FRAGMENT DINTR-O CORESPONDENŢĂ.

Dragul meu prieten, Am trecut special pe la serviciu ca să vă scriu două vorbe – sunt foarte răvăşită.

M-am întâlnit în după-amiaza asta (ce soare a putut fi astăzi.) cu d-na Greceanu, foarte micuţă, în baston, cu un zâmbet şi o privire pe care o recunosc (după fotografii) şi la fratele său, ale cărui amintiri din detenţie m-au tulburat atât de mult, cum ştiţi. Mi-am zis, încă de acasă, înainte de a pleca, să mă ţin tare, să nu cumva să mă apuce plânsul tocmai de faţă cu dânsa.

Ş i, în parte, mi-a reuşit, dar imediat după ce m-am despărţit de dumneaei, am pornit, de la Piaţa Romană, pe jos, pe bulevardul Dacia şi, în sfârşit, am putut să plâng sfâşiată, (noroc că era strada pustie – aţi observat ce puţină lume iese să se plimbe pur şi simplu pe stradă, când e frumos afară? În Bucureşti, sâmbăta, oraşul pare nelocuit). Am stat de vorbă, într-o cafenea de lângă librăria Cărtureşti, despre Tudor Greceanu, fratele ei şi destinul lui îngrozitor, dar, după cum modestia lui transpare din carte, aşa şi sora lui a ştiut să vorbească despre toate (despre casa părintească, acum aproape distrusă, despre cărţile rare, şi mobile, dispărute fără urmă, despre cum a trăit familia, tragedia fratelui ei) fără patetisme inutile (mai mult, eu eram cea pornită să folosesc cuvinte mari). Chiar acum, în timp ce vă scriam, m-a sunat să-mi spună că i-a făcut bine să ne vedem.

Este o apariţie, o doamnă din alte vremuri, cu o distincţie cum nu vezi în zilele noastre; şi totuşi naturală şi simplă. Aş fi vrut să privesc obiectele făcute de el, în închisoare, Sora lui le-a donat muzeului de istorie, iar aici nu sunt expuse decât de două ori pe an. Doamna Greceanu, doreşte să se dea măcar numele fratelui ei unei străzi. Nepotul lor a găsit una, în cartierul Nordic al Bucureştilor, care – culmea – se întretaie cu o altă străduţă denumită Popişteanu, prietenul său. Bătrână şi slăbită de boală, nu mai poate lupta cu birocraţia. Sper să pot face ceva (nu că aş şti exact cum să urnesc lucrurile, dar măcar încerc) – am rugat-o să-i scrie o scrisoare, scurtă, Preşedintelui, şi să ajung, cumva, să-i dau eu cartea fratelui său şi să-i transmit apelul doamnei. Cum să nu te facă praf imaginea dânsei, oftând: „Dacă apuc să văd strada cu numele lui, atunci pot să mor.” Nu m-am putut duce acasă fără să vă scriu; dumneavoastră sunteţi singurul care poate înţelege ce înseamnă pentru mine toate acestea. Mă doare sufletul că trăim un prezent atât de cinic şi nedrept cu memoria unor oameni ca fratele doamnei Greceanu. Şi măcar de-ar fi un caz singular.

Dv. îmi sunteţi indispensabil; înţelegeţi exact ce vreau să spun, pentru că sunteţi în inima inimii mele.

Îmi scrieţi, în legătură cu problema discutată anterior: „Eşti excelent de eficientă”. Încerc doar să ţin seama de ceea ce mă rugaţi, chiar fără să rostiţi anume vreo rugăminte.

Dar eficientă îmi doresc să fiu, cu adevărat, în împlinirea dorinţei d-nei Greceanu (ştiţi că, de când am citit cartea, parola mea la calculator este numele fratelui ei? Există şi o casă veche în Oltenia, o culă numită cula Greceanu – am întrebat-o dacă a fost a strămoşilor lor, dar mi-a spus că în Oltenia e vorba de alţii cu acelaşi nume).

Duminică frumoasă, mâine; să ne „vedem” cu bine luni, pe mail.

Ioana.

Ioană dragă, se vede cale de o poşta că mă consideri un om normal. „Aţi observat ce puţină lume iese să se plimbe pur şi simplu pe stradă, când e frumos afară?” Este ca şi când, înainte de a cumpăra perdele, l-ai fi întrebat pe un orb: ce nuanţă preferi? Aceasta sau aceasta? Normal, el nu o vede pe niciuna. Aşa şi eu. Cum să observ străzile, dacă nu ies din curte decât din an în paşte?

