XXIX

Peste câteva clipe, întorcându-se, găsi pe Puiu în aceeași poziție, cu ochii tot atât de umezi privind într-un punct fix.

Doctorul observă că se uită tocmai la fotografia lui din perete, deasupra biroului. Îi zise domol, parcă n-ar fi vrut să-i risipească brusc gândurile:— Ce oameni!... N-am mai putut, a trebuit să intervin, mă scandalizase și pe mine...

Glasul i se părea că vine din altă lume peste gândurile lui care vagabondau în trecut scormonind amănunte amorțite și străduindu-se să închege din ele viață vie sau măcar amintiri legate. Își dădea seama că ar trebui să răspundă și nu-i venea în minte nimic. Apoi deodată se cutremură ca și când ar fi vrut să sece izvorul lacrimilor. Strânse pleoapele, ultimii stropi de apă sărată i se rostogoliră pe obraji și ochii îi rămaseră ca spălați, cu lumina vie, cu privirile când fierbinți, când rătăcitoare ca pâlpâirile unei flăcări gata să se stingă.

Și îndată gândurile se înșirară cuminți, limpezi și lucitoare ca niște mărgele colorate pe o ață subțire, iar glasul i se făcu vibrant ca după o răgușeală supărătoare:

— Îți mulțumesc, doctore! Ai fost atât de bun pe cât te-am crezut eu de rău!

Doctorul Ursu surâse cu un gest vag.

— Ba da! ai fost bun până și cu mama Mădălinei! zise Puiu, adăugând apoi moale: Cât de bine vă cunoașteți! Ai cunoscut și pe Mădălina, doctore, nu-i așa?

— Da — murmură Ursu, întunecându-se.

— Trebuie să o fi cunoscut bine, înaintea mea, mult înainte? stărui Puiu.

— Eram vecini și firește c-am cunoscut-o de copilă — spuse doctorul cu un glas înfundat. Dar eu am fost mai mare ca ea, mult, cu vreo zece ani...

Puiu ardea acuma. Întrebările i se îmbulzeau în minte tumultuos și nu îndrăznea să le aștearnă toate deodată în fața doctorului, de teamă să nu redevină cel de altădată, închis și zgârcit ca un inchizitor. Lăsă să se prelingă câteva clipe până ce zise iar:

— Atunci desigur știi când am fost noi în Vărzari, cu Ciuleandra, doctore?

— Eram student și în vacanță — răspunse Ursu.

— Acuma știu tot, doctore, tot! strigă Puiu, pierzându-și stăpânirea și alergând la fotografia de lângă birou. D-ta erai de față când am jucat eu Ciuleandra și când am sărutat pe Mădălina!

Erai acolo și Mădălina se uita spre d-ta, îmi amintesc perfect.

Stăteai în picioare, lângă un copac, mai la o parte, și te uitai drept la mine, numai la mine, și ai văzut când am sărutat-o.

Atunci eram aprins și nu mă interesa decât Ciuleandra și Mădălina și te-am zărit doar ca prin vis, dar acuma te văd clar, parc-ai fi fost alături de mine. Uite, aveai exact înfățișarea din fotografia asta, de-aceea m-a obsedat fotografia de când am intrat aici întâia oară. E adevărat, doctore? Spune! Spune!

— Adevărat — recunoscu doctorul, simplu.

Puiu se lăsă pe scaunul de la birou, copleșit parcă de lumina crudă ce-l înconjura. Emoția îl gâtuia. Mai avuse atâtea întrebări pregătite și toate i se spulberaseră. Una singură îi țâșni din inimă ca o săgeată:

— Doctore, d-ta ai iubit pe Mădălina? Și doctorul Ursu, ca și când ar fi așteptat-o, cu mâinile încrucișate la spate, în fața lui, legănându-se câte puțin pe picioare, răspunse fără nici o sfială:

— Am iubit-o mult, da... Era numai o copilă, dar am iubit-o și ca pe o soră, și ca pe o soție... Pe-atunci eram însă sentimental și aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam să ajung medic de plasă în județul meu, să iau de nevastă pe Mădălina, s-o fac cucoană, să ne iubim, să avem copii și să trăim șaptezeci de ani. Am stat de vorbă cu ea și m-a înțeles, deși părea altfel copilăroasă. M-am învoit și cu mă-sa, cu femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să-i dau o mână de ajutor ca să te șantajeze pe d-ta cu moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori și pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani până să ies om cu pâinea în mână. Și deodată ai picat dta la Ciuleandra ceea. Am avut imediat presimțirea că are să mi se întâmple un rău mare din clipa când v-am zărit apărând în cerdacul cârciumii. Apoi, când ai intrat în horă și te-ai prins lângă Mădălina, am înțeles că de-aici îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Când au chemat-o s-o vadă boierii, n-am vrut s-o las. Mi-au luat-o oamenii cu sila. Ați plecat, am răsuflat. Credeam că am scăpat. Totuși a doua zi am vorbit mai mult cu Mădălina, am prins-o de mână, mâna ei fierbinte și aspră, m-am uitat în ochii ei: „Să nu te duci, Mădălino! Să nu mă lași singur!“ Și ea mi-a răspuns din inimă: „Nu mă duc!“ Pe urmă ați venit, eu nu eram acasă, și ați luat-o.

