Rapsodia Dâmboviței

D-rei Elena Văcărescu

Unde-i bardul să repete, punând dreapta lui pe cruce,

Că ești dulce și că cine te-a băut nu se mai duce?...

Un poet spune cam multe. Pentr-o rimă, pentr-un fleac,

El, senin, jertfește-o roză de hatâr’ unui dovleac,

Și-o sonoră nerozie cu solemnitate-azvârlă!

Adevăru-i că-ntre gârle tu ești cea mai proastă gârlă,

Dâmboviță! Și Destinul a fost mare imbecil

Când în București te puse și nu te-a pus la Mizil! [...]

Apa îndeobște este prost lichid, nu mai e vorba:

Scuza-i că din ea poți face baie ori o acră ciorbă...

Însă niciodată apa nu s-a-nfățișat mai prost,

Ca în Dâmbovița!... Lungă tocmai ca o zi de post,

Cenușie și murdară ca manșeta unui june

Pe care talentu-l-nalță și mizeria-l răpune;

Dâmbovița parcă este un depozit secular

Unde s-a strâns toata braga Principatului Bulgar!

Sunt pe lume gârle care poartă-n undele lor pește,

Altele p-a căror prunduri praf de aur stralucește.

Mai sunt gârle ce au țărmuri adumbrite de răchiți

Sau de sălcii pe sub care plutesc bărci cu-ndrăgostiți...

Dar pe malul Dâmboviței cresc scaieți și pălămidă

Și n-a produs pân-acuma decât... febră tifoidă!

Toate gârlele din lume bune-s la câte ceva:

Spre a se scălda poporul, morile spre a mișca...

Însă-n Dâmbovița noastră (dar-ar Dumnezeu să sece!)

Nu pot nici măcar nebunii din amor ca să se-nece!

Share on Twitter Share on Facebook