TINEREŢI IROSITE.

Acea dulce osteneală, scăldată-ntr-o lumină lăuntrică, răspândită-n toată carnea după îmbrăţişarea iubirii, după cum şi mulţumirea sufletului de a se fi împărtăşit din sufletul alăturat, îi odihneau ca într-un leagăn cu mişcare abia simţită. Bărbatul nu părăsise trupul femeii decât târziu de tot, când se adânciseră-n somn cei doi sori contopiţi până foarte de curând într-o stea unică de foc. Însă rămăseseră alipiţi şi după aceea. Îşi ameţeau încordarea muşchilor cu mângâieri tihnite şi cu sărutări liniştitoare. Era un mod de a-şi mulţumi unul altuia pentru deschiderea de ceruri săvârşită şi de a regăsi unul pentru celălalt o cale de reintrare în conştienţa ce, pentru ei, nu îngheţa niciodată în indiferenţă.

Lucian se mira încă, după atât de îndelungat trai comun – aproape o căsnicie, de fapt ceva mai bogat decât aceasta – că în anul acela ce-i precedase condamnarea, singurul său an de studenţie, fuseseră colegi la Universitate, frecventaseră aceeaşi facultate, şi că, totuşi, nu-şi amintea de ea nici măcar cât de o umbră. Şi cât de mult reprezenta Rada pentru el acum! Scormonea întruna trecutul, doar-doar îi va fi zărit profilul plutind între două reminiscenţe, fie şi timp de o miime de secundă, atât cât să poată zice: Iat-o! Chiar dacă pe urmă pierea. Doar să fi ştiut că o purta în sine de pe atunci.

O dată i se păruse că o recunoştea. La o coadă de bilete imensă, într-un cinematograf. În faţa lui, bătută de mişcarea unduită a oamenilor înghesuiţi de-a-n picioarelea, o tânără slabă, modestă, numai explozii de artificii în pupile când râdea, era mereu provocată la veselie de glumele unui bătrân curtenitor, deosebit de bine crescut.

Graseia, trădând familiaritate cu limba franceză. Din modelarea frazelor îi recunoşteai cultura. Era înalt şi chipeş încă. Un fular de lână roşie ca sângele pe punctul de a se coagula acoperea părul ei întunecos. De aici porecla scornită de neastâmpărul spiritului ghiduş al curtezanului nins: Scufiţa Roşie.

După cumpărarea biletelor, nu distinsul amator de bufonerii o conduse pe bulevard, ci el, Lucian.

Cu acel prilej află că erau colegi, în ani de studiu şi la secţii distincte, aşa cum la vreun sfert de veac mai târziu, avea să descopere despre sine şi Rada.

— Scufiţa Roşie. „ repetase visătoare Rada, când îi menţionase confuzia memoriei. Ar fi vrut să fie ea aceea. Nimeni n-o alintase cu vrun nume din poveste. Din păcate, nu recunoştea nimic din incidentul dezgropat din trecutul lui.

În general, nimeni până la Lucian nu o alintase vreodată. Fusese respectată. Cei cu caracter nehotărât şi cei incorecţi chiar se temuseră de ea, ori se scârbiseră. De când se ştia, se străduise să merite respectul. Acum, pentru întâia oară, se bucura că imaginea ei, ca femeie, avea preponderenţă asupra stimei suscitate. Numai că noua preţuire îi era oferită prea târziu, constata cu regret. Şi mai remarca faptul că o şi obosea să fie tratată în atare măsură ca femeie. Nu fusese obişnuită nici cu adorarea, nici cu pierderea stăpânirii de sine a partenerului când o privea, nici cu învăluirea ei într-o gingăşie, receptată de Rada ca uşor ridicolă şi oricum inutilă, nici să fi fost obiectul risipei de imaginaţie erotică pe care, mai cu osebire în anul întâi al acestei iubiri, o cenzurase, neînţelegându-i, pe atunci, rosturile psihedelice. Drept rezultat, când şi când răbufnea în câte o revoltă împotriva a ceea ce o smulsese din comoditatea prejudecăţilor adoptate în cursul formării sale. Totuşi, pe nesimţitelea, cedase şi se nărăvise la a fi devenit atât obiect cultic, cât şi ramură tremurând într-o neîncetată boare erotizantă ce-i fâstâcea simţurile până la pierderea siguranţei pe picioare. Şi ajunse să râvnească în fiece clipă la o tot mai aprinsă patimă revărsată peste ea, aceasta în confruntarea cu aceleaşi îndârjite opoziţii adânci ale prejudecăţilor numite, pe care nu izbutise să le alunge (şi poate că nici nu intenţiona s-o facă).

Crusta unei infinităţi de sentinţe, neverificate personal, cu care o îndoctrinase mediul său, se cimentuise în jurul ei, încăpăţânându-se să se pună oprelişte năvalei stranii şi intempestive a lui Lucian cu hotărârea de a-i sorbi timpul, gândul, trupul, întreaga existenţă. Discretă până la a se fi metamorfozat într-o carceră umblătoare, o speria şi o zăpăcea cererea lui aprigă de a-şi nega decenţa clădită cu rigoare şi o năucea dăruirea propriului corp al bărbatului şi răvăşirea, sub ochii ei, a personalităţii lui, fără jenă, fără reţineri, în bătaia puternică a becurilor electrice sau a razelor inundând fereastra, ca şi a instanţei ei morale, în absenţa oricărui veşmânt, a oricărei reţineri de limbaj, a oricărui scrupul.

Nu ştia cum să asimileze talazurile de informaţii asupra a câte se petreceau între un bărbat şi o femeie, ce şi le interzisese până atunci; după cum nu pricepea ce să fi făcut cu masa aceea caldă, de alt gen gramatical decât ea, încinsă într-o piele plăcută la atins şi la privit. Descoperea desene şi volume anatomice rămase străine ei până în pragul unei jumătăţi de secol de vieţuire şi nu era sigură că îi era îngăduit să le scruteze şi cu atât mai puţin să se bucure de ele. Îl asculta vorbind pe şleau şi, cu cât mai incitant, istorisind despre zeci de femei care-şi trăiau viaţa aşa cum o învăţaseră romanele şi pe ea că se cuvenea devorată. Era tentată să le imite. Nu, nu asta. Le împrumuta trăirile; le întrupa; devenea una cu povestea; era chemată să plonjeze într-o rătăcire asemănătoare acelora ale lor, dar pe care o descifra, uluită, ca fiindu-i proprie şi ei, de neregăsit în alte tărâmuri.

