3

Trecură printr-un vagon ticsit de militari și civili, amestecați de-a valma. Pe coridorul strâmt se îmbulzeau mai ales țărani cu fețele speriate, păzindu-și desagii sau legăturile, vorbind puțin și încet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. În colțul dinspre vagonul ofițerilor, un preot român, înalt, slab, cu o bărbuță rară și îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei țărani care, după port, păreau unguri.

Apostol, făcându-și loc pe la spatele preotului, auzi vorbă românească și întoarse capul o clipă, fără însă a se opri din mers. Zări o față cunoscută parcă... În înghesuială nu avu vreme să se mai uite înapoi, dar îi rămase în ochi înfățișarea preotului și în minte întrebarea: „Cine o fi și de unde îl cunosc?...” În vagonul următor călătorea generalul Karg. Aici coridorul era ocupat numai de ofițeri de toate gradele tăifăsuind și așteptând fiecare norocul de a putea vorbi neoficial cu generalul. La compartimentul excelenței erau trase perdelele cafenii, și aghiotantul ieșise afară, din propria-i inițiativă, să roage pe domnii din coridor să facă liniște, ca nu cumva să se supere excelența-sa... Tocmai atunci sosi Varga, luă deoparte pe aghiotant și-i șopti:

— Ne spuse Gross că moșul dorește să ne vadă, pe mine și pe Bologa... Adu-i aminte, dragul meu, te rog!

Aghiotantul dădu mâna cu Bologa, pe care nu-l mai văzuse de la audiența cu bucluc, și apoi intră în compartimentul generalului, suspinând grav:

— Să încercăm...

Peste cinci minute crăpă ușa, scoase pe jumătate corpul și zise binevoitor:

— Bologa, vino... te rog... Excelența-sa dorește...

Întâlni ochii lui Varga întrebători, dar strânse din urechi, cu fața mâhnită de regretare că „așa-i ordinul”...

Generalul Karg era vesel și mulțumit. În sfârșit obținuse, cu chiu cu vai, să fie propus pentru ordinul „Maria Theresia”.

Ședea lângă fereastră, cu picioarele-i scurte întinse comod, cu fața-i negricioasă întoarsă spre Apostol Bologa, care intrase și salutase printr-o înclinare militărească.

— Ei, te-ai făcut sănătos? întrebă generalul, întinzândui alene măna cu multe inele și măsurându-l cu o privire atentă.

Bologa răspunse cu un surâs nehotără. Avea fața galbenă, suptă, cu buzele fără culoare; numai ochii ardeau, mistuindu- se într-un foc lăuntric. Generalul îl măsură iar din cap până în picioare și apoi îi oferi un loc lângă dânsul. Pe bancheta cealaltă, în fața excelenței, ședeau un colonel cu figura colțuroasă, pe care Apostol nu-l cunoștea, și un maior slab, cu ochii scânteietori de inteligență. Aghiotantul, auzind iar gălăgie pe coridor, se strecură afară, să atragă din nou atenția domnilor că excelența-sa poate să se supere...

Generalul îi puse fel de fel de întrebări despre cum a fost rănit, prin ce spitale a umblat, cum s-a vindecat, dar Bologa, răspunzând, vedea mereu în privirea lui o întrebare nerostită, care îl îndârjea întocmai ca adineaori provocarea lui Varga. Altminteri Karg, prin tonul vorbelor și prin blândețea ce-i îndulcea toată înfățișarea, îi arăta un interes într-adevăr sincer, aproape nefiresc de sincer. Pe urmă veni și rândul întrebării așteptate, luând însă o formă glumeață, prietenoasă:

— Ei, așa-i că nu s-a prăbușit lumea fiindcă vii cu noi aici? Apostol văzu limpede în ochii generalului că cere un răspuns scurt: nu. De aceea nu-și putu stăpâni o secundă de ezitare, care se stinse singură. Apoi vorbi cu o cutezanță înfrumusețată de claritatea glasului:

— Niciodată n-am fost laș, excelență, și deci am să vă mărturisesc și acuma că în sufletul meu s-a prăbușit o lume!

