XXI

Fiindcă lui Puiu îi era silă să citească ziarele, i le citea gardianul și astfel deveneau amuzante. Andrei Leahu mai mult silabisea decât citea și tocmai asta îi plăcea lui Puiu.

Grăbit nu era deloc; dimpotrivă, încetineala fără voie în citire a gardianului umplea mai mult timpul, scurtându-l. Și cum noutățile nu-l interesau, asculta numai glasul cela cu intonații de școlar silitor, cu repețiri de silabe până să ghicească un cuvânt, cu câte-o observație printre fraze completând conținutul, mai deseori presupus decât înțeles aievea. Leahu însuși se bucura mai cu seamă când descoperea în gazetă ceva despre Argeș, județul lui; iar odată când, din întâmplare, văzu și satul său într-o înșirare de comune, vizitate de un ministru excesiv de activ, toată ziua, de zeci de ori, s-a întors la pagina respectivă, oftând gânditor și cu mare părere de rău:

— Vasăzică, a umblat și pe la noi!... Oare ce s-o fi întâmplat de a trecut? De altfel Puiu, fiindcă observase câtă plăcere îi face, îl punea mereu să-i povestească de pe-acasă orice îi venea în minte. Leahu începea totdeauna, sfios și nehotărât, despre boierii pe care-i cunoștea: c-au fost așa și au dres așa, că în cutare an oamenii nu s-au putut învoi, că odată au venit pălmași străini tocmai din secuime... De-abia pe la sfârșit scotea la iveală povestirile despre pățaniile țăranilor în privința cărora amintirea lui era inepuizabilă.

Acuma, după ce plecă bătrânul, ca să-și alunge cu totul urâtul ce-i apăsa sufletul mai rău ca totdeauna, trecu în anticameră, se întinse pe patul gardianului, ca de obicei, și porniră să tăifăsuiască. După un răstimp însă, chiar când Leahu se înfierbântase cu povestea unei fete de la ei, care rămăsese însărcinată cu unul și s-a dus tocmai la Pitești să lepede și apoi să se bage acolo la stăpân, că în sat o arătau cu degetul oamenii de omenie, Puiu îl întrerupse deodată, ridicându-se pe jumătate, și cu niște priviri tulburi:

— Dar la voi cum se joacă Ciuleandra, Andrei?

— De, conașule — zise gardianul puțin uimit că-l întrerupe și mulțumit de întrebare — Șuleandra e joc greu și trebuie să fie mulți jucători și lăutari buni care să știe și ei jocul... Greu!

Puiu vru să-l roage să continue povestea cu fata și, împotriva voinței, se pomeni spunând:

— Tu ai jucat vreodată Ciuleandra?

— Cum să nu fi jucat, boierule! se făli Andrei. Câte opinci n-am rupt cu ea, Doamne păzește! Că parcă omu-i și nebun la Șuleandra, și alta nu!

— Strașnic joc! observă Puiu cu o pornire ce nu se lăsa stăpânită. Și eu am jucat Ciuleandra o dată, o singură dată, la Vărzari... A fost foarte frumos! Atunci mi-am ales și nevasta, de la Ciuleandra. Știi, ceea pe care am sugrumat-o, înțelegi?... Ciuleandra și nevasta!

Își dădea seama că spune lucruri pe care nu vrea și totuși le spunea cu un glas straniu, încât însuși gardianul se uita la dânsul nedumerit. Totuși, ca să fie cuviincios, Leahu aprobă:

— Apoi prin partea noastră mai toți flăcăii de la Șuleandra se însoară. Acolo se adună fiecare cu fata de-i place și mi se strâng și se oțăresc la joc, până ce-și pierd mințile... Așa-i jocul, boierule!

Ascultând distrat cuvintele gardianului, Puiu se chinuia să-și reamintească melodia Ciulendrei și, pentru că nu izbutea, se simțea profund nenorocit. Îi trecu prin gând că ar trebui să schițeze pașii ca să-și amintească mai repede.

Își dădu seama că gândul e bolnăvicios, îl alungă și-și zise rușinat că gardianul l-ar crede smintit. În același timp însă nu se putu opri să nu întrebe:

— I-ascultă, Andrei, tu poți să-mi șuieri Ciuleandra?

— Ba să mă iertați, conașule, — răspunse Leahu atât de speriat parcă l-ar fi îndemnat la ceva extraordinar de rușinos,

— că eu de când sunt n-am șuierat, că nici n-am avut de la Dumnezeu dar de cântece.

— Păcat! murmură Puiu, în picioare, cu o figură imobilă, plină de hotărâre. Aș fi vrut să văd cum o joci tu, dar nu-mi pot aminti melodia, că ți-aș șuiera-o eu foarte bucuros!

— Apoi că eu tot n-aș juca, boierule, zise gardianul cu un râs silit prin care vroia să-și ascundă neliniștea. Nici nu miar ședea bine, zău așa, că Șuleandra e cu multa săritură și eu, de, port în spate ani mulțișori! Joc de tineri, boierule, cu puteri de haram, iar eu am risipit ce-am avut, și în război și în alte necazuri, de mă mulțumesc să-mi țin zilele...

— Ba ești zevzec, Leahule! bufni Puiu cu mânie reținută anevoie. Te lauzi că știi și nu știi nimic!

— Nu, zău, boierule, să nu vă supărați! se rugă Andrei, căutând să-l mulcomească. S-a și întunecat, boierii din alte camere sunt bolnavi, nu ca d-voastră, și se culcă devreme și nu suferă gălăgia... Apoi de m-ar prinde cineva țopăind peaici, ar fi vai ș-amar ce-aș pătimi de la domnul doctor!

Cu o sforțare dureroasă, Puiu se stăpâni să nu mai stăruiască. Vedea bine cât de ciudată e dorința lui subită cu Ciuleandra și mai ales imposibilitatea lui de a-și înfrâna gura.

Ca să scape de ispita ce scotea mereu capul în sufletul său, puse pe Leahu să-i facă patul, să se culce. Se obișnuise să doarmă cu ușa spre anticameră deschisă. Acuma ceru s-o închidă. Peste împotrivirea lui, în fundurile minții își zicea că trebuie să mai încerce să-și rememoreze melodia blestemată.

Se dezbrăcă, se sui în pat și, parc-ar fi vrut să înăbușe pornirea ce creștea într-însul vijelios, închise ochii și își trase tartanul peste cap. Crâmpeiele de melodie însă îl urmăreau acuma ca niște albine întărâtate. Răsărea câte-o măsură de undeva, îi fâșia în ureche, se stingea și lăsa în locul ei o dorință mai poruncitoare de a-și aduce aminte. Subt învelitoare începu să fluiere în surdină altă frântură de arie apărută din nou în creierii lui.

Încetă repede. Era falsă. Și atunci, furios, sări din pat și, în vârful picioarelor goale, se porni să îmbine niște pași de joc, fără zgomot, să nu-l audă de-alături gardianul, să-și închipuie că a înnebunit. Se trudi vreun sfert de ceas și nu izbuti să închege Ciuleandra. Când se vârî iar în pat, asudat, se simți mai mulțumit si-și zise:„Am să mi-o reamintesc... N-am să mă las!“