Se mirase de sine însăşi când, într-una dintre convorbirile de neuitat premergându-le contopirea dintâi, exclamase, cu glasul îndrăzneţ al unei necunoscute din adâncul său, abia în acea clipă harică revelată: – „Dacă nici în iubire nu suntem liberi, cum ne-am mai putea elibera vreodată?!” Şi se înspăimântase atât de puterea cu care aştepta dragostea lui, cât şi de foamea de lăcustă, cu care foame tânjea personal după libertate.

Ş i pentru Lucian acea exclamaţie fusese surprinzătoare.

Aşa cum o cunoscuse pe Rada, ea era departe de a fi reprezentat femeia tulburătoare pe care a zămislit-o curând cu ardoarea lui. E suficient să spunem că mai înainte cu doi ani de a-l fi întâlnit, se stinsese pe un pat de spital domnul cu care trăise ea zece ani. Cu expirarea lui, înalta funcţionară cumpănise a-şi fi încheiat socotelile cu zbaterea aventuroasă a dorinţelor.

Îşi căutase câteva slăbiciuni organice, le cultivase neajunsurile. O chinuia umărul. Voma pe stradă. Îşi petrecea nopţile sărăcite de somn în capul oaselor, citind sau migălind cu creionul pe hârtie însemnări pentru munca zilei următoare. Îşi întreţinea cele mai mărunte dureri, fără a-şi fi dat seama că urmărea preocupări cât mai depărtate de dogoarea ce-i înfiorase întreaga existenţă de până atunci, că încerca să se adapteze unui model clasic pentru vârsta a treia, încă atât de distanţată.

Curând, înfăţişarea Radei se schimbă. Se redeprinse să-şi asimileze hrana, anterior ingurgitată din datorie. Acum ea nu-i mai întărea doar capacitatea de rezistenţă la eforturile şi traumele sociale, ci îi slujea operei ciudate a reînfrumuseţării. Se împlini. Întinerea văzând cu ochii, de te întrebai dacă urma să se oprească vreodată. Capul i se semeţi. Umerii şi bazinul i se rotu.

Acea dogoare nu fusese stinsă vreodată – era conştientă – ci doar potolită în anumite tovărăşii masculine, în nici un caz în aceea abia pomenită de noi ce se întinsese pe cea mai lungă durată dintre toate. Dimpotrivă, lipsa de atenţie faţă de nevoia ei de visare şi de treptată lunecare către ostrovul nevăzut al desfătării îi provoca nu numai disperate accese de neodihnă şi repulsii, ci chiar şi suferinţe fizice. Însă respectivul domn prezentase avantajul de a-i fi propus o relaţie comodă. Locuia în provincie. Nu apărea în apartamentul ei decât pe parcursul a două-trei zile lunar, una după alta, iar atunci când sosea, venea ca un Moş Crăciun, cu braţele şi portbagajul încărcate. Aceasta nu însemna o scutire de griji materiale pentru Rada, cât mai ales încredinţarea încurajatoare că se afla în această lume cineva care să-i fi purtat grija.

Revenirile lui ritmice – s-a văzut de ce, pe de altă parte, chinuitoare – o conduseseră în direcţia opusă liniştirii în doi. Îi rămăsese să se reiniţieze, pentru dobândirea acalmiei, în mijlociri obscure, nemărturisibile, singulare, înălţate de rafinamentul ei înnăscut la măsura unor adevărate opere de artă al căror virtuoz era, fiindu-le, simultan, şi solitarul spectator răpit de improvizaţia solistică mai presus de orice interpretare cu acompaniament Când n-o turbura vreo prezenţă străină. Se preschimba în muzică şi-n rai.

Aşadar, când îşi făcea bilanţul trăirilor intime, condamnate, din punctul de vedere al perechii posibile, la dispariţie, prin decesul domnului menţionat, nimerea într-o mare moartă.

Astfel de concluzii, precum şi decepţiile receptate în majoritatea planurilor existenţiale – după cum s-a întâmplat cu noi toţi – îşi lăsaseră pecetea descumpănirii pe chipul şi pe corpul ei. Severitatea îi înăsprise figura a cărei linie curată devenise angulară. Brazdele adâncate de la colţurile gurii (altfel de o culoare mov trandafirie, senzuală şi magnetică prin misterul ei) îi amărau expresia. Tăinuirea privirilor demne şi inteligente îndărătul unor lentile destul de puternice o lipseau de omenia ce gâlgâia sub impersonalitatea gesturilor sale deobicei timide. În aerul ei prea sigur de sine, pentru că era nesigură, se împleteau trei sugestii: aceea a domnişoarei bătrâne, aceea a domniei unei ruralităţi independente şi de viţă veche, neîndoielnic echivalentă autenticei boierii şi – potrivit ca nuca-n perete – aceea a unei 'tovărăşii principiale', deoarece comunistă fusese destul timp. După botezul adevărului, lucrul devenise atât de trist pentru dânsa încât nici nu i-am scurma rana aici dacă subiectul nostru nu şi-ar găsi izvorul tocmai în această trăsătură.

Dar să amânăm detalierea portretului ei şi să revenim la momentul când am surprins-o în pat cu Lucian. Acesta urmărind tipicul unui joc postnupţial inventat de el pentru uzul doamnei sale, o stârni reiscodind-o asupra experienţelor ei trecute în domeniul autocunoaşterii prin eros, joc ce, treptat, din postse preschimba în pre-nupţial şi o gătea pentru o reînnoită nuntire şi mai evanescent triumfătoare decât precedenta.

