XXX

Toată ziua Puiu Faranga șezu posomorât lângă fereastră, privind cum țârâia în grădină o ploaie măruntă, sâcâitoare, cernută prin site. Îi era indiferentă și ploaia, și grădina, și toată lumea. Alte vedenii i se perindau prin fața ochilor, estompate ca niște năluci stranii pe care nu le putea opri și care de asemenea nu-l interesau. Câte-un gând începea să dănțuiască brusc în mintea lui; îi urmărea sinuozitățile, undulările un răstimp și apoi îl pierdea, plictisit...

Când veni înserarea, își aduse aminte ceva, se ridică, se duse până aproape de ușă și se uită în anticameră. Gardianul, cu un ziar în mână, citea încet, silabisind în sine ca să nu tulbure liniștea boierului. Făcu un pas spre el, hotărât, și se opri în prag, ca și când ar fi greșit drumul. Se întoarse, ajunse iar la fereastră, văzu cum coboară întunericul și simți în picioare mișcări ușoare, săltărețe, irezistibile. Zâmbi mulțumit și îndată începu să fredoneze. Nimeri melodia dintr-o dată. Și jocul de asemenea...

Seara fu atât de istovit, că gardianul trebui să-i ajute să se dezbrace și să-l urce în pat ca pe un copil. Figura îi era surâzătoare și suptă, cu urmele sudorilor încrustate pe obraji.

A doua zi se deșteptă greu, dar îndată ce se dădu jos din pat se simți ca fulgul. Porni vesel prin odaie de ici-colo, aruncând în răstimpuri câte-o întrebare gardianului care, dincolo, deretica și aranja în așteptarea vizitei medicale și răspundea numai în monosilabe. De altfel pe el răspunsurile nu-l interesau, căci punea întrebările doar ca, subt pavăza lor, să-și poată construi mai în tihnă un plan gigantic care-i încolțise de curând în creieri și de la care avea să-i vie mântuirea cea mare.

În sfârșit, dinspre coridor, prin ușile deschise, auzi pașii doctorului.

Îl cuprinse deodată un cutremur și groaza că n-are să reușească. Inima i se zvârcolea de moarte. Își încrucișă mâinile pe piept ca să-i acopere bătăile. Apoi doctorul apăru închis, sever, adulmecând în toate părțile. În anticameră, lângă ușă, gardianul încremeni în poziție militărească. În urma doctorului același intern, lung și antipatic, și o soră de caritate nouă, bătrână, cu un registru în mână și cu ochelari pe nas.

— Ce mai nou?... Ne simțim bine? întrebă doctorul, convențional.

— Foarte bine, doctore, excelent! zise Puiu stăruitor și, după o mică pauză, adăugă clipind cu înțeles: Mai ales mă simt vesel pentru că sunt așa de ușor încât aș putea juca Ciuleandra două ore neîntrerupt și fără să ostenesc deloc!

Internul își înăbuși un surâs în vreme ce Ursu aprobă cu interes:

— Așa?... Atunci nu mai ai nici o grijă?

— Ba da, am o grijă mare, doctore! răspunse repede Puiu.

Și tocmai în privința asta țineam negreșit să-ți vorbesc.

— Vrei să-mi spui acuma sau preferi între patru ochi? făcu medicul îngăduitor.

— Ce patru ochi? zise el disprețuitor. Mântuirea adevărată nu se obține cu declarații între patru ochi. Numai spovedania publică spală păcatele, doctore!

Își drese glasul, își compuse o poză teatrală și continuă patetic:

— Când am venit aici la d-ta, știe lumea pentru ce, am avut niște gânduri foarte urâte. Pot să mărturisesc acuma fără înconjur și fără sfială, mai cu seamă că ideea pornise de la tata și eu am acceptat-o mai mult inconștient. Venisem la d-ta, doctore, după ce săvârșisem știi ce, să mă prefac că sunt nebun și astfel să te înșel pe d-ta și justiția. D-ta ai fost de bună-credință, trebuie să recunosc, și mi-ai făcut analize și m-ai descusut ca să...

Acuma, însă, fiindcă trebuie să se sfârșească odată comedia asta grețoasă, eu nu mai vreau să perseverez pe calea înșelăciunii, domnule doctor, nu mai pot! De-aceea m-am hotărât să declar, în fața tuturor, pe conștiința mea și pe cuvânt de onoare, că nu sunt nebun și că pentru ce am făcut doresc să ispășesc!

Doctorul Ursu rămase două clipe gânditor, murmurând:

— Da... da...Șovăirea și glasul lui absent întărâtară pe Puiu. Se simți obligat să accentueze mai energic:

— Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iei notă imediat că eu nu sunt nebun!

— Firește că nu ești... negreșit, dar... — zise doctorul iar împăciuitor.

Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi și, cu ochi scânteietori, șopti:

— Vasăzică, nu vrei să crezi că nu sunt nebun? Vasăzică...

Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile încleștate, răcnind:

— Taci!... Taci!... Taci!...

Internul și gardianul săriră în ajutorul doctorului care de altfel apucase brațele pacientului și-l imobilizase. Sora de caritate fugi îngrozită. În brațele gardianului acuma, Puiu gemea întruna:

— Taci!... Taci!...

Doctorul Ursu își recăpătă îndată calmul complet, se retrase în anticameră și, îndreptându-și gulerul și halatul, porunci celorlalți:

— Dați-i drumul și închideți ușa!

Puiu fu zvârlit din pat, dar se destinse ca un resort și se aruncă spre ușă urlând:

— Nu sunt nebun!... Nu sunt nebun!... Nu sunt nebun!

După câteva momente însă tăcu, parcă și-ar fi dat seama, se duse șovăind până la fereastră, se uită în grădină și începu să fluiere încet. Îndată simți iar o mișcare în picioare și murmură mulțumit:

— Ciuleandra...

Ursu deschise vazistas-ul ușii și-l urmărea. Când îl văzu jucând, strânse din sprâncene, se dădu la o parte și zise internului:

— Telefonează d-ta numaidecât domnului Faranga din partea mea să treacă negreșit azi pe la sanatoriu la o oră când voi fi și eu aici... Să zicem, pe la patru!

— Foarte bine! răspunse internul însemnându-și ordinul într- un carnet.

Share on Twitter Share on Facebook