4

Biroul coloanei de muniții era în Lunca, pe o ulicioară dosnică, în casa groparului Paul Vidor. Clădirea privea cu fața spre uliță și avea la mijloc o tindă îngustă, cu ușa veșnic deschisă, în dreapta o odaie mai mărișoară, în care se instalase cancelaria, iar în stânga, alte două odăițe: în cea din fund se strânsese groparul, și în cea dinainte, locuința comandantului coloanei.

Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-l înlocuiască, biroul cu cele câteva registre și imprimate.

Nu putuse dormi în tren și sosind în Lunca trăsese direct aci, prăpădit de oboseală. Ascultă nepăsător explicațiile înaintașului său până în clipa când îi desfășură o schiță cu planul frontului și cu pozițiile tuturor unităților ce țineau de divizie. Atunci se așeză la masă, înviorat, parcă i-ar fi dat o băutură fermecată, sorbind din ochi harta cu semnele albastre și roșii, încercând cu degetele tremurătoare să urmărească liniile capricioase. Dar capul îi era atât de tulbure de emoție, că nu se putu dumeri și, sculându-se iar în picioare, zise nehotărât:

— Nu pricep nimic... Îmi huruie creierii. Am să mă orientez mai târziu...

— Desigur, nici vorbă, răspunse repede locotenentul. De altminteri și schița e învechită și va trebui s-o completezi...

Iacă, de pildă, colea, tocmai la margine, la sud, sectorul acesta...

uite, e ocupat acuma de huzarii descălecați, deoarece umblă zvonul că românii se pregătesc să ne atace... În sfârșit, ai să te orientezi și o să te familiarizezi cu situația... Firește, schița e numai pentru orientare, căci pe tine aici nu te interesează decât artileria noastră...

Ca să scape de el mai curând, Bologa îi dădu mâna cu un surâs neizbutit.

— Ești foarte palid și slăbit, camarade, zise locotenentul, luându-și rămas bun. Eu cred că nici nu ești încă vindecat pe deplin, cel puțin după înfățișare... Ar trebui să te îngrijești foarte, foarte bine!

Apostol plecă ochii, de-abia stăpânindu-și un șimțământ ciudat de revoltă și umilire. Rămase în picioare, rezemat de dunga mesei. La altă masă lungă, un sergent și un caporal scriau, cu priviri furișe spre noul comandant, scârțâind zeloși din penițe. Ar fi dorit să le spună și lor două vorbe, dar se simțea incapabil și-i era frică să nu întâlnească și la ei milă.

Atunci apăru în prag Petre, salvator, zicându-i:

— Don' locotenent, am pregătit ceva de mâncare, că trebuie să vă fie tare foame... Poftiți dincoace în odaie... Auzind glasul românesc, cei doi gradați ridicară deodată nasurile spre ordonanță, mirați. Bologa observă mișcarea lor și răspunse cu o mândrie copilărească, parcă ar fi căutat să le sfideze uimirea:

— Bine, Petre... Chiar mi-e foame, căci în tren mai mult am răbdat decât am mâncat!

În tindă, prin ușa rămasă întredeschisă, auzi glasul unuia:

— Mi se pare că și locotenentul e valah...

Vorbele acestea aproape disprețuitoare, care altă dată l-ar fi jignit, acuma îl liniștiră ca niște laude, încât trecu dincolo înseninat...

Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de mușcată în ferestre, cu blide înflorite pe pereți. La mijloc masa așternută îl aștepta, iar în soba de cărămidă duduia un foc zdravăn. Apostol își roti privirea, mulțumit, și se opri brusc văzând lângă sobă o fetișcană de vreo optsprezece ani, cu năframă roșie-aprinsă în cap, cu niște ochi mari negri, care parcă râdeau, cu buzele umede și pline. Acuma își aduse aminte că a mai văzut-o și adineaori, când a intrat în ogradă, și n-a luat-o în seamă, deși fata îl cântărise din ochi cu o îndrăzneală neobișnuită.

— Dar asta? întrebă Apostol pe ordonanță, arătând cu capul spre ea.

— E fata gazdei, don' locotenent...

Bologa se învioră, îi întinse mâna și zise pe ungurește:

— D-ta ai făcut așa frumos aici?

— Împreună cu soldatul d-tale, răspunse fata cu surâs ștrengăresc, privindu-l drept în ochi.

Apostol îi simți mâna aspră și foarte caldă.