Pe măsură ce vorbele ei se zmulgeau din inconştienţă, cu nişte întreruperi specifice ale respiraţiei, deci şi ale rostirii, pauze provocate de emoţia de a glăsui despre câte nu concepuse vreodată că ar fi putut grăi până şi doar pentru sine, privirile lui luară iarăşi în stăpânire trupul, palmă de palmă. Bărbatul resimţea o mulţumire pe deplin satisfăcătoare să-l cântărească în înflorirea-i neaşteptată datorată faptului că Rada se ştia, în sfârşit, iubită.

La prima apariţie jenată când hotărâseră să se dăruiască unul celuilalt, o zărise drapată într-un furou prea lung, ciorapi de mătase susţinuţi de protjartier şi sutien. Era costelivă, cu şolduri ascuţite. Şi, poate, taman din aceste pricini i se păru mai înduioşătoare, mai vrednică de iubit, cu băgare de seamă, cu încetinitorul, cu sfială, cu un simţ pedagogic prudent, aplicat pe nesimţite, şi cu multă tandreţe. Ceea ce nu-i stăvilise elanul de pasăre de pradă, cu care o mistuise trei zile în şir, până la a o desprinde şi sfâşia din ea însăşi. Abia după aceea se lăsă dominat de tactul care îi dirijă paşii de atunci înainte. Njiră. Pântecul i se arcui cu eleganţă. Fesele îi deveniră pietroase. Iar sânii clamau miracolul: îşi schimbară total forma, respirau o juventute de neînţeles; se întindeau, în plină evoluţie, să cuprindă cât mai mult din lăţimea pieptului; se sumeţeau de parcă ar fi răsărit numai de patru-cinci ani, ca şi cum n-ar fi depăşit vârsta celor optsprezece veri. Era absolut de neînţeles ce se petrecea cu micile coline răcoroase şi clătinate, rezultatul splendid al acestui fenomen inexplicabil devenind legea lor, adică ele nemaimutându-şi nicicând forma de la această treaptă a desăvârşirii. Lucian era martor al minunii evocate de Mircea Eliade în nuvela sa: „Les trois grâces”.

Acum, când i-am surprins noi, Lucian nu asculta suficient de atent cele istorisite de ea la rugămintea lui – femeia nu i le încredinţa pentru prima oară – pentru că se străduia s-o imagineze cum arătase atunci când avusese loc scena descrisă, o aventură pasageră, trăită la un an-doi după susţinerea licenţei.

Ar fi voit s-o perceapă cu ochii lui Neacşu, tânărul în cauză – şi el fost coleg al ei, unul de grupă. Ajunsese ziarist. Un entuziast, un obraznic, un încrezător în viitorul propriu, un pion gata de orice pentru un baston de mareşal. Tipul banal al arivistului intelectual care nu se putea bizui pe dotarea-i personală şi căuta să se sprijine, în vederea saltului, încovoind orice spinare i-ar fi ieşit în cale. Gata să se umilească înaintea celui care-l dispeţuia şi să-şi fi înjunghiat cel mai bun prieten, dacă nevoia urcuşului o cerea. Perora cu naivitate asupra utilităţii lui sociale. Ba chiar era convins că societatea nu putea progresa dacă el nu-şi ocupa un loc în primele rânduri ale clănţăilor regimului.

Cam astfel arăta – doar că ceva mai cruţător schiţat – portretul moral al celui întâlnit de Rada pe stradă. Fusese expus, portretul său, atenuat, fiindcă portretul ei moral însuşi depindea oarecum de cât de tare sau de diluat îl încondeia pe celălalt.

— Mi-am dat seama că nutrea o imagine falsă a mea. Mă închipuia cocoţată aproape de vârful puterii„, râse condescendent. „Se bizuia pe cunoaşterea faptului că însemnasem ceva în organizaţia de partid a Universităţii.”

Am omis să menţionez că Rada îşi depăşise colegii, cât privea vârsta, cu un deceniu. Necazuri numeroase şi grele îi întrerupseseră cursurile Şcolii Normale, la a cărei absolvire aspirase, cu toată tăria inimii unui copil harnic şi cuminte. O boală necruţătoare, năvălind asupră-i în două rânduri, o storsese de vitalitate. Moartea accidentală şi cu atât mai patetică a tatălui său – sprijin spiritual pentru toţi membrii familiei, iar material pe cât o îngăduia perioada de după război, îi impusese, prin pauperizarea bruscă a celulei lor sociale, să ia servici înainte de timp, pentru a-şi ajuta mama să-şi crească cei mai mici copii.

Agăţată de salariul mizer, semnă o adeziune la Partidul Social Democrat, zvârlită pe masa ei de către şeful său, membru al respectivei formaţiuni. Politica noii grupări din care se trezise că făcea parte sta în cucerirea simpatiilor în rândurile muncitorimii şi ale micilor salariaţi. Pe de altă parte, pregătea preluarea puterii pentru totdeauna, prin desprinderea de partidul mamă şi afilierea la Partidul Muncitoresc Român, emanaţie a ocupanţilor bolşevici ai ţării. Reprezentanţii acestora trecură la investirea unei noi intelectualităţi, ce să servească interesele dictaturii proletariatului. Rada fu întrebată dacă nu o atrăgea reluarea studiilor, înainte de a fi fost întrebată dacă se recunoştea comunistă. Cum alt vis mai drag nu avea decât de a învăţa, ajunse la una dintre acele şcoli speciale muncitoreşti unde în doi ani erai declarat absolvent de liceu.

Va să zică, la timpul înscrierii ca studentă (pentru absolvenţii acelor şcoli examenul de admitere era eludat) ea era membră de partid cu un stagiu destul de vechi. Adultă fiind de mulţi ani, de la bun început i se încredinţaseră funcţii politice de conducere, ceea ce o orbi, Rada ajungând să creadă cu patimă în demagogia cu care era bombardată şi pe care nu o descifra în limitările ei pernicioase. Acesta constituia temeiul în numele căruia Neacşu bănuise a citi în existenţa ei o traiectorie politică ascensională şi fără oprelişte.