Degetele grase și încărcate de inele se agățară nervos de mustața burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când generalul, uluit, întrebă:

— Adică cum?... Ce lume s-a prăbușit? Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se așeză liniștit pe brățara canapelei.

— Am citit undeva, excelență, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, și că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărțindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelență, dacă inima și creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima!

Generalul se uită câteva momente la Bologa, apoi la ceilalți, apoi râse cu poftă, cu gura căscată, cu mustățile zbârlite, încât fața i se încreți ca o coajă de nucă stricată.

— Foarte... foarte... interesant! mormăi dânsul râzând.

Pe urmă, potolindu-se cu greutate și cu o vădită rușine pentru că nu și-a stăpânit râsul, își reluă masca obișnuită și serioasă, povestind colonelului cum i-a cerut Bologa să nu vie pe frontul românesc și cum el totuși l-a iertat, având dea face cu un ofițer foarte capabil și conștiincios, deși acuma vede că e și încăpățânat. Colonelul ascultă cu respect până ce șfârși și apoi, cu același respect, zise:

— Eu, excelență, nu admit, firește, pentru că nu-mi permite legea, dar mă pun în situația locotenentului și-i înțeleg amărăciunea... E regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale în privința aceasta, ca să evite situațiile delicate, în interesul capacității combative a armatei...

Apostol se cutremură, ca și când cuvintele colonelului iar fi străpuns ace în inimă, căci el astăzi nu mai dorea înțelegere, ci tocmai motive de ură și îndârjire prin care să- și ațâțe, înflăcărată, credința. Generalul însuși rămase surprins o clipă, și pe urmă răspunse convins, ba chiar cu un fel de mândrie:

— Evident, evident că așa este!... Din punct de vedere uman, firește... Dar dacă cei de sus nu s-au gândit la posibilitățile acestea?... Nici eu nu pot lua asupra mea toate răspunderile... Eu cel mult pot să ușurez, în anume cazuri, cum e cazul locotenentului, de pildă... Da! Negreșit, trebuie să ușurăm... Cum e încă slăbit de boală, vreau să-l feresc de greutățile frontului și o să-l întrebuințăm într-un serviciu mai fără osteneli mari... Uite, să treacă la coloana de muniții!

Așa-i?... Căci noi suntem umani... Noi... armata noastră...

Unde aiurea și-ar mai bate capul un comandant să menajeze asemenea scrupuluri?... Ce zici, domnule maior? S-a mai pomenit atâta umanitate în vreo armată de când e istoria? Și totuși pe noi ne acuză dușmanii de barbarie!... Ce lume! Ce nedreptate!

Tocmai în clipa aceea aghiotantul se furișă iarăși înlăuntru.

Generalul își curmă reflecțiile și-i zise poruncitor:

— Ia notă că locotenentul Bologa va fi repartizat la coloana de muniții!

În vreme ce aghiotantul scoase un carnet de însemnări Apostol Bologa se uită la toți pe rând, rugător, întâlnind însă pe toate fețele aceeași compătimire, scăldată doar în zâmbete diferite. Se simți umil și mic, deși sufletul îi clocotea de ură. A vrut să stârnească indignare și iată că a găsit milă și înțelegere. Văzu creionul aghiotantului alergând pe hârtie și deodată strigă:

— Excelență, aș dori mult să-mi reiau bateria!

— Lasă, murmură generalul ocrotitor și din nou vesel.

Trebuie să te întremezi și să aduni puteri într-un serviciu mai ușor, mai ferit de primejdii... Îmi pare bine că ți-a rămas drag frontul, dar deocamdată sunt silit, în interesul d-tale, să mă opun și să te menajez!

Bunătatea generalului, inexplicabilă și neașteptată, îl exaspera pe Bologa. Vru să-i mai obiecteze că serviciul la coloana de muniții e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci își aduse aminte de preotul român din coridor și îndată îi răsări în inimă dorința de a-l cunoaște. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulțumire, strânse o mână grasă și moale, se închină și ieși cu figura luminată...