N-am plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. Cârciumarului însă i-am căutat pricină și l-am umplut de sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul și că primise un bacșiș gras de la boieri. Și așa s-au risipit visurile mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de medic rural și în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o șterge din inimă. Am aflat norocul ei, succesele ei în lume, și niciodată n-am căutat să mă apropii de ea. Trăiam, nu știu de ce, cu iluzia că ea, în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubește și-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se spulbere și iluzia asta. Soarta m-a adus odată, împotriva voinței mele, în fața d-nei Faranga.

I-am fost prezentat ca orice străin. A tresărit scurt, mi-a întins mâna și mi-a spus câteva vorbe convenționale. Atât. Dar eu eram mulțumit, căci în ochii ei — acuma îți pot spune chiar și d-tale — am văzut că nu mă uitase și am înțeles că ar schimba toate bogățiile și succesele ei pentru circumscripția ceea rurală pe care o visasem odinioară împreună. Am mai zărit-o pe urmă de câteva ori, totdeauna de departe, ea în limuzină elegantă, eu în vreo birjă hodorogită, căci drumurile noastre erau despărțite ca și lumile noastre. O salutam respectuos și-mi răspundea simplu.

Eram două cunoștințe fugare. Poate că în adâncul inimii tot mai speram într-o minune care-mi va reda odată pe Mădălina, poate că și ea tăinuia vreo speranță pentru mine. Într-o dimineață însă, acum o lună și două zile, când am sosit la serviciu, doctorandul mă vestește că în noaptea trecută, după insistența prefectului poliției, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga care, într-o criză nervoasă, și-a sugrumat nevasta. Nu știu ce mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea ca o râmă strivită.

Se sfârșise definitiv orice speranță chiar într-o minune!

Ursu nici nu mai căuta să se stăpânească. Glasul avea tremurări pe care zâmbetul permanent le sublinia cu o ironie cruntă. Pe Puiu fiece cuvânt îl ațâța. Se făcuse umed de sudori.

Cu ochii lipiți pe buzele lui, sorbea însă până și modulațiile glasului, parc-ar fi auzit o revelație. Apoi deodată izbucni în extaz:

— Eu totuși am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult, încât am și omorât-o!

Doctorul îl privi cu o milă colorată de ură:

— Ai dreptate... Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o și a doua oară i-ai ucis și trupul! Așa e!

Puiu, în picioare, cu ochii holbați, strigă:

— Acum știu și de ce am sugrumat-o, doctore! Acuma înțeleg că din pricina d-tale am omorât-o! Numai din pricina d-tale!

— Pentru că nici nu știai că exist? observă Ursu batjocoritor.

— Nu știam, dar te simțeam fără măcar să-mi dau seama!

răspunse Puiu, triumfător. Când mă uitam în ochii ei, nu mă ve–deam pe mine, dar simțeam pe cineva! Și ochii ceia frumoși mie nu mi-au surâs niciodată! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe celălalt. Sufletul ei se închidea în fața mea oricât încerca să se prefacă. Și atunci, când am înțeles că e ursită să-mi rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o câștig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am sfărâmat-o!... Vezi deci că mi-am descoperit singur motivele pe care d-ta te-ai silit atâta vreme în zadar să le lămurești? Pentru bolile sufletești nu există doctor mai bun decât bolnavul însuși!

Încet-încet doctorul Ursu își recăpătase calmul său firesc.

Vorbi acuma rece, aproape oficial:

— Așa, domnule Faranga... Deunăzi îmi slăveai farmecul hazardului. El a făcut ca într-o clipă atât de grea a vieții d-tale să ajungi tocmai subt scutul meu medical. În preajma despărțirii îmi pot permite să-ți spun că, fără să știi și fără să vrei, ai fost ucigașul fericirii mele. Evident, n-ai nici o vină și totuși ai fost unealta soartei împotriva mea. O clipă am fost ispitit, numai o clipă, mi-a trecut prin gând să te fac să simți cât mai lovit. Medicul a fost însă mai tare decât durerea. Acuma, când medicul și-a terminat chemarea, a putut să vorbească și omul. Referatul meu e făcut; rămâne doar să-l comunic Parchetului. Ești tot atât de puțin răspunzător de fapta ceea cât ai fost de cea dintâi, când ai luat pe Mădălina din Vărzari!

Puiu nu înțelegea bine cuvintele doctorului, dar se crezu dator să răspundă cu mândrie:

— Am fost doi adversari fără să ne cunoaștem!

Doctorul Ursu îl întrerupse mai aspru:

— Am fost medic și pacient. Asta e important. Restul fum.

Ai suferit, s-a risipit și n-a rămas nimic decât pacientul în fața medicului și medicul în fața conștiinței.

Puiu ieși clătinându-se pe picioare, ca și când genunchii i sar fi înmuiat. Merse pe coridor agale, cu brațele moarte, parcă i-ar fi fost străine. Doctorul Ursu îl petrecu până afară și se uită după el până ce dispăru.