El ignora că Rada trecuse, de când nu se mai întâlniseră, printr-o dublă metamorfozare. Întâi şi-ntâi renunţase a se mai lăsa târâtă de val şi se închină studiului exclusiv. Bunul ei simţ şi pretenţiile ce le avea de la sineşi îi deschiseseră ochii asupra jalnicelor carenţe ale tipului de învăţământ prin care trecuse. Nu-l acuza – preferând, din mândrie dârză, să ia toate vinile asupra sa. Dar îi îndrepta golurile create în ştiinţa ei. Altfel spus, cum nu suferea să ocupe locul al doilea în competiţia cărturărească, se înhămase la o muncă de recuperare intelectuală de autentic sisif, neîncheiată nici măcar acum, când stătea de vorbă cu Lucian, pe cearşaful umed de roua trupurilor lor abia răcorite. Pe deasupra, contactul cu realităţile sociale ale străzii – pentru care studenţii nu prea aveau răgaz – o desmeticise. Îşi punea tot mai multe întrebări privitoare la corectitudinea cântarului personal cu care apreciase statutul ţării. În perioada cunoştinţei cu Lucian, depăşise de douăzeci de ani acea turburare a apelor şi era definitiv bine ancorată printre cei mai înverşunaţi duşmani ai comunismului, care – sărmanii timoraţi!

— Continuau să-şi plătească cu regularitate cotizaţiile pentru carnetul roşu, neavând curajul unei ruperi definitive cu trecutul, act ce i-ar fi putut costa libertatea şi, ceea ce era mult mai grav, lovi familiile.

Va să zică, nici vorbă să fi escaladat treptele ierarhiei, până unde nădăjduia Neacşu.

— Îl simţeam că se afla în plină vânătoare, în intenţia de a redacta un reportaj de succes pe lângă superiorii lui de la gazetă, că era într-o perpetuă goană după 'personalităţi' în curs de aşezare printre puternicii zilei. Probabil nădăjduia ca, odată cu ele, să fi fost târât în sus, la lumină, vertiginos, să fi fost smuls din anonimatul în umbra căruia vegeta majoritatea ziariştilor.”

Pentru a nu o fi scăpat din mână – cu alte cuvinte pentru a nu fi dat cu piciorul şansei – ambiţiosul, după schimbarea câtorva fraze de convenienţă cu fosta sa colegă, jucase cartea cea mare într-un mod pueril. Îşi lăudase colecţia de discuri şi o invitase la el să le asculte.

— Cred că intenţiona să se 'sacrifice' pentru scopul său 'nobil' de a scoate la iveală un subiect gras. Adică 'subiectul' eram eu. Îţi închipui cât de grasă.” zâmbi Rada, înălţându-şi privirile către bărbatul deschis faţă de oricare dintre intimităţile ei.

Se cuibări pe umărul său. Operaţia dură mult deoarece nici o poziţie nu o mulţumea pe deplin, dorind să nu-i fi rămas nici o părticică de piele ce să nu se fi încălzit din dogoarea lui. Îşi alipi fruntea de gâtul lui Lucian; astfel îl obliga să-şi înalţe bărbia şi să n-o mai fi privit. Aceasta nu-i convenea iubitului ei, pentru că din pupile îi înţelegea mai bine relatarea. Se reaşeză la rândul său, până fură ambii încredinţaţi că postura nouă îi apropia şi mai intim. Abia potoliţi, avu loc o altă desfăşurare de manevre, Rada ţintind să-şi adune picioarele astfel încât să fi ajuns cu genunchii sub propria-i bărbie – ceea ce iar fi întărit convingerea că ambele lor trupuri erau unul singur şi-i ofereau aceeaşi satisfacţie de parcă ar fi fost doar al ei. Făcu mişcările necesare însă, prin acestea, îşi interzise sânilor şi pântecului să mai fure din temperatura agreabilă a bărbatului. Gemu:

— Strânge-mă în braţe. „

O cuprinse ca pe un prunc, împletindu-şi pulpele cu ale ei. Îi dăruia nu numai cu palmele mângâierile, ci cu întreaga lungime a braţului slobod. Rada râse:

— Mă gâdili cu părul de la subsuoară.”

Eficienţa jocului 'de-a retrăitul' dădea din nou roade. Dar eliberarea propusă Radei de către Lucian îi crea acestuia o dilemă. Nu ştia alege dacă nevoia ei momentană de ocrotire provenea din dorinţa ei de atunci, reproducând dialogul cu Neacşu, sau, dimpotrivă, reflecta dorinţa de a se apăra de simţământul ei frustrant, izvorât din a nu fi acceptat atunci rolul propus ei de Neacşu, din a-l fi acceptat la imboldul unei prea cenuşii singurătăţi a cărnii dezolate.

Oricum ar fi stat lucrurile, că el – Lucian – ţinea locul lui Neacşu, cu prilejul reiterării vechii dorinţe a femeii, ori că-şi interpreta propriul personaj, ca apărător al Radei de trecutul ei, tot lui i se adresa ea – era un fapt indiscutabil. Că în ghemuirile ei însetate de prezenţa bărbatului, luat în general, vibrau nuanţele unui apel sau ale celuilalt, Lucian regăsea în ambele una dintre ispitele ce-l frământau pe el însuşi: aceea de a fi cuprins în persoana lui toţi amanţii ei din anii duşi, chiar dacă nu fuseseră iubiţi de ea, cum se întâmplase când cu audierea discursurilor fostului coleg. Îşi dorea aceasta din pricina acelor momente de exultare ale ei, oricât de fugitivă, ce i-ar fi putut fi provocate de către oamenii pomeniţi, momente pe care suferea, în taină, că nu avusese norocul să i le fi pus el la dispoziţie. Ispita lui se potrivea mentalităţii femeii de lângă sine, ca un şurub în piuliţa sa. Şi dânsa, cu prilejul evocărilor lui Lucian, prelua fiorii femeilor care-l cunoscuseră şi îi trăia ca pe ai săi însăşi.