Trecu grabnic în vagonul soldaților, se înghesui printre țăranii de pe coridor. Preotul era tot unde-l lăsase. Îl văzu de departe și fruntea i se îmbroboni de sudori. Acuma îl recunoscu și se tulbură de bucurie.

— Așa-i că nu mă mai cunoști, părinte? Îi strigă, însuflețit, întinzându-i mâinile.

Preotul îngălbeni, parcă l-ar fi surprins într-o faptă rea.

Când Bologa își spuse numele, în ochii lui izvorî o licărire de însuflețire, pe care însă o înăbuși repede, uitându-se împrejur, să se asigure dacă nu-l pândește cineva. Preotul era Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu.

— Și unde vine satul tău, Constantine? întrebă Bologa fericit, nerăbdător.

— Apoi tocmai lângă Făget, unde e comanda cea mare, nu știu cum îi zice la cătănie, răspunse preotul, încurcat și înfricoșat că vorbește românește cu un ofițer.

— E românesc? stărui Apostol.

— Parte și parte... Noi îi zicem Lunca, dar pe ungurește se cheamă...

— Lunca? întrerupse Bologa, ca și când ar fi căutat să-l oprească a rosti cuvântul unguresc. Și pe la noi este un sat Lunca... Îți aduci aminte?

— Cum să nu... tare bine! zise preotul. Dar pe-aici și românii știu ungurește, c-așa-i obiceiul, dacă suntem printre unguri... De altfel, așa e și bine...

— Ce bine, părinte? strigă Apostol serios. Nu te gândești că așa, mâine-poimâne, rămâi fără parohie?

— Cam așa-i, ce-i drept, murmură Boteanu zăpăcit, zâmbind umil. Ce să facem? Noi n-avem nici o putere și nici nu ne putem amesteca. Destul ne zdrobește viața, de mă mir cum o mai putem duce în spinare...

— Când omul are un ideal, înfruntă toate greutățile! zise Apostol apăsat, cu înțeles.

— Idealul nostru e Dumnezeu, răspunse preotul cu o sfială în care-și ascundea o teamă amară. Când ai suferit ca noi, numai în Dumnezeu mai poți avea nădejde...

Pe urmă îi povesti lui Apostol cum, la intrarea oștirilor române, autoritățile l-au ridicat și, împreună cu trei țărani fruntași, l-au transportat în Țara Ungurească, pe lângă Dobrițin... Nevasta cu doi copilași au rămas în grija Domnului.

Vreo trei luni nici n-a auzit de ei și a crezut că s-au prăpădit în focul războiului. De-abia când s-a întors roata norocului a aflat că sunt sănătoși și-l așteaptă să vie acasă. Au trecut însă pe rând săptămânile, și de întors acasă nici pomeneală.

S-a rugat pe la toți, s-a umilit, s-a ploconit... În zadar. Ba că e zona frontului, ba că românii sunt suspecți, ba așa, ba altfel... În sfârșit a cerut voie să-și aducă barem și familia acolo, lângă Dobrițin, până ce va îngădui Dumnezeu să se liniștească vremurile. Apoi, pe neașteptate, i-au dat drumul să plece acasă, punându-i în vedere să se poarte bine...

Apostol Bologa zâmbea din ochi, în suflet însă era ros de nemulțumire și de decepție. Frica preotului și umilința carei sublinia toate vorbele și privirile îl izbeau ca niște cuțite, deși căuta să le treacă cu vederea. Îi povesti și el cum l-a împins soarta în război și pe urmă, scuturându-i mâna:

— Apoi să știi, Constantine, că am să vin pe la voi, să vorbim mai multe!

Preotul răspunse spăimântat:

— Mă rog... Chiar mi-a scris preoteasa că umblă mulți militari prin casa noastră, că doar azi așa sunt vremurile...

Bologa vru să zâmbească, dar gura i se încleștă într-un rânjet dureros.