— Și cum te cheamă pe d-ta?

— Ilona...

— Ilona... Da... Și nu ți-e frică între atâția militari?

— De ce să-mi fie frică? zise fata simplu, adăugând repede, cu mândrie: Mie numai de Dumnezeu mi-e frică...

În vreme ce el se așeză la masă, Ilona se oploși lângă sobă, fără a-l pierde din ochi, parcă ar fi fost fermecată. De altfel și Apostol, mâncând, o privea pe furiș, întâi cu curiozitate nerăbdătoare, apoi cu un neînțeles sentiment de duioșie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător și neîndemânatic. Mai ales îi era rușine pentru că niciodată nu știa ce să vorbească cu ele. Chiar Marta, și chiar după ce sau logodit, îl încurca de multe ori, de se roșea ca o fecioară.

De-abia uniforma și războiul l-au dezmorțit și i-au șters sfiala.

De-a treia zi, când s-a îmbrăcat militărește, a cucerit o casieriță sentimentală jurându-i credință veșnică și uitând-o pe urmă în brațele alteia. Pe unde îl ducea soarta, iubirile trecătoare îl întâmpinau și i se ofereau. Și el le culegea fără alegere, aproape grăbit, ca și când ar fi vrut să se răzbune pentru timpul pierdut. Totuși, într-o cămăruță deosebită a inimii, păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere, mulcomindu-i mustrările cu făgăduinți solemne de viitor. Ochii țărăncuței unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruța cea ascunsă, fără ca el să se poată împotrivi, simțindu-se iarăși timid și zăpăcit, întâia oară în război. Când își dădu seama de aceasta, se înfurie și se hotărî să nu se mai uite la ea.

„Trebuie să fie o fetișcană care a ținut de urât tuturor înaintașilor mei din odaia aceasta!” se gândi dânsul, ridicând iar ochii spre Ilona, cu sfidare.

Privirea ei veselă îl rușină. Îi păru rău că a jignit-o, fie și în gând...

Petre ieși pe afară după treburi, făcând semn fetei să plece și ea, să lase pe locotenent să se odihnească puțin. Ilona nu se clinti, parcă n-ar fi înțeles semnele ordonanței. Apostol, cu nasul în farfurie, se silea să rupă tăcerea și se necăjea că nu găsește ce să vorbească. În sfârșit, o întrebă brusc, fără să o privească:

— Românește nu știi, fetițo?

— Știu puțin, dar pe-aici toată lumea mai mult ungurește vorbește, c-așa-i obiceiul, răspunse Ilona repede, aproape speriată. Apoi fiindcă Bologa tăcea, urmă mai liniștită: De altfel, la noi biserica e românească și popa în românește face slujba totdeauna, numai predica o spune pe ungurește, ca să pricepem mai bine...

Apostol tocmai se mustra că i-a putut pune o întrebare atât de neroadă, răspunsul ei însă îl încurcă cu desăvârșire.

Și nu vorbele, ci glasul ei aspru și totuși dulce și mângâietor ca o panglică de mătase, cu niște mlădieri de copil răsfățat.

De-acum nu mai dorea decât să-i audă glasul și își chinuia mintea să înjghebe o întrebare potrivită prin care s-o facă să mai vorbească. Toate sforțările lui fură zadarnice. Trecură vreo trei minute în tăcere, uitându-se disperat în ochii ei, care umpleau casa cu o lumină blândă și ispititoare. Apoi deodată îi veni în gând s-o întrebe de câți ani e, firește cu ton glumeț, ca nu cumva ea să-și închipuie cine știe ce. Îi era teamă că-i va tremura vocea și Ilona va înțelege greșit rostul întrebării... Până să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în ușă. Fata se ridică și șopti:

— A venit tata...

Fără să mai aștepte îngăduință, un țăran trecu pragul.

Bologa, înfuriat, se sculă în picioare, gata-gata să-l alunge.

Paul Vidor însă se apropie jovial, cu mâna întinsă și-i ură bun sosit în casa lui. Avea fața osoasă, cu zbârcituri multe sub ochii căprui, în care juca deșteptăciune și șiretenie, și niște mustăți puțin cărunte, dar groase și cu vârfurile ascuțite, cum le poartă țăranii unguri. Înfățișarea gazdei potoli scurt mânia locotenentului. Îi răspunse liniștit și chiar îl pofti să șează. Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună ordine și dădu peste Ilona, care se apucase să scormonească în foc cu mare râvnă.