Aşadar, dacă Rada, în acea secundă tânjea iarăşi la colegul din tinereţe, îşi spunea bărbatul de lângă ea, la el, la Lucian tânjea, la Lucian, care i-l reda pe Neacşu, prin corpul lui şi, mai ales, prin provocările lui sufleteşti, pentru că Lucian, prin aspiraţia lui atotcuprinzătoare de a fi fost înşişi toţi ceilalţi bărbaţi ai ei, devenea înşişi toţi aceia. Nu se simţea în stare – nici nu-i trecea prin minte o atare posibilitate – să fi făcut vreo distincţie între el şi dânşii. De când se ştia, de Rada fusese înfometat, de ea avusese nevoie, numai ea i-ar fi putut fi hrană, pentru ea rătăcise din femeie în femeie. Alt bărbat nu încăpea între ei doi. În cele din urmă acosta la ţărmul metempsihozei, reîntâlnind-o într-un şir infinit de existenţe, în cele două poziţii unice posibile sexului opus: mamă şi iubită. Dar niciodată absentă.

— M-a distrat lipsa lui de imaginaţie. Trăiam într-o febră a neîmplinirii. Mi-am zis că norocul mi-l scosese în cale cu propunerea lui. 'Ce-mi pasă ce urmăreşte?!' am exclamat. 'Important e că mă vrea şi că nu-mi este indiferent. Dimpotrivă.' N-am luat deseori astfel de hotărâri, n-am avut acest curaj, mă cunoşti. Şi strălucea de juventute şi de un optimism ce se transmiteau! Aşa că l-am urmat, ascultând cu jumătate de ureche la câte-mi turuia. Mă amuza cum se străduia să se dea mai important decât era plauzibil să fi fost, cum mă asigura că era cel mai potrivit ceas pentru mine ca să fi avut parte de puţină publicitate, deci de ce îmi putea aduce el, cum evita să atingă singura temă ce, în definitiv, mă atrăgea către odaia lui. Deltfel îi eram recunoscătorare că nu insista asupra ei. „

Asta însemna că dacă Neacşu ar fi atacat direct subiectul, o obliga să se închidă în sine, o amuţea, i-ar fi deşteptat sfielile complexelor, ar fi determinat-o să ducă o luptă dificilă cu sine însăşi pentru a-şi păstra dispoziţia cu care plecase la drum. Lucian îi cunoştea inhibiţiile până la ultima. Găsise un antidot pentru fiecare, dar oricare dintre acestea îl costase între câteva săptămâni şi câţiva ani de stăruinţe şi renunţări pasagere, necesare demobilizării ei, cantitatea enormă de perseverenţă materializându-se în deosebi în solicitări ale închipuirii, în construcţii ce nu numai că se adresau ba logicii, ba bunului simţ, ci introduceau, în final, probe din experienţa imediată.

Într-adeevăr, Neacşu trecuse pe lângă un pericol mai mare decât era firesc să intuiască, deoarece Rada îşi apăra chipul public cu o sumă de poze prezentând-o mult mai emancipată decât se voia, decât s-ar fi acceptat. Când nu mai putea da înapoi în faţa provocării de a se fi dovedit ceea ce simula a fi fost, o cuprindea panica; stânjenirea îi împingea stângăcia să-i calce în străchini; rigiditatea unei educaţii şi autoeducaţii încătuşătoare i se strecura în buze, şi-n membre şi, înlemnită, abia de mai tresărea. Aşa fusese la început şi cu el, şi cu Lucian. Însă totala deschidere a lui Lucian către ea, năvala lichidă a iubirii vuind asupră-i într-un şuvoi năpraznic, ca dintr-o peşteră, ca apele din pieptul muntelui, sub mănăstirea Tismana, o purtase departe de ea însăşi. Atât de repede se petrecuseră toate, după o perioadă dulce şi blândă de tatonări delicate, prelungită până ajunsese să plutească, încât nici n-avusese timpul să mai închidă pleoapele când o săltase valul viforos. Faptul că nu strânsese ochii i-a fost fatal, bietei Rada. Păstrase în adâncul pupilelor imaginea acelui teritoriu al trupului lui Lucian, ce urma să-i bântuiască toate nopţile existenţei, până la ultima, şi să-i schimbe radical viaţa.

— Când s-a încheiat, socoti că-mi dăduse suficient pentru a-şi fi meritat interviul nădăjduit. Nu pot nega că mi-a făcut plăcere să-l lămuresc că nu eram omul lui, cel bănuit.”

Intonaţia femeii îi atrase atenţia lui Lucian. Fără să acorde ponderea pe care o alta ar fi exagerat-o, cu fineţea prezentă în fiecare dintre ironiile sale, rostise cele de mai sus cu o uşoară deconspirare a unei satisfacţii a ei suplimentare faţă de ceea ce avusese loc între dânşii.

Lucian, adăstând asupra acestei constatări, pierdu fraza următoare rostită de dumneaei. Îi rămăsese din aceasta numai o măruntă umbră, posibil a unei dezamăgiri pe care îi plăcuse să o plătească tot cu provocarea unei dezamăgiri. Însă Lucian, deprinzând cuprinsul completei ei biografii erotice, era încunoştinţat că dezamăgirile ei cu privire la purtarea bărbaţilor erau luate ca un dat ireversibil al naturii, deci mult atenuate. În schimb, îi venea şi lui să zâmbească de grotescul dezamăgirii unui fluşturatic fără scrupule gonit cu atâta simplitate de la ospăţul grandorii, mai ales după ce-şi încălcase şi boţise 'superba' lui 'libertate virilă'.

Aici interveni în mintea bărbatului o amintire personală, legată de arestare.

Suntem datori să încunoştinţăm cititorul că în cursul celor două luni scurse de la începutul anului universitar 1956-1957, al doilea de studiu pentru el, Lucian ieşise la plimbare, câteodată, cu câte două colege. Cu una dintre ele ţinea minte să se fi dus la cinematograf în mai multe rânduri; cu celaltă, nu.

