori în pregătirea venirii acesteia. Graseia, era agitată din fire, fără să fi bruscat pacienţii. Am urmărit-o lucrând şi cu alţi doritori a se dumiri asupra stării sănătăţii lor, veniţi din oraş anume noaptea, pentru a li se face cercetarea fără a se interna. Ştiam lucrurile acestea, deoarece computerul (mai mult decât atât: o adevărată mobilă pe rotile) era cel mai comod de folosit alături de patul meu. În cele din urmă, se încheiară şi preliminariile diagnosticării bărbatului, de la care am plecat. Doctoriţele şi asistentele se potoliră treptat, zburătăcindu-se care-ncotro. Soţia şi fiica îl lăsaseră pe mâna lor pe bolnav şi dispăruseră demult. Tinerele care se ocupaseră de el îl înveliră trăgându-i pătura sub bărbie şi-l încurajară să doarmă. Se retraseră şi dânsele. Aveau mare nevoie de odihnă. Am aţipit la rândul meu, cu atât mai mult cu cât încăperea se răcise straşnic.

Nu-mi dădeam seama cât timp trecuse de la acea liniştire aparentă a tuturora, când m-au trezit nişte zguduieli în patul alăturat. Dar nu „nişte zguduieli”, ci un tremur permanent, ritmic şi puternic, provenind din izbirea saltelei ce suna ca o scândură datorită martelării călcâielor acelui domn. Imita chemarea din toacă, o toacă a diavolului. Asistentele izbutiseră să apară de pretutindeni într-o secundă. Două îi susţineau creştetul. O a treia îi băgase între dinţi un creion, să nu-şi muşte limba. A patra şi cu a cincia încercau să-i apese cu toată greutatea lor braţele încordate, pentru a nu-şi rupe oasele în eforturile sale inconştiente de a izbi marginile patului metalic cu ele. Altele se străduiau să-i imobilizeze picioarele, genunchii şi labele lor. Reîncepuseră telefoanele urgente ce chemau alături de el medicii de gardă, se reinstalaseră în carnea sa injecţiile cu tranchilizante şi întăritoare. Vuia hala de eforturile conjugate ale celor prezenţi, de fapt femei exclusiv, toate sub treizeci şi cinci de ani. Era aproape o plăcere estetică, cum ar fi acelea oferite de un spectacol teatral tensionat, să le priveşti aferate în a salva zilele unui semen. În cele din urmă, temperară şi această nouă criză. Iarăşi fu lăsat singur. Mi-au căzut şi mie pleoapele obosite. N-am rămas astfel decât un sfert de minut, când am simţit nevoia de a-l privi iar. Într-o puternică adunare a energiei, l-am văzut pe bărbat că întinde ambele braţe către mine, răşchiră degetele ca pe nişte gheare şi le strânge la loc, apoi adoarme, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut cu el.

Dimineaţa, la ora schimbului, fetele care-l salvaseră veneau alături de el, curioase de trăirile sale, de capacitatea lui de a le fi reţinut figurile şi opera nocturnă. Pe rând, îl iscodeau, stârnindu-i o uşoară enervare, cu întrebări de tipul: – „Cum aţi dormit?” „Cum v-aţi simţit as'noapte?” „Ştiţi cine sunt eu?” Îmi închipui că niciodată bietul epileptic nu a stârnit interesul atâtor june îmbietoare roind în jurul său ca nişte fluturi. Ba, una dintre dânsele, chestionându-l în sensul acesta, întorsese peste umăr privirile şi, cu un zâmbet luminându-i-le, mă lua complice la ciudăţenia reacţiilor bolnavului, absolut necunoscător al dramei sale nocturne.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, situaţia mea a evoluat spre bine. Am fost mutat pe secţie, într-o încăpere de trei paturi, cu brazi mândri şi voinicoşi, pe care-i contemplam de pe pernă. Se împlinise aproape săptămâna când apăru şi individul ce suferea de boala copiilor. Starea i se remediase complet. Aştepta, cu aceeaşi indiferenţă dintotdeauna să fie eliberat; dar nici nu o cerea, nici nu o pomenea. În legătură cu trecutul, avu o singură remarcă de făcut: – „Asistentele astea – le-am văzut eu dincolo – acolo de unde vin aici, stau cu braţele-n sân toată ziua. Nu le e ruşine! Fete tinere, să nu le placă munca, să zacă de pomană prin spitale, la cafele şi bârfe!”