— Ilona, aide, șterge-o! zise poruncitor, încruntând sprâncenele.

Ce mai cauți aici? Altă treabă n-ai decât să stai pe capul domnului locotenent?

— Parcă eu de dragul dumnealui stau! mormăi fata, ursuză, fără să se întoarcă.

— Aide, aide, lasă vorba! făcu groparul serios, până ce se închise ușa, și pe urmă adăugând blajin către Bologa: Trebuie s-o ținem de scurt, altfel cum am trăi între atâtea cătane?... E tânără și fără minte, domnule locotenent, și nu pricepe că d-voastră aveți de lucru și că n-ați venit pe aici să pierdeți vremea cu palavre...

Paul Vidor era vorbăreț din cale-afară, mai ales însă îi plăcea să stea la taifas cu domnii, crezându-se mai deștept ca ceilalți săteni și mai vrednic. Își trase un scaun lângă masă, se aseză tacticos și îndată se încălzi la vorbă, deși Apostol se mohorâse, frământat numai de dorința de-a auzi glasul fetei. Răspunsurile în doi peri nu descurajau deloc pe gropar, ba dimpotrivă, îl întărâtau. Din una, din alta, începu să spuie că el e om cu stare, cu toate că e gropar. Are pământ destul și bunișor, măcar de l-ar putea munci cumsecade în vremurile astea grele. Gropar s-a făcut numai de când i-a murit nevasta, fie iertată, adică de vreo unsprezece ani, de l-a lăsat amărât și cu doi copilași. Altfel meseria lui e tâmplăria și a învățat-o la oraș, de copil, că tatăl său a vrut să-i dea în mână o pâine mai bună decât orice avere. Apoi tâmplarul merge mână-n mână cu groparul, unul face coșciugul, iar celălalt groapa, așa că el nu s-a rușinat să sape și groapa mortului, de vreme ce a învățat să facă coșciuguri.

Căci decât tâmplar într-un sat, mai bine gropar, că masă și scaune își mai ticluiește omul și singur, dar pentru groapă tot are nevoie de altul. Nu-i ocară să muncești, ci să lenevești.

Când rămâi văduv cu un băiat de unsprezece ani și o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănânce sărăcia... Toate au mers cum au mers, și mai mult bine decât rău, până ce a dat pacostea războiului peste bieții oameni.

Feciorul era tocmai gata de oaste și s-a dus, că n-avea încotro, și s-a prăpădit nici nu se știe pe unde, prin cele țări muscălești, înainte de a se împlini un an. Cât l-a plâns și el, și fata, o, Doamne! Dar parcă lacrimile și bocetele au înviat vreodată pe morți? Acuma Dumnezeu să-l odihnească și să- l ierte!... Altfel, pe-aici a fost liniște până când au sărit și românii în bătălie. De atunci însă vai și amar! Mulți au fugit de frică mai spre inima țării, care cum a putut. El a rămas acasă, ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-și lase averea de haram. Nici n-au făcut românii multă stricăciune, ce-i drept.

Doar de-ale gurii, ca orice cătane, și mai cu seamă când s-au retras în țara lor. Mai fără milă au fost ai noștri, dacă-i să vorbim cu dreptate, căci îndată ce au sosit, una-două au și spânzurat vreo trei oameni din sat că, zice, ar fi făcut semne dușmanului. Ba cât pe-aci să dea și el de bucluc, fiindcă românii il puseseră primar în locul celui care fugise. Parcă e o vină să-ți faci datoria! Adică dincolo, în Făget, în satul vecin, cine-i primar? Cumnatul lui!... Atunci de ce să-i impute lui c-a fost primar câteva săptămâni?... Au trecut însă toate, numai de-ar aduce Dumnezeu pacea mai curând...

Bologa îl lăsase să vorbească în voie. Groparul, după ce- și sfârși povestirea pățaniilor, se aștepta să afle și el noutăți și, pentru că locotenentul nu se urnea, îl întrebă direct, înmuind glasul, misterios:

— Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofițer?... Prin oraș nu se aude nimic?... Aseară am fost puțin prin Făget, pe la cumnatu-meu, și am prins o vorbă cum că rusul s-ar fi dat bătut și că vrea să se împace... La cumnatul, chiar în casa lui, șade generalul cel mare în gazdă, și alături e cancelaria diviziei... poate d-ta nu știi, că ești nou... Uite așa umblă vestea pe acolo, printre ofițeri, despre muscali! Ceo fi, ce n-o fi, Dumnezeu știe, și bine-ar fi să fie ceva!