O uşoară lunecare în linie dreaptă ascensională a unghiilor lui, de la masa îmbelşugată şi muşchiuloasă a celor două fese albe şi zvâcnitoare, pline de personalitate, până la ceafa subţire de intelectual, îi răvăşi Radei întregul organism, din creştet până-n tălpi. După cum nu poţi atinge, oricât de uşor, corzile unui violoncel, fără ca acestea să vibreze până la ultima fibră a lemnului brusc sonorizat, la fel, femeia de lângă el, instrument muzical perfect, răspundea celei mai neînsemnate frolări, cu o implicare atât de spontană, de sinceră şi grăbită încât îşi pierdea controlul de sine până la o zonă psihologică despărţită doar de o muchie de cuţit de starea leşinului. Lucian nu ştia cui să fi mulţumit că nu se întâmplase încă să se fi aflat în preajma femeii aceleia bărbatul care să fi ştiut preţui comoara dăruită de ea şi că lui i se sortise să aducă la suprafaţa fiinţei ei această apetenţă de a fi, în orice ungher al corpului şi al minţii, loc geometric al extazului. Pentru acesta bărbatul trăia fără întrerupere, de când o cunoscuse pe Rada, starea de graţie a rugăciunii de mulţumire.

Provocarea frisoanelor plăcerii reprezenta blânda lui răzbunare. Cunoştea efectul. Rada, după ce se abţinu cât Lucian îşi prefirase vârfurile degetelor pe spatele său, cu scopul de a gusta până la durere semnul prezenţei lui, a cărei sarcină era s-o cheme şi s-o recheme la nesfârşit într-un Dincolo al desprinderii de toate, zvâcni şi se rostogoli în hohote de râs nervos şi năbădăios, departe de bărbat, muşcând, cu ton îngroşat, dintr-o succesiune de 'nu' întretăiată de lipsa de aer şi de noduri în muşchii pântecului.

Cititorul ar putea crede că mica răutate a partenerului ei provenea din faptul că-i împărtăşea câte ceva din intimitatea ei cu alt bărbat. Dar am insistat suficient asupra felului în care Lucian prelua asupra sa atari experienţe, cum se umplea de personalitatea celuilalt şi cum îi împrumuta propria-i personalitate până la a-l investi alter ego al său, adevărat incub.

Nu, umbra de agreabil sado-masochism ce planase câteva clipe asupra cuplului lor fusese lăsată de o pâclă ce, oricât de subţire, şi-ar fi putut trimite răceala fugară şi între dânşii.

Tonul Radei, când rostise: „Socoti că-mi dăduse destul pentru a-şi fi meritat interviul nădăjduit. Nu pot nega că mi-a făcut plăcere să-l lămuresc că nu eram omul lui, cel bănuit”, acel ton, care vădise explicit o satisfacţie suplimentară, cum o caracterizase Lucian, faţă de cele petrecute în pat, îl asocia cu conţinutul unor fragmente din spusele ei anterioare: „M-a distrat. Febră a neîmplinirii. Norocul mi-l scosese în cale. Important e că mă vrea. Strălucea de juventute. Mă amuza. Singura temă care mă atrăgea.” Iar din această asociere se năştea, după cum o făcea nu mai ştia care idee a mitologiei clasice, din apele mării, o viziune asupra sexului opus, asupra bărbaţilor deci, o viziune minimalizatoare în absolut. În cadrul acesteia, ei se prefăceau din nişte fiinţe umane, în nişte instrumente aduse de destin la îndemâna Radei, nişte instrumente ale satisfacţiilor ei erotice.

Lucian se opuse impresiei sale frustrante. Nu; în nici un caz Rada nu era acea fiinţă posesivă. Bărbatul avea sentimentul că îi cunoştea Radei, ca-n palmă, atât timiditatea, cât şi, mai cu osebire, dificultatea caracterială, de a-şi da pe faţă intimitatea. Recunoştea ea însăşi cât de anevoioasă şi greoaie îi era violentarea discreţiei. Era, cu siguranţă, cea mai discretă femeie întâlnită de el vreodată. Deşi – culmea!

— Aşa cum stă în firea de velă a minţii umane, cugetul Radei se putea răsuci pe loc, ca o velă, la modificarea direcţiei vântului, iubita lui devenind cea mai torid indiscretă dintre toate femeile iubite – în ceea ce privea tainele personale din domeniul împărţit de către Lucian şi de ea mai mult decât frăţeşte, ca de o singură făptură. Dar acea indiscreţie reprezenta un privilegiu împărătesc, un edict al celei mai înalte încrederi în capacitatea lui de înţelegere, conferit bărbatului care se replămădea pentru a deveni una cu Rada. În orice altă relaţie cu sexul opus, Rada avea nevoie de eforturi supraomeneşti pentru a se manifesta conform dicteului lăuntric, chiar şi în cazul celor mai simple gesturi umane. Şi această trăsătură nu se potrivea deloc suspiciunii lui privitoare la atitudinea ei faţă de bărbaţi, cum că i-ar fi dominat.

Apoi, o frază rostită de ea odinioară îi alungă orice îndoială, înrădăcinându-i iarăşi părerea precedentă. O întrebase cum concepea ea situaţia cea mai potrivită nevoilor ei, ce ar fi putut fi generată de totala sinceritate a legăturii dintre bărbatul ales de ea şi ea însăşi. Răspunsul fusese unul dezbrăcat de orice prejudecată şi dezarmant. Cât luptase Lucian pentru această eliberare din lanţurile prejudecăţilor! O investitură mai elocventă a identităţii erotice şi intelectuale dintre ei doi nici nu ar fi fost cu putinţă să i se fi acordat. I-a confiat, cu o simplitate şi o naturaleţe demne de dialogul cel mai naiv purtat de două fetiţe de doisprezece ani: – „Mi-ar plăcea ca de câte ori îmi este deşteptată dorinţa de vreo împrejurare sau de cineva, el să fie prompt şi eficace în a mi-o mulţumi. „ Iată, va să zică, un profil al Radei, de care Lucian se cuvenea să fi ţinut cont când cântărea înclinarea ei de a folosi bărbatul pentru ogoirea crizelor senzuale şi nu cum învăţau literatura şi morala uzuală (cu certitudine fals romantice) în vederea cine ştie cărei vagi aspiraţii nedefinibile la o fericire semiplatonică şi semimaterială.

Fără a-şi duce până la capăt simţământul dezagreabil stârnit de tonul de adineaori, se reînstăpâni asupra cugetului său care i se fixă asupra întâmplărilor personale din '56, concretizate în două scene anume.

Cea dintâi era plasată la sfârşitul îndelungatei sale anchete: vizita procurorului. Se pare că reprezenta o obligaţie de servici, că nu era îngăduit să fi fost adus în faţa judecătorului fără efectuarea ei.

