Țifra Zero, obosită,

Gâfâind, cum e ea grasă,

Vru-ntr-o zi să stea la masă,

Căci era și flămânzită

(Pântecu-i e vecinic gol,

Lângă Unu. Deci domol,

Zero roagă să-l primească

Un minut să s-odihnească

Și foamea să-și potolească.

Însă Unu,

Ca nebunu,

Insultă pe bietul Zero:

— „Cum îndrăznești, hahalero,

Lângă mine să te-așezi?

Nu te vezi

În ce hal ești, măi fârtate?

Un nimic!... O nulitate!

Eu, cu capul sus, semeț,

Și drept ca un făcăleț,

Stau în fruntea tuturor,

Stau în fruntea țifrelor.

Să stai tu la prânz cu mine?!

Tu, pe care te-am văzut

Încă cu-n altul ca tine,

Tot așa necunoscut,

Stând pe uși de la latrine?

Marș d-aici!”

— „Nu fi mândru cu cei mici,

Unule,

Nebunule!

Îi răspunse Zero-ndată:

Darnic n-ai fost niciodată,

Nici bărbat,

Probă că nici nu-mpărțești,

Nici nu-nmulțești:

Acest fapt e demonstrat.”

Pe când cearta era-n toi

Și era să fie lată,

Țifra Două, înarmată,

Porni dârză la război

Împotriva țifrei Unu,

Și l-ar fi distrus, cu tunu,

Ori mai știu eu cu ce armă,

Dacă Unu speriat,

Pe Zero n-ar fi chemat

Cu un strigăt de alarmă.

Zero, iertând pe mișel,

Veni-ndată lângă el,

Silind pe Două să plece,

Căci – vă jur că nu-i minciună –

Unu și Zero-mpreună

Aveau putere cât Zece.

Vechi de când cu tata Noe

E-un proverb ce spune bine:

„Totdauna ai nevoie

De unul mai mic ca tine.”