Asta numai pentru a te felicita că-mi uiţi defectele, din marea ta nevoie a unui prieten care să te înţeleagă. Pentru a-i putea transmite observaţia ta tristă: „În Bucureşti, sâmbăta, oraşul pare nelocuit”.

Într-un oraş pustiu, o fetiţă (care are doi copii, nici ei prea mari), răvăşită, aleargă bezmetic, cu lacrimile inundându-i obrajii, pe străzile depopulate, adică fără nimeni căruia să-i povestească, să i se mărturisească. S-a ridicat un colţişor de perdea de pe fereastra Realităţii şi s-a speriat de felul cum trăiesc oamenii, s-a speriat aidoma lui Buddha, odinioară. Ea nu ştie nimic despre banalul cotidian al suferinţei de ieri, al lipsurilor, al mizeriei zilnice, neîntrerupte, inevitabile. Toţi au trădat-o. Scriitorii mint. Rudele mint. Prietenii mint sau tac. Întreaga omenire i-a ascuns adevărul. Acum îl vede cu ochii sufletului. Şi adevărul doare cumplit, te arde de viu. Pentru că este adevărul semenilor noştri. Nici măcar acum nu se dă draperia la o parte, să vadă hidoşenia bântuind existenţa tuturor, identică îndărătul tuturor uşilor, banalizată până la a nu mai durea pe nimeni. Lupta nu se mai duce pentru a o schimba, ci pentru a salva ceva, în vederea zilei de mâine, când acel ceva se poate transforma în pâine pentru soţia bolnavă, pentru copilul neştiutor, pentru părinţii bătrâni care nu mai au nici o şansă de îmbunătăţire a zilelor.

Ş i a alergat, sărmana Ioana, la servici, în ziua ei liberă, să plângă la pieptul aceluia care are destulă experienţă de viaţă şi suflet de dăruit, ca să-i înţeleagă nefericirea descoperirii trecutului.

Nu mai plânge: a fost al tuturora. A fost viaţa de zi de zi. Nimic mai anost.

Ce fericit om, acela ale cărui memorii le-ai citit, că sora lui i-a păstrat cultul. Au existat nenumăraţi bărbaţi fără atari surori, care au lucrat, cu un talent de neînchipuit, obiecte din lemn, din os, din cârpe, cu ac şi aţă. Ele au intrat, mai totdeauna, în avuţia caraliilor. Crezi că aceştia le-au donat Muzeului de Istorie?! Crezi că atâtor anonimi împuşcaţi, prin condamnare, dar fără vină, în baza unui dosar măsluit, ori împuşcaţi fără condamnare, crezi ca atâtor necunoscuţi care şi-au irosit unicul lor bun: tinereţea, pe paie sau ciment, le caută careva viitorul, să boteze o stradă cu numele lor? Au fost uitaţi sau, cum a păţit-o Vasile Motrescu (al cărui jurnal l-am citit tot graţie amabilităţii tale), soţia şi copiii, fraţii şi părinţii le-au întors spatele şi au ajuns cerşetori prin alte oraşe, lustragii (la Colţei, în dreptul Muzeului, şedea un fost colonel, ghemuit, să văcsuiască pantofii trecătorilor, să aibă cu ce-şi cumpăra de-ale gurii.)

Vorba doamnei Greceanu: este necesar un monument al foştilor deţinuţi politici, condamnaţi pentru lupta împotriva terorii, e nevoie de un bulevard să le poarte numele suferitorilor, Bulevardul Victimelor Comunismului. Are dreptate doamna ta, dar nu are decât viziunea fărâmei ei de suferinţă. A trăit o existenţă odioasă şi o socoteşte exemplară. Poate că şi aşa este. Existenţa fiecăruia este exponenţială. Iar tu nu găseşti o relaţie la respectiva primărie, la biroul denumirii străzilor, care să vă asculte oful? L-ai nimerit pe Preşedinte? În afară de manualele şcolare nu cred că a mai citit ceva! Iar de plâns, o face la Muzeul holocaustului, din SUA, o face televizat! Niciodată în 'neagra' vreuneia dintre gherlele unde compatrioţii săi primeau mâncare la trei zile!

Cu drag, Mihai Rădulescu.