Lucian nu mai contemplase de luni de zile alte chipuri umane decât acelea ale câtorva anchetatori şi paznici. Dacă însumau, toţi la un loc, zece. Iar dintre ele, numai două frecvent: căpitanul cu care stătuse faţă în faţă sute de ceasuri şi maiorul, şef al anchetei, care apărea mai ales pentru a-l bate.

Acum, privindu-l pe procuror, se speria cât de urât putea fi un reprezentant al speciei umane, umflat de băutură, cu picioarele crăcănate, cu trăsăturile diforme, vulgar până-n măduva oaselor, o combinaţie între un cap de broască râioasă şi altul de hienă; emana un aer de încredere în sine stupidă şi brutală. Cu o atare figură, lui Lucian i-ar fi fost silă, în libertate, să împartă aceeaşi slujbă; de aceeaşi masă nici nu admitea să fi venit vorba.

Din două-trei întrebări de rutină, Lucian dedusese că intra între îndatoririle noului venit să-l cunoască, să-şi facă o părere despre persoana lui. Însă cuvintele ce i le adresa erau pronunţate maşinal. Iar răspunsurile lui nu erau aşteptate. Pe măsură ce le emitea, se izbeau de o indiferenţă plictisită, nerăbdătoare, nici măcar încărcate de duşmănie – cum stăteau lucrurile cu ofiţerii M. A. I.

— Ci doar grăbită să încheie cât mai repede corvoada la care era supus acuzatorul public.

Într-adevăr, omul cu trăsături hidoase, agăţându-se de o vorbă a tânărului închis, se răsuci, puhav, pe scaun, către securistul prezent şi, lingându-şi buzele soioase cu o limbă albită de depozite suprapuse de grăsimi, îl iscodi asupra întregului lot studenţesc ce urma să fie deferit simulacrului de justiţie. De aici trecu la ceea ce-l obseda: studentele.

La gura lui se învălmăşiră cele mai ordinare etichete, presupunerile cele mai scabroase – date drept realităţi – ignobilul de care s-ar fi ferit până şi un bolnav psihic, ca şi asigurările că „va intra el în blocul Carpaţi” (unde era situat căminul studentelor la Filologie) „să facă ordine între curvele alea, să le incendieze bordelul” şi fără să-şi fi dat seama de incompatibilitatea afirmaţiilor, îl asigură pe ascultătorul său zâmbitor că avea să-şi vâre virilitatea pe toate portiţele superioare şi inferioare din fragilele organisme ale colegelor lui Lucian, cunoscute şi necunoscute.

Lucian atrăsese pe pieptul său capul Radei. O mângâia cu seninătate. Trupul ei se lăsa cu nevinovăţie în grija palmei lui, moleşit ca după o jumătate de zi de băi de soare. Mâna bărbatului revenea ritmic asupra ei, ca valul mării abia zărit, reîntors să lingă întruna acelaşi ţărm fierbinte, într-un anotimp al acalmiei văratice.

Culorile corpului ei se treziseră în nuanţe pastelate datorită retragerii sângelui în adâncuri. Orice încordare muşchiulară se destinsese. Priveliştea membrelor adormite ale Radei aducea cu una dintre acele fraze muzicale enesciene, compuse pentru vioară, ce se răsucesc la infinit, simţindu-se într-o jubilare fără saţ, în tovărăşia lor înşile, într-o certitudine ontologică de neschimbat, nemaitulburându-le tăcerea decât nevoia de a îngâna muzica aştrilor.

Această inocenţă – era uluit Lucian – intra în planurile de agresivitate purulentă ale procurorului complexat. Fiindcă şi Rada, în perioada apogeului său politic, împărţise căminul studenţesc „Carpaţi” dimpreună cu toate victimele prezumtive ale canibalismului lubric inversat, erupând în acelaşi, clamat cu clăbuci de lături pentru distracţia amicului securist, ca şi pentru impresionarea deţinutului cu aripile tăiate, pentru umilirea lui maximă, atunci când vigoarea tinereţii îi era zdrobită de acei reprezentanţi ai Puterii.

În închipuirea lui Lucian năvăliră oamenii'ordinei', în plină noapte, făcând să sară, cu loviturile de cizmă, toate uşile dormitoarelor ce adăposteau somnul tihnit al fetelor, necesar refacerii forţelor epuizate la mesele din sălile de lectură ale bibliotecilor publice. Le vedea, înspăimântate, trăgându-şi cearşafurile sub bărbie, agăţându-se de orice material textil le-ar fi putut acoperi nevinovăţia odihnei. Noii sosiţi le împroşcau cu vorbe biciuitoare al căror înţeles nici nu-l puteau cuprinde bine, le acuzau, le bălicăreau, le sângerau. Se aruncau peste ele, după ce-şi descheiau pantalonii, amestecându-şi făpturile asudate cu neîntinarea copilelor chemate în capitală de glasul poeziei răsunând în amfiteatrele Facultăţii de Filologie. Îşi manifestau deşănţarea morbidă izbind cu pumnii unde apucau, într-un carnagiu tot pe atât de universal precum violul colectiv la care supuneau viitoarea intelectualitate a neamului şi viitoarele mame ale unei alte generaţii de intelectuali.

În mijlocul acelei confuzii de bestialitate şi angelic pus la zid, o zărea pe Rada, abia revenită de la Festivalul Tineretului Lumii organizat la Moscova, sub auspiciile 'părintelui tuturor copiilor pământului', cum îi plăcea să fie numit vărsătorului de sânge, imundul Iosif Visarionovici Stalin, vampirul susţinut de preşedintele Statelor Unite ale Americii, paraliticul Franklin Delano Roosevelt, şi de premierul Marii Britanii, grăsanul Winston S. Churchill.

Atunci când Lucian era răpit de la rosturile formării sale, pentru a fi protestat împotriva ocupaţiei sovietice, reflectate în viaţa tineretului, Rada era răsplătită, prin acea trimitere în focarul bolşevismului, ca translatoare a grupurilor de juni comunişti români. Prezenţa ei acolo confirma raptul patriei lor comune săvârşit de către invadatorul de la răsărit, iniţial prieten la toarte cu Hitler şi susţinător al nazismului prin tratate de alianţă.

