XXVIII

Internul veni, foarte grăbit, să-l poftească la domnul doctor.

Era de dimineață; încă nici nu se începuse vizitele. Puiu, istovit, refuză:

— Nu merg... M-am săturat.

Doctorandul se înspăimântă. Cum se poate să refuze invitația domnului doctor? Dacă-l cheamă, probabil are să- i facă vreo comunicare importantă. În orice caz, el nu ar îndrăzni să ducă un răspuns șefului că pacientul nu vrea să asculte chemarea. Mai mult înfățișarea speriată a internului, decât argumentele lui, convinseră pe Puiu în cele din urmă.

Pe coridor înaintea biroului, văzu o țărancă, cu o legătură în spinare, cu sumanul ros, cu opincile înnăclăite, cu o privire ciudată. Fără să se gândească, se opri o clipă în dreptul ei. I se părea că o cunoaște, mai ales însă privirea ei îl intriga.

Țăranca de asemenea părea că-l cunoaște, dar nu cuteza.

Deodată Puiu o întrebă nervos:

— De unde ești, femeie?

— Din Argeș, boierule, de la Vărzari — răspunse ea plângător.

Puiu primi răspunsul ca o lovitură de bici. I se făcu lumină: trebuie să fie mama Mădălinei.

„Ce caută aici mama ei?! îi trecu prin minte fulgerător, dar nu mai zise nimic, ci intră brusc în cabinetul doctorului.

Fără să aștepte vreo întrebare, se repezi la doctorul care-l aștepta în halat, gata să pornească la vizitele de dimineață:

— Doctore, doctore, cine-i femeia din coridor? Surprins de izbucnirea lui și ferindu-se, doctorul îl îndemnă să se liniștească mai întâi. Iar după ce îl așeză pe scaun, îi spuse:

— Acuma putem vorbi!... Tocmai pentru femeia aceasta te-am poftit. E mama răposatei d-tale soții.

— Mama Mădălinei! strigă Puiu, sărind în picioare. Am recunoscut-o. Vasăzică, ea era!... După ochi am recunoscuto...

Dar ce vrea aici?... Pe mine mă caută?

— Domol, domol — îi zise doctorul așezându-l iar jos, aproape cu forța.

Puiu, parcă ivirea acestei femei i-ar fi răscolit viața din temelii, se făcu palid și își mușcă sângeros buzele ca să se poată stăpâni și să asculte. Doctorul îi explică tacticos, ca niciodată, că femeia, cum fac de altfel mai toți oamenii din Vărzari când au vreun necaz prin București, a venit la dânsul să-i ceară un sfat. Fiindcă întâmplarea a vrut să se găsească încă aici însuși soțul răposatei, el, doctorul, a crezut mai nimerit să le înlesnească o întrevedere, ca să se lămurească mai bine și mai repede lucrurile. Dacă deci Puiu primește, va introduce imediat pe mama Mădălinei să spună ea singură ce dorește. Puiu nu voia să vorbească cu femeia aceasta, îl îngrozea chiar numai gândul că ar putea să vorbească cu ea și totuși răspunse repede că da, dorește să o asculte.

Doctorul se arătă satisfăcut și o strigă din ușă:

— Ia vino încoace, lele, vino!

Femeia intră sfioasă și bănuitoare și rămase în colț, lângă ușă, mormăind:

— Sărut mâna...

Puiu o privi aprins ca și când ar fi căutat pe Mădălina în trăsăturile ei ofilite. O clipă femeia îi întâlni ochii, dar se întoarse repede către doctorul Ursu care, revenit în mijlocul cabinetului, începuse să-i vorbească:

— Iaca, lele, dumnealui e bărbatul Mădălinei d-tale!

— Păi chiar așa mi s-a părut și mie adineaori afară, când m-a întrebat dumnealui, dar tot nu-mi venea să cred — zise ea începând încetinel și continuând din ce în ce mai cu inimă.

Tare s-a schimbat boierul de când a fost pe la noi de mi-a luat pe săraca Mădălina...

— Lasă că și d-ta te-ai schimbat — interveni Puiu, simțind o nevoie poruncitoare să spună ceva.

— Apoi cum nu, boierule, că vai! mult amar m-a mâncat și pe mine de-atunci — zise femeia clătinând grav din cap.

Of, Doamne! Ș-apoi acu, peste toate, și moartea Mădălinei.

Numai suflețelul meu de mamă știe cât m-am perpelit când mi-au spus oamenii că mi s-a prăpădit sărmana fată și încă de mâna boierului care mi-a luat-o de-acasă mândră și frumoasă ca floarea cea albă...

Sfârși plângând și morfolind un colț de năframă printre buze și peste ochii lăcrimați. Cei doi bărbați tăceau. Puiu aruncă o privire spre Ursu, dar și-o ascunse îndată să nu-l prindă. Tăcerea ținu un răstimp frământată de bocetul aspru și puțin forțat al femeii care pe urmă continuă, mereu plângător:

— Că ea sărăcuța cât m-a rugat să n-o dau și eu am dato și n-am ascultat-o și, de n-aș fi dat-o, azi n-ar fi în pământ draga mamii, printre străini, ca vai de ea... Puiu izbucni înăbușit, nemaiputându-se stăpâni:

— Și ce vrei acuma, femeie? Spune repede ce vrei!

