2

Trenul gâfâia și asuda suind printre munții cu piscurile cărunte încă de zăpadă. Soarele începutului de primăvară presăra pulbere de argint în văzduh. Pădurile și poienele tresăreau sub mângâierea razelor fierbinți. Viața nouă, tânără, vijelioasă înviora năvalnic înfățișarea pământului.

Numai trenul, încărcat de oameni și materiale de război, lung, scârțăind și pufăind, părea un monstru din altă lume, pornit să înfrunte tinerețea firii. Locomotiva se târa încet, așteptându-se parcă să-i iasă în cale vreun dușman, se strecura ca o șopârlă uriașă pe sub coastele și râpele nepăsătoare, ferindu-se de amenințări închipuite la fiecare cotitură.

Într-un vagon rezervat pentru ofițeri, Apostol Bologa stătea pe coridor, la o fereastră lăsată în jos, sorbind nesăturat priveliștea munților, care-i aminteau valea Someșului și-l făceau să uite unde merge acuma. Din clipa când a pornit la gară, i s-a trezit în suflet o îndârjire neastâmpărată, care-i feconda iubirea și i-o păstra mândră și curată.

Deodată ușa compartimentului de la spatele lui se deschise și se închise cu zgomot și în ureche îi răsună glasul lui Varga, foarte încântat:

— Știi, Bologa, cine se află în trenul nostru?... N-ai să ghicești!... Generalul Karg!... Uite acuma ne spuse Gross...

Apostol se întoarse. Prin geamurile ușii se vedeau în compartiment, în fumul de țigări, câțiva ofițeri. Gross rânjea batjocoritor, explicând ceva cu gesturi violente.

— Zice c-a vorbit despre noi cu generalul, urmă Varga. Ba zice, pe onoarea lui, că generalul ar dori să ne vadă, și mai cu seamă pe tine, nu știu de ce... În definitiv, n-ar fi decât natural, că doar am sângerat destul pentru patrie... De altfel, Gross a călătorit cu generalul în interes de serviciu, așa că...

Lui Bologa îi era scârbă de toți, cu Gross în frunte. Din pricina aceasta nici nu s-a amestecat printre ei, și cu pionierul de-abia a schimbat două vorbe indiferente.

— Da?... Ei vezi?... Foarte bine! zise dânsul, vrând să arate curiozitate, cu dispreț în privire.

— Să vezi însă ce m-am gândit eu, reluă locotenentul de huzari, cuprinzându-l de mijloc. Dacă izbutim să vorbim cu generalul, trebuie să căutăm să-l convingem că merităm și noi un concediu după aproape cinci luni de spital și suferințe, nu-i așa?... Eu am mare încredere în Karg, deși e sever și neînduplecat, căci noi, slava Domnului, am luptat vitejește...

— Bine, firește, n-ar fi rău, răspunse Bologa, convins în sine că speranțele lui Varga sunt copilărești și dornic să rămână iar singur. Dar dacă zice Gross că s-a interesat de noi generalul, de ce nu ne însoțește și el? Varga aruncă o privire în compartiment și apoi întoarse spatele cu dezgust, zicând:

— M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă prietene!...

Nu poți vorbi trei minute cu el fără să-și bată joc de tot ce avem noi sfânt, țară, credință, trecut... A început să- mi fie greață și frică, zău, Bologa! adăugă peste o clipă, iarăși înviorat. Dacă aș fi nevoit să stau mult în tovărășia lui, m-aș pomeni într-o bună zi că mi-am pierdut și eu toate sentimentele patriotice!

— Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite! glăsui Apostol apăsat.

— Așa se zice, dar în realitate nimic nu rezistă la infinit!

zâmbi Varga. Așa chiar tu mi-ai spus-o odată, într-o discuție, la Budapesta, la unchiul meu, și n-am uitat-o. Picătura de apă găurește stânca... Ș-apoi tu parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ți dai seama, dar eu, care am stat cu tine, într-o odaie, aproape două luni și ți-am înghsițit toate curiozitățile... ehe! prietene, întreabă-mă pe mine!... Unchiul, care te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întâlni azi, nici nu te-ar mai recunoaște. Bologa, crede-mă!... Repet, poate că nu-ți dai seama, poate că...