N-a lipsit nici de la următorul Festival, acela de la Viena. Îi narase despre dansul ei pe puntea unui vapor a cărui eleganţă o ameţise, în mediul cosmopolit, botezat, pentru uzul uteciştilor, 'internaţional proletar'.

Oare spânzurarea lui Lucian pe rangă, luarea de cunoştinţă a ceea ce însemna vâna de bou, râmarea străveziului terci zilnic de mălai încins şi prost fiert, înjosirea de a semna declaraţii autoacuzatoare mincinoase, coincisese cu izbânzile sociale ale iubitei sale de astăzi?

Iar acum era martor neputincios, pe scena imaginaţiei sale, al supunerii ultimei libertăţi a femeii adorate, sub jugul carnal al violenţei procurorului şi acoliţilor săi întru dezumanizare, irumpţi în templul slujitoarelor literaturii, care pentru ei constituia doar o casă de târfe.

Sub presiunea închipuirilor atât de plauzibile – deoarece, repet, Rada, în acel moment fusese una dintre numeroasele colege obligate de sărăcie să doarmă în căminul menţionat – lacrimi grele îi urcau spre colţurile ochilor şi-l înecau. Lucian se supuse unui act de voinţă disperat, să sugrume vânzoleala cu o mie de capete ce-i scurma echilibrul, sub influenţa amintirilor.

Când izbuti să-şi potolească zarva revoltătoare a dezvoltării imaginative ce se alăpta din spusele de altcândva ascultate la Ministerul de Interne, se concentră iarăşi asupra acelei zile în sine.

După ce procurorul se convinsese singur că era în stare să rezolve problema sexuală a întregii 'prostituţii' împătimitelor de carte din înaltul for cultural, se retrase jovial şi lătrător cum se prezentase preţ de jumătate de ceas. Lucian coborî în celula sa subpământeană, a cărei duhoare părea parfum pe lângă contactul cu haznaua pe două picioare suportată în biroul cu miros acru de fum stătut de tutun, unde era sfârtecată nobleţea umană.

Avea să revadă la proces acea înspăimântătoare dejecţie a unei perechi de calibani dintre cei mai putrizi ai spiţei noastre. Când sosi rândul lui Lucian să fie acuzat, individul făcu eforturi peste puteri să sudeze câteva fragmente ce cu multă bunăvoinţă ar fi fost de luat în seamă drept gândire logică, într-un roman care nici măcar nu fu ascultat de judecători.

Ajuns la portretul moral al incriminatului şi la modul cum îşi petrecea timpul liber, procurorul se agăţă de cele două colege menţionate „cu câteva pagini în urmă”. Aflase că în ultima după-amiază înainte de duminica arestării sale, Lucian se întâlnise, la două ore deosebite, cu câte una dintre ele şi băuse cu fiecare câte un ţap de bere. Iată o pricină vrednică de efortul creator al acuzatorului public. Făcu legătura dintre cei trei, cât costase băutura oferită fetelor, dintre faptul că Lucian studia limba engleză şi între plata plauzibil a fi fost încasată de el de la oficinele spionajului anglo-american, pentru serviciile aduse de băiat în actul de înaltă trădare probabil dacă eşti destul de avut ca să-ţi delectezi cu o astfel de licoare amicele! Nimeni, încă, dintre toţi anchetatorii ministerului morţii, nu-l bănuise pe Lucian a fi fost spion şi nici când clănţăul îşi făcea numărul nimeni nu luă în serios bizara aserţiune. Ea nu-şi lăsă dâra băloasă decât în sufletul adolescentului pregătit să se maturizeze. Cu acea stare de vomă îşi petrecu nesfârşiţii ani de detenţie, tot mai conştient că o societate astfel apărată nu mai putea fi corijată decât în jocul Judecăţii de pe Urmă.

'Cu asta m-am despărţit de visele în arabesc ale erotismului care pe atunci mi-era inconsistent ca spuma unui izvor.', îşi spuse, odihnindu-şi privirile tulburate pe mătăsoasa privelişte de culoarea untului a trupului Radei, desfăcut ingenuu în faţa curiozităţii lui iubitoare. 'Şi dacă Rada a crezut în comunism, a fost neliniştea cărnii ei mai răsplătită decât carnea mea stâlcită în bătăi? Este oare ceea ce mi-a povestit ea acum o poveste de dragoste? Iar acel Neacşu, care uitase că abia ieşise din adolescenţă şi alerga după cai verzi pe pereţi, după un loc în societatea lor mai spânzurat pe deasupra creştetelor celorlalţi, îşi împlinea el cât de puţin menirea de tânăr.?!'

Lucian pricepu, în sfârşit, tonul Radei, acela care-i dăduse atâta de furcă. Era al călugăriţei, insecta ce-şi devorează masculul în timpul coitului. Era tonul triumfător al femeii care izbutise să-şi supună bărbatul nesaţiului ei. Muma ginţii era aceea care istorisise despre izbânda ei asupra bărbaţilor, aceea care da naştere la feciori pentru a şi-i face soţi. Ei şi? Ce dacă Neacşu o va fi înşelat când i-a propus s-o iubească? Ce dacă Rada l-a înşelat când l-a acceptat?

Rada se afla alături de Lucian, cu vreo douăzeci şi ceva de ani mai târziu, la fel de doritoare, la fel de neştiutoare în a se tempera, la fel de însetată de patimă, la fel de inabilă, ca pe vremuri, de a se bucura de ea.

Lui Lucian nimeni nu-i putea reda tinereţea netrăită. Dar Rada, dar Neacşu, îşi trăiseră tinereţile? Comunişti şi iubitori de ţară erau adunaţi în acelaşi sac cu obiecte uzate, pregătit pentru groapa cu gunoi a secolului al douăzecilea.

Cu o pioşenie nemaitrăită, bărbatul se ridică în genunchi şi-şi aplecă fruntea până în dreptul pântecului ei. Depuse acolo un sărut prin care-L recunoştea pe Dumneazeu încă o dată răstignit de Istorie.