SFINŢIREA.

Prea Sfinţitul Irineu mă invitase la reşedinţa Sa din Râmnicu-Vâlcea, dar obligaţiile universitare îl reţinuseră peste aşteptări la Craiova. Am fost întâmpinat de şoferul lui care mă cunoştea bine. În loc să se îndrepte către Episcopie, mă conduse la Mănăstirea Horezu, după cum primise poruncă.

Eram aşteptat. Problema cazării fu rezolvată în timp record de către conducătorul auto. Mi s-a pregătit o încăpere deosebit de mare, alături de terasa imensă deschisă către porţile de intrare în aşezământ. Acestea erau situate la o distanţă remarcabilă, astfel încât nu mă împiedicam din muncă distrat fiind de traficul turiştilor. În schimb, pe deasupra lor, priveliştea se desfăşura până hăt departe-n zare, unindu-se cu ceţurile translucide ce mărgineau culmile dealurilor, colorate în trandafiriu, ba de zori, ba de amurg, în violet sau în porfir. Orizontul devenea, la ceasul îmbinării zilei cu noaptea, o scoică fără limite, în adâncătura căreia mi se părea a mi se pierde nu numai gândurile ci şi senzaţiile. Trebuie să recunoaşteţi că nimic mai personal nu poate caracteriza un om. Pentru a mă regăsi, aveam sentimentul că se impunea o coborâre în hăurile dintre zi şi noapte, dintre rai şi iad. Din păcate nu o săvârşeam acolo, faţă în faţă cu nesfârşirea şi cu eterul, ci abia mai târziu, în patul regesc unde mă afundam în saltele moi ca puful cloştei, cearşafuri albe ca spuma norilor şi răcoroase ca boarea de pe oglinda apei, că ce primire este mai generoasă decât aceea dintr-o mănăstire ortodoxă românească?

Numai eu trădam cumsecădenia gazdelor mele, ignorându-le disciplina şi curăţenia. Fumam ţigară de la ţigară. Pe masa de consiliu de pe terasă, unde, dealtfel, se dădeau ospeţele cu musafiri peste măsură de numeroşi, se aflau două scrumiere încăpătoare, ca pentru hordii de fumători. Grija mea era să le umplu dintr-o margine în cealaltă. Este adevărat că nu am izbutit până s-a scurs săptămâna vizitei mele, dar nici nu pricepeam delicatul semn al măicuţei de servici pe lângă odaia mea. Era o tânără destul de scundă şi, probabil, lată în şoldurile ascunse de rasa bogată în pliuri, iute ca o furnică, gospodăroasă nevoie mare, veşnic cu zâmbetul pe buzele rumen vişiniu, gata să pleznească de pline de sânge ce erau, zglobie chiar, ca o adevărată purtătoare a unui Dumnezeu bucuros că a făcut o lume pe placul Lui. Gura sa se deschidea în partea inferioară a unei feţe rotunjite de pomeţii evazaţi ce-i împingeau umerii obrajilor mult spre exterior. Pielea de pe chipul şi mâinile sfinţiei sale era bine prinsă de soare. Era o piele dintre acelea ce se bronzează cu iuţeală şi fac încântarea purtătoarelor, la vreme de plajă pe litoral, putându-se ele mândri cu o arămire timpurie şi deosebită de a oricui. Ba, a măicuţei era şi nuanţată de bujorii hărniciei, ceea ce-i preschimba obrajii în ceva semănând tare cu piersicile zămoase, mustoase, răcoritoare şi săţioase. Ei bine, se subînţelege din cele de mai sus că această fată nu lăsa un fir de praf în urma mâinilor sale dibace şi iubitoare de curăţenie. Însă de scrumiere nu se atingea, ca şi când nici nu ar fi văzut aglomeraţia primejdioasă de chiştoace puturoase ce se tot înălţa, ameninţând să se reverse pe faţa de masă peste care se aşterneau unde de lumină străvezie. Era un semn făcut pentru atragerea atenţiei mele asupra faptului că nu respectam ordinea mănăstirească şi-mi băteam joc de gazde. Nu cred să fie prea tardivă nici această mărturisire ruşinat atât de întârziată. Altfel, ne împăcam de minune, eu ştiind să apreciez cum se cuvenea voioşia sa neîncetată şi priceperea într-ale îngrijirii de oaspeţi, iar dumneaei fiind uşor flatată că (în pofida păcatului meu respingător abia mărturisit) îl ajuta pe un profesor de la Teologie să umple zeci de file cu scrieri ce rămâneau pentru dânsa misterioase dar nu mai puţin vrednice de stimă şi utile viitorilor preoţi.

Atrase ca muştele de miere de poveştile sale privind un ins atât de puţin obişnuit, în sufletul căruia iadul şi raiul îşi disputau întâietatea, împărţit între fapta bună şi păcat, apărură pe terasă şi câteva prietene ale măicuţei. Erau toate cam de aceeaşi vârstă şi pe semne aveau o vechime egală în monahism. Experienţe similară de viaţă, aspiraţiile şi reuşitele ori înfrângerile le împărtăşeau aproape întocmai. Aceasta le făcea să semene foarte multe una cu alta, exceptând staturile şi chipurile.

Urma să mai vină o a patra sau a cincia, nu mai ţin minte. Tot îşi aruncau privirile prin curte, către o uşă anume, de unde, am priceput mai târziu, erau nerăbdătoare s-o vadă ieşind. Era uşa bucătăriei. Ştiau că urma să-mi procure o mare surpriză.

