8

Doamna Bologa pregătise o masă împărătească în cinstea lui Apostol. Pe când se aflau tocmai la friptură, năvăli în casă avocatul Domșa cu fața roșie și asudată și cu ochii rotunzi de o agitație puternică, strigând din antreu:

— Iartă-mă, dragă doamnă, că viu așa... te rog din suflet...

Speriată de înfățișarea lui, doamna Bologa sări de la masă, sigură că i s-a întâmplat o mare nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rău... Dar Domșa urmă grăbit, aruncându-și pălăria pe un scaun și ștergându-se pe obraji cu batista:

— Nu m-aș fi așteptat să-mi facă Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamnă, îți jur! Atâta încredere am avut într-însul, în cumințenia și în cinstea lui, că acuma parcă mi-a dat cu barosul în frunte, zău așa, dragă doamnă!

Cu cât vorbea, se aprindea și asuda mai tare, fiind cam grăsun de la Dumnezeu. Căuta să se liniștească, îndulcindu- și glasul din ce în ce, dar îngrijorarea din ochi tot nu izbuti să și-o potolească, mai ales că Apostol rămăsese locului netulburat, continuând a se lupta cu un picior de găină, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Doamna Bologa se zăpăci de tot auzind că Apostol e pricina supărării avocatului, căci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neînțelegere cu viitorul său socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grăbit să-i șoptească, la bucătărie, cum a trimis-o domnișorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut că e vorba de vreun „suvenir” din război, pentru Marta. De aceea acum nici nu știa ce să zică și, că să iasă din încurcătură, pofti pe Domșa să ia loc și să-i facă cinstea de a gusta puțină friptură. Invitația ei și răceala lui Apostol provocă o nouă abureală de sudori pe obrajii avocatului.

Mulțumi doamnei printr-un surâs disperat și se întoarse spre Apostol:

— Știi bine cât de mult te prețuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca în fața unui necunoscut. Altfel nici n-aș mai fi venit, după scrisoarea ta... în sfârșit, după gestul... care m-a jignit, Apostole, foarte... foarte rău...

— Era datoria mea să fac gestul, domnule Domșa, răspunse Apostol, ridicând ochii la el și privindu-l cu o liniște neclintită.

— Dar ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă atunci d-na Bologa, mai venindu-și în fire și adăugând: Ia loc... ia loc, uite colea...

O, Doamne-Dumnezeule, că m-am și speriat, și nici barem nu știu de ce!

— Cum? nu știi nimic, nu ți-a spus Apostol? se miră Domșa cu o scăpărare de nădejde în toată înfățișarea. A, zi, nu știi?... Apoi stai, dragă doamnă, să auzi și să te crucești, nu alta!

Îi povesti foarte amănunțit, căci Domșa avea darul de a lungi vorba, cum tocmai așteptau pe Apostol, după ce Marta a avut atenția delicată să vie să-i zică ea bun sosit, fără să se uite la etichete și la mofturi, când colo, în locul lui, apare Rodovica. Ce-o fi, ce n-o fi? În sfârșit, a rupt plicul, nerăbdător, a citit și... cât pe-aci să-i vie rău. Marta chiar a leșinat, și cu drept cuvânt, căci asemenea palmă poate să știrbească reputația unei fete și să-i compromită viitorul.

Cutiuța nici n-au mai desfăcut-o, au uitat-o... Dintru-ntâi el a fost decis să ia act pur și simplu, să-i înapoieze și Marta inelul de logodnă și să încheie pentru toată viața socotelile cu Apostol. Pe urmă totuși s-a gândit că băiatul e tânăr, și tinerețea-i năbădăioasă: cine știe ce i s-o fi năzărit lui și, pentru o copilărie, ar fi păcat să se despartă o pereche așa de potrivită... A venit deci să afle cauzele „gestului” și să-i atragă luarea-aminte asupra gravității unei hotărâri neîndreptățite, când e în joc onoarea unei domnișoare...

— Hotărârea mea e nestrămutată, domnule Domșa, îi răspunse Apostol cu același calm imperturbabil, după ce, în vremea cât vorbise avocatul, mâncase tacticos, ciugulind cu mare băgare de seamă toate oscioarele de pe farfurie. Și e nestrămutată fiindcă nu mai iubesc pe domnișoara Marta!

— Cum n-o mai iubești? De ce? întrebă Domșa, căscând mari ochii.

— De ce! Pentru că n-o iubesc! zise Apostol, ștergându-și gura cu șervetul și uitându-se surâzător la doamna Bologa, care ședea năucită pe scaun, parcă nu și-ar fi crezut urechilor.

— Asta nu se poate! strigă avocatul. Nu se poate! Asta nu-i cauză serioasă! Pentru închipuiri copilărești nu se poate zdrobi norocul unei fete!... Spune și d-ta, doamnă, că doar ești femeie înțeleaptă și ai văzut multe în lume, spune: se poate? Întrebarea găsi pe doamna Bologa nepregătită. În adâncul sufletului era mulțumită că Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtările Martei o indignaseră pe ea, care niciodată n-a cunoscut cochetăria.

Nu că ar fi bănuit-o de lucruri prea grele, dar pe nevasta feciorului ei n-o putea vedea decât ca o ființă de jertfă, cum a fost și dânsa. Să-i mai ardă de petreceri și de nebunii, când logodnicul ei își riscă viața în fiece minut, în război, asta doamna Bologa n-o putea ierta. Nu i-a scris băiatului despre aceasta pe șleau, ca să nu-l mai amărască: se hotărâse însă să-i spuie tot când va veni acasă... Totuși, acum îi era milă de „bietul Domșa, om tare de treabă”, și chiar de Marta puțin, gândindu-se la rușinea ei dacă va prinde lumea de veste.

Îi și zise lui Apostol îndată să chibzuiască bine ce face, că nui glumă și nici jucărie o logodnă stricată...

Aproape un ceas hărțuiră amândoi pe Apostol, încât Rodovica se arătă de câteva ori prin jurul mesei, cu semne deznădăjduite că i se fac scrum mâncările pe foc. Doamna însă se încălzise la vorbă și nu mai voia să știe de mâncări, spre fericirea avocatului, care, devenind mai elocvent, cerea mereu lui Apostol îndeosebi „cauzele și motivele” unei fapte atât de inexplicabile... Apostol rămase neînduplecat, refuză dârz alte lămuriri, mulțumindu-se să repete că nu mai iubește pe Marta. Astfel, în cele din urmă, Domșa, perplex, abătut, fu silit să se întoarcă acasă precum venise, cu mâinile goale, fără vreo speranță de împăcare.

În realitate și Domșa observase și condamnase în sinea sa ușurințele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime sau măcar să le puie frâu. Își iubea odrasla unică mai mult ca lumina ochilor, cu o iubire păcătos de îngăduitoare, a cărei țintă era una singură: Marta să se simtă fericită... Și tocmai fericirea ei să se zdruncine din temelii? Se sfătui acasă cu Marta cum să se apere, căci era evident, în câteva zile, tot târgul va ști și va comenta întâmplarea aceasta extraordinară. Deci important, foarte important este ca vina desfacerii logodnei să cadă asupra lui Apostol, căruia nu-i putea strica nimic, pe când fata... Din vorbă- n vorbă, Marta ajunse la convingerea că toată supărarea logodnicului ei s-a iscat, cu siguranță, din pricina conversației ungurești.

— Acuma sunt absolut sigură, tăicuțule! strigă ea triumfătoare. Am și observat în privirea lui o încruntare ciudată, de m-a și speriat... