XXII

După o noapte zbuciumată de visuri multe și ciudate, Puiu se trezi foarte liniștit și cu o hotărâre fermă în suflet.

Își făcu toaleta cu mai mare grijă ca alte dăți. Se privi lung în oglindă și-și găsi o înfățișare demnă. Fața palidă, slăbită, pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor și zbârcită puțin în colțurile gurii, apoi ochii rătăcitori și mai adânciți în orbite îi arătau un om nou, cu totul deosebit de fostul dandy veșnic pudrat, parfumat și pomădat. Își zise că acestea sunt urmele suferinței, se simțea încântat că a suferit atâta și socotea că prin suferință s-a apropiat de Madeleine.

Fixă oglinda cu picior pe masă așa încât, trecând, să se poată vedea și admira mereu, până va sosi doctorul pe care-l aștepta azi mai încrezător ca totdeauna.

În sfârșit Ursu apăru cu alaiul obișnuit și-i adresă întrebarea cunoscută:

— Ce mai nou, domnule Faranga? Îl măsură o clipă, aruncă o privire împrejur și se pregăti să plece. Puiu însă îl reținu cu vioiciune:

— Doctore, te rog, am să-ți fac o destăinuire foarte importantă!

Ursu se uită la el cercetător.

— Poftim! Te ascult!

— A, nu! se apără Puiu aproape protestând. E ceva particular și doresc să ți-o comunic numai d-tale, între patru ochi... Țin foarte mult, doctore!

Doctorul îl mai privi puțin și încheie:

— Bine, am să te chem îndată ce voi termina vizitele. Puiu fu cuprins de o înfrigurare mânioasă. Alerga de icicolo, mormăind frânturi de cuvinte, parcă și-ar fi aranjat un discurs, trecea în anticameră la gardianul care se așternuse să descifreze Universul, iar se întorcea în odaia lui... De câteva ori trimise apoi pe Leahu să vază dacă nu s-au sfârșit încă vizitele. Răspunsurile îl supărau căci erau invariabil aceleași: mai e nițel... Când fu chemat în sfârșit, își luă brusc o ținută rigidă și porni cu pași solemni, urmat de nedespărțitul gardian ca de un aghiotant.

— Ei, s-auzim! îl întâmpină doctorul Ursu în picoare, scoțându-și halatul alb.

În fața lui, Puiu se simți atât de emoționat, că vorbi cu glas înecat:

— Doctore, am descoperit pentru ce am omorât pe Madeleine...

Ursu tresări. Aruncă halatul pe un scaun și se apropie bănuitor.

— Ai descoperit? D-ta? Nu se poate!

— A fost greu, firește, — surâse Puiu, satisfăcut de neîncrederea lui. Nici nu mă mir că nu mă crezi. Cu toate astea am descoperit. După lupte grele și mari zbuciumări sufletești. A trebuit să-mi scrutez trecutul, faptele, gesturile cele mai mici... A fost o muncă titanică!

Doctorul nu-și putea ascunde uimirea. Avea o șovăire care arăta că nu știe ce să creadă. Îl așeză și-l invită să-i povestească. Și Puiu, cu multă introducere și copioase amănunte, spuse cum a ajuns să-și dea seama că e împovărat cu o cumplită ereditate criminală și cum aceasta a tot râvnit să se manifeste până ce a izbucnit în uciderea Madeleinei.

Povestind se făcuse mai palid, îi tremurau puțin mâinile, păstrând însă pe față mereu un surâs de martir.

— Acuma toate sunt clare în mine ca lumina soarelui — adăugă cu o strălucire extatică. Nu-ți închipui și nimeni nu-și poate închipui ce îngrozitor a fost când a trebuit să-mi dau seama! Nu e puțin lucru să simți categoric într-o bună zi că ești un criminal născut și că toată viața ta a fost un lanț de porniri criminale, de crime oprite la timp numai prin voința și educația ta, că ai trăit atâția ani cu povara asta imensă în suflet! Azi mă mir cum am putut trăi așa, cum na fost nimeni să-mi deschidă ochii!

Ursu își regăsise stăpânirea. După o pauză îi zise liniștit:

— Totuși asta încă nu ne spune de ce tocmai pe soția dtale ai ucis-o?

— Curios ești, doctore! se enervă deodată Puiu. Am ucis-o pe ea, fiindcă ea s-a nimerit să fie atunci acolo! Nu pricepi? Dacă-mi ieșea în cale jupâneasa, aș fi omorât pe jupâneasă, ori dacă erai chiar d-ta în fața mea, străin cum ești, fii sigur că pe d-ta te sugrumam!

Foarte agitat, făcu un gest cu mâinile, încleștându-și degetele convulsiv. Doctorul urmări gestul și întrebă brusc, aspru:

— Așa ai sugrumat-o și pe ea?

— Probabil — răspunse Puiu repede; apoi ca și când s-ar fi încurcat, continuă mai domol: Exact însă nu-mi aduc aminte... Știi, în momentele acelea singur instinctul e conștient și activ, restul se supune orbește!

După o mică tăcere, cu alt glas, aproape stins, zise:

— De altminteri toată înfățișarea mea, când eram furios, avea ceva din cruzimea bestială a primitivului. Cineva mi-a spus odată, nu știu cine, dar vorbele mi le amintesc perfect, mi-a spus, evident, glumind, că la mânie seamăn ca două picături de apă cu omul din caverne!

— Nda — murmură doctorul pierdut, cu gândurile aiurea.

— Din toate astea trebuie să reții, doctore, — reluă Puiu apoi cu un nou avânt — că motivul crimei e o dispoziție criminală foarte puternică, înțelegi? Eu, când m-au adus aci, în primele momente de tulburare, nu-mi dădeam seama cum am putut săvârși o crimă atât de odioasă. Ei bine, azi, după trei săptămâni de meditații necontenite, sunt lămurit.

Adevărul adevărat e că sunt nebun! M-am constatat eu însumi, doctore! Nu o clipă de nebunie, cum credea sau voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă și iremediabilă! Din nenorocire, asta e realitatea, doctore!

Avu un râs scurt, nervos, sec, care răsună în odaie ca o scuturare de cioburi sparte. Doctorul Ursu se cutremură, parcă l-ar fi atins o undă neașteptată de frig.