Apostol Bologa desluși, parcă, în cuvintele huzarului o provocare ascunsă. Îi răspunse cu ură, dar și cu o gravitate în care străbătea trebuința de a-și dezvălui sufletul, de a-l pune în palmă și de a-l purta, mândru și încrezător, ca pe un potir în văzul tuturor:

— Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârșit în chinuri, ca o nouă naștere?... Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente firești, cum ziceai tu... De-abia, Varga!

Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simți lămurit că se află în fața unui dușman. Îi zise încet, sec, rezemându-se cu spinarea de ușa compartimentului și privindu-l lung:

— Bologa, sentimentele tale mi se pare că sunt nefirești...

Ia seama!

— Mă ameninți? întrebă Apostol ironic.

— Sentimentele tale te mână drept în brațele dușmanului...

— Care dușman? repetă Bologa mai batjocoritor.

— Dușmanul țării, oricare ar fi! vorbi Varga, puțin mai aspru. În clipa aceasta tu, prietene, ești dezertor în gândul și sufletul tău!

Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald, apucându-l de mânecă și împlântându-i în ochi privirea hotărâtă:

— Ascultă, Varga... Tu ai fost odinioară om și te lăudai că, sub mundirul militar, vei purta veșnic o inimă! De aceea îți zic acuma: dă la o parte rațiunea cazonă și spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te bați cu ungurii, care au pornit să te dezrobească?

— Stai, stai... nu-i așa, prietene! bâlbâi locotenentul roșind. Mai întâi patria...

— Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător.

Răspunde cinstit! În asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri!

Varga tăcu. Întrebarea îl încurca, și mai ales curajul lui Bologa. În sfârșit, zise șovăitor:

— Există o lege pentru toți și o singură datorie, care ne leagă prin jurământ. Când începe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci...

— Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți impun o crimă față de conștiința ta! întrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuși încearcă...

Bologa sfârși brusc, cu un gest vag, care spunea orice și nimic. Varga, surprins, îngăimă cu ochii mari:

— Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu gânduri de dezertare?

— Gânduri? murmură Apostol cu un surâs straniu. Gândurile sunt schimbătoare, Varga! Am însă o credință vie în suflet... asta, da! Și dacă ea îmi va porunci să trec... să...

dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată... De altfel, chiar voi, judecând cinstit și fără pornire, îmi veți da dreptate și mă veți aproba! Sunt sigur că și tu, în sufletul tău...

— Nu, nu, Bologa, te înșeli amar! zise Varga iarăși sec.

Eu nu te voi aproba niciodată! Eu disprețuiesc crimele!

— Da? întrebă Apostol cu o mirare nepotrivită, adăugând îndată cu ton jovial: Fii sigur, Varga, că n-am să-ți cer aprobarea!...

Cel mult, de s-ar întâmpla să trec prin sectorul tău și dacă aș avea ghinionul să te întâlnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba... Dar atunci, cine știe, poate că am vorbi altfel...

— Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav și amenințător. Eu te-aș aresta, ba te-aș împușca dacă ai încerca să te împotrivești, cu toate că mi-ai fost prieten!

— Fii liniștit! zise Bologa iarăși ironic. Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc... Acuma ești mulțumit?

— Tu poate glumești, Bologa, dar eu...

— Nu glumesc deloc! declară Apostol, devenind dintr-o dată sfidător.

Locotenentul Varga era jignit personal de toate câte auzise. Seninătatea și hotărârea cu care Bologa, un ofițer, îi declara că va dezerta îl înfuriau. O clipă se gândi să-l denunțe și, astfel, să-l pedepsească. Dar polițismul îi repugna. Și apoi prea au fost prieteni odinioară ca să se despartă pentru niște lucruri care, în realitate, îl priveau numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva în sufletele tuturor ofițerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi. Cei mulți își ascund gândurile, pe când el barem e sincer.

— Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbăt și cu o veselie poruncită pe față. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un concediu!

— Așa-i... prostii... surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieții...

Varga porni înainte pe coridorul murdar și plin de soare tânăr. Trenul lăsase în urmă o cotitură și vagonul se clătina parc-ar fi fost să-și piarză echilibrul. Locotenentul de huzari se sprijinea cu mâinile de pereți, înjurând furios, în vreme ce Bologa, la câțiva pași înapoi, mergea sigur, liniștit, ca pe o cărare.