— Eu vin de-a dreptul de la spital și nu știu ce-i prin lume, zise Apostol. Dar bine nu-i, bade, asta o văd!

— Așa-i, chiar așa-i, făcu țăranul dând din cap, grav. Multă durere și multe necazuri sunt, așa-i!... Măcar de le-ar da Dumnezeu celor mari milă și înțelepciune să bage sabia în teacă și să ne scape de pieire! Că ei stau colo și dau porunci, iar oamenii suferă și se chinuiesc și mor...

Fiindcă groparul nu se dădea dus, ba părea că de-abia a prins chef de taifas, Bologa se sculă și curmă vorba, poftindu- l să continue cu altă ocazie, deoarece acum îl cheamă serviciul. Paul Vidor recunoscu bucuros că așa-i, dar așteptă să plece locotenentul înainte...

Apostol Bologa, enervat de stăruința țăranului, trecu în cancelarie, luă schița frontului, porunci gradaților să-și vadă de lucru, pentru că el are niște treburi oficiale de rezolvat azi, și apoi ieși în ogradă în soarele tânăr și primăvăratic.

Lumina și căldura îl îndemnau să se uite împrejur, fără să vrea, parc-ar căuta pe cineva. În ușa grajdului, pe pragul înalt, ședea Ilona, cu coatele pe genunchi și cu obrajii în palme. Când îi întâlni privirea, Apostol înțelese de ce s-a uitat împrejur și simți că tot sângele i s-a urcat în obraji.

Zâmbi iar, fără să vrea, spre Ilona, zicându-și în aceeași vreme că nu trebuie s-o ia în seamă și că are un glas nemaipomenit de ciudat...

Pe drum i se păru că se trezește dintr-o vrajă blestemată.

Cotind în ulița mare, spre mijlocul satului, se gândi: dacă o țărăncuță ar fi în stare să-i zdruncine credința și să-i zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuște. Și- și pipăi revolverul, ca și când ar fi vrut să-și dovedească sieși că nu va șovăi.

În fața bisericii se opri și se întrebă: unde merge? Da, umblă să se orienteze, sub pretext că se va prezenta superiorilor și camarazilor. Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie să piarză nici o zi, nici un minut. Numai când va fi dincolo va putea fi aievea liniștit și fericit...

Casa preotului, peste drum de biserică, părea îmbrăcată în bucurie. Apostol își aduse aminte cum i-a spus Ilona că popa predică ungurește și pe urmă rușinea lui Boteanu în tren și lașitatea lui umilită... Întoarse capul.

Nu știa încotro s-o apuce. Satul, de altfel, n-avea de ce să-l intereseze, ci numai frontul. Trebuie să plece dar imediat pe front, să se prezinte colonelului, să vază terenul, să-și aleagă locul... Poate să se întâlnească și cu Klapka, chiar trebuie să-i spuie...

Dintr-o casă de lângă biserică apăru deodată Meyer, îmbrobodit într-o mantie groasă, cu gulerul ridicat, deși soarele umplea pământul de căldură tinerească, îmbătătoare.

— Doctore, doctore! strigă Apostol, văzând că Meyer merge înainte fără să-l fi zărit.

Medicul se întoarse ursuz și se însenină puțin când recunoscu pe Bologa, care alerga spre dânsul. Se duseră împreună la spitalul mobil, improvizat în școala satului. Până acolo Apostol îi povesti cum s-a vindecat și, deoarece doctorul, fire tăcută, nu-l înghesuia cu alte întrebări, în poarta spitalului îi spuse că ar vrea să meargă pe front, să se orienteze, și că n-are cal. Meyer îi oferi calul său, dar totodată îi zise prietenește:

— Ești slăbit rău, Bologa, ia seama! Mai lasă vitejiile și cruță-te, altfel mâine-poimâine iar vii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur că ai puțină febră, fiindcă prea îți sticlesc ochii. Ar fi putut să-ți dea un concediu până să te întremezi mai bine... În sfârșit, bagă de seamă și las-o mai domol!

— Mă simt ca un zmeu, doctore! răspunse Bologa cu o veselie nefirească.

Doctorul mormăi ceva în gulerul mantalei, dar Apostol nici nu încercă să înțeleagă, atât îi era sufletul de încărcat cu speranțe...