Am revăzut moșiea iar in floare...

Blagoslovitul grâu prăjit de soare.

Ca ș-altădată-ntinde pe câmpie

O nesfârșită pânză aurie,

Și numai ici și colo mici șuvițe

De flori îmbălsămate și pestrițe:

Iar printre ele țanțoșii, făloșii

                       Maci roșii.

Ca marea dup-o groaznică furtună.

Așa părea azi câmpul potolit,

Că nimeni n-ar avea temeiu de bănuit

Că și p-aici, năpraznică, nebună.

Deslănțuitu-s-a revolta celor mici.

De-au tremurat palate uriașe

Și s-au simțit mai mici, mai nevoiașe.

Ca niște mușuroaie de furnici!....

Cine-ar ghici că un vulcan a fost aici?...

Ca și odinioară, subt arșița de vară.

Țăranul strânge snopii belșugului străin:

Și-i calm, și-i harnic, bietul... Ce vită de povară !

Dă zece înainte chiar boului blajin...

Ca și odinioară, el jalea doar și-o plânge

Cosind, în resemnatul și blândul doinei viers...

Dar, — rătăciți în snopul ce mâna-i aspră strânge — 

Văd câțiva maci... și-mi pare că-s petele de sânge

                       Ce încă nu s-au șters!