Femeia, parcă asta ar fi așteptat, își șterse lacrimile și răspunse îndată fără urme de plâns în glas:

— Apoi când s-a auzit la noi în sat ce-a pătimit Mădălina și cum a fost de oropsită, oamenii m-au învățat să vin la dvoastră care mi-ați luat-o și să vă cer pagube pentru că mi-ați omorât-o... Și de-aceea venii.

Tăcu scurt și se uită întâi la Ursu, pe urmă la Puiu, cu o privire în care șiretenia se îmbina cu tristețea. Puiu stătea ca pe spini, se uita la ea neputincios, deschise gura să zică ceva, se răzgândi și numai după o nouă tăcere spuse timid, dibuind:

— Bine, dar Mădălina a fost luată de suflet de mătușa mea. Mădălina nu mai era fata d-tale și d-ta nu mai aveai nici un drept asupra ei.

— Păi de suflet, vezi bine că de suflet — se îndârji femeia.

Că doar n-am dat-o să mi-o ucideți, că, de știam că vreți s-o omorâți, apoi nici pentru toate comorile lumii nu v-o dădeam... C-apoi așa ușor ar veni, să iei de suflet copiii oamenilor și pe urmă să-i strângi de gât, să le storci sufletul. Da inima mea de mamă care am făcut-o și m-am căznit deam crescut-o mare să nu mi se frângă când își vede odrasla ucisă așa ca un pui de găină? Străinului nu-i pasă, vezi bine, dar mama tot mamă e până la moarte!

Doctorul Ursu avu un gest involuntar de silă și întoarse spatele, pe când Puiu, uluit și zdrobit, se uita împrejur, parcar fi căutat un sprijin. Femeia îi simțise slăbiciunea și torăia întruna, când cu lacrimi, când cu imputări, până ce doctorul, plictisit, interveni:

— Destul, lele! Dumnealui are acuma alte griji mai mari și mai grele!

— O fi având dumnealui griji, dar pagubele mele de mamă?...

Atunci Ursu se indignă:

— Să-ți fi adus aminte că ești mamă când ai dat-o pe Mădălina, nu acuma când e moartă! Ai înțeles?... Șade urât să umbli a mai trage foloase și din moartea Mădălinei! Uiteaș a, lele!

Femeia se zăpăci și bâlbâi:

— Apoi oamenii tocmai la d-ta mă trimiseră...

— La mine? M-ai ascultat d-ta atunci pe mine? zise Ursu roșind și cu o emoție nouă în voce. Și acuma ai vrea să te învăț eu să înșeli lumea?... Eu n-am înșelat niciodată pe nimeni, lele! Numai alții m-au înșelat, dar eu m-am ținut totdeauna de vorbă!

Puiu nu mai recunoștea pe doctorul Ursu. I se părea că e alt om cel care vorbește, cu un suflet chinuit ca și al lui.

— Pentru că ai venit până aici și ți-ai cheltuit banii pe drumuri — urmă doctorul iarăși mai aspru — să te duci la domnul Faranga, la tatăl dumnealui, boier mare și bogat, și să-l rogi să te miluiască cu ceva! Ai înțeles?... Și dumnealui, suflet bun și darnic, n-are să te lase să pleci cu mâna goală, măcar în amintirea și de sufletul Mădălinei. Dar să nu te apuci cumva să vorbești de pagube, că acolo ai s-o pățești urât de tot cu asemenea neobrăzări!

— Da, da! zise brusc și Puiu, parcă doctorul ar fi vorbit din sufletul lui. Să se ducă la tata și să-i spună că vreau eu să-i dea ceva, să-i dea mult, de sufletul Mădălinei! Fă-mi plăcerea asta, doctore! Ea nu merită, dar de sufletul Mădălinei să-i dea negreșit!

Plângea fără să-și dea seama, lacrimile i se scurgeau pe obraji, îi picurau pe piept, încet. Simțea o durere continuă în creieri, o muscă enervantă, vârându-se prin toate colțurile.

Dar ședea nemișcat, parcă i-ar fi fost teamă de dureri mai crâncene care nu așteptau decât un prilej ca să se năpustească asupra lui.

Femeia, rușinată, își șterse gura cu dosul palmei, se duse la Puiu, îi apucă mâna și o sărută bolborosind:

— Să trăiești, conașule, sărut mâna, și să-ți dea Dumnezeu sănătate și alinare...

Puiu nu răspunse nimica și nici nu se mișcă. Pe mână îi rămase urma buzelor femeii ca o pată rece.

Ursu o luă ușor de spate și o duse spre ușă:

— Așa, vezi, lele... Acuma o să-ți dau un om să te îndrepte acolo!... Și să nu mai umbli cu astfel de treburi, că nu șade frumos, lelițo!

Ieși cu ea pe coridor.