În sfârşit, se arătă şi dumneaei. Poate uşor mai năltuţa ca celelalte, cu foarte puţin din rădăcina părului ieşind la iveală de sub văl, atât cât să mă dumiresc că era şaten, cu trăsături armonioase şi adâncite în sine, chiar şi când surâdea în umbra izbucnirilor abia stăpânite ale suratelor sale. Avea un aer de contemplare în irişi, ce sugera că se împărţea între două lumi. Această caracteristică îi conferea şi maturitate.

După cum se aşteptaseră gureşele cu strai negru ca al fluierătorilor, deoarece ştiau povestea dinainte, nou venita se topea (cu nespusă decenţă) privind pe furiş la autorul atâtor cărţi cumpărate de ea de la pangar, volume cu care-şi petrecuse multe nopţi în singurătatea chiliei. Pentru a-i da de ştire cum îi urmărea scrisul, îi enumeră bărbatului încremenit de jenă, una după cealaltă, toate publicaţiile lui dezvăluind suferinţa neamului în temniţele politice comuniste.

— Şi de unde aţi obţinut atâta din cât am publicat, măicuţă?”

— Avem o maică destoinică: are grijă să nu ne lipsească nici o carte bună din mănăstire. Bineînţeles, lucrările teologice sau patriotice, astea mă interesează pe mine.”

— Şi, măicuţă, pe câte mi le-aţi înşirat le-aţi plătit cu bănuţii dumneavoastră, aşa puţini cum sunt?”

— Da, domnule profesor” se roşi, coborându-şi pleoapele.

Făgăduii în sinea mea ca de atunci înainte să nu mai fie obligată a face astfel de jertfe, ci să-i trimit eu fiece op nou, la apariţie.

O bucată de timp chiar că mi-am ţinut promisiunea făcută în sinea mea.

— Ce vă interesează în aceste cărţi?” am întrebat-o, după ce am ascultat un şir de titluri privind existenţa penitenciară.

— Suferinţa neamului meu. Este istoria României, domnule profesor. Acestea sunt scrieri despre mucenici, dar lumea nu-şi dă seama. Tot aşa cum odinioară, creştinii erau daţi la fiare, la fel, sub regimul comuniştilor, tot la fiare lipsite de conştiinţă se cheamă că erau daţi părinţii şi fraţii noştri. Doamne păzeşte! „

Flatat că îmi ajungeau scrierile şi într-un colţ al ţării atât de depărtat de capitală şi că interesau până şi o mireasă a Domnului, înduioşat de patima sa curată pentru lectură, bucuros că răspândea, fără s-o ştie, lumina literaturii laice în umbra luminii teologice, în acea noapte am avut un somn tulburat de un entuziasm ce mă îndemna să mă dedic muncii mele cu şi mai multă râvnă.

A doua zi era duminică.

M-am dus la biserică, să particip la Liturghie. Când aceasta se apropie de sfârşit, un chip cunoscut, măturând pardoseala cu privirile căzute, se apropie de mijlocul mulţimii credincioşilor, ce se despărţea pentru a lăsa loc de trecere. Venea dinspre altar. Figura feminină îmi părea foarte familiară şi totuşi nu eram în stare a o recunoaşte. Deoarece înghesuiala se desfăcea foarte încet, aveam tot timpul să examinez faţa monahiei cât înainta. Toate trăsăturile sale îmi aduceau aminte de careva cunoscut. Nasul mic, buzele abia desenate, pomeţii evanescenţi. Şi statura sfinţiei sale o reţinusem ca 'mai văzută'. În acelaşi timp, călugăriţa avea un aer străin de lumescul din care mă împărtăşeam din plin. Pielea sa era transparentă. Parcă ar fi fost compusă dintr-o materie rarefiată, ca şi o stare gazoasă, o materie colorată într-un auriu, verzui şi albăstrui. Mă întrebam dacă persoanele pe lângă care se strecura o vedeau efectiv, îi simţeau apăsarea pe braţe, şolduri, veşminte, îi puteau adulmeca parfumul de femeie îngrijită, o reţineau ca fiinţă în carne şi oase. Sau nimic din toate acestea. Era măicuţa mea, cititoarea! Ieşea mai devreme din biserică, pentru a pregăti masa de obşte la bucătărie. Era şi nu era dânsa. Aceea din faţa mea era un fel de duh, un abur, o încarnare nedurabilă. Am priceput că aveam imensul privilegiu de a străpunge crusta cărnii pentru a ajunge la trupul sfinţeniei sale.

Dar de unde acea sfinţenie? Prin ce se deosebea de prietenele sale care-mi umpluseră terasa în după-amiaza precedentă. Fuseseră tunse în monahism poate la aceeaşi slujbă. Oricum la o distanţă în timp foarte mică. Aveau cam aceleaşi studii. Proveneau din acelaşi mediu sătesc. Erau supuse aceloraşi influenţe şi aceloraşi chemări. De ce, brusc, ea s-a simţit altfel. Mai bine spus: a devenit altfel, pentru că, bănuiesc că era inconştientă de transformările la care fusese supusă. De se se depărta de statutul uman? De ce se sfinţea?

Tot gândind la procesul al cărui martor eram, timpul mistuindu-se, nu am găsit altă explicaţie decât una de necrezut şi, totuşi, singura plauzibilă: măicuţa se sfinţea asumându-şi suferinţa din temniţele comuniste, devenind una cu cei torturaţi, curăţindu-se cu focul pătimirilor lor. Se preschimba în România însăşi.

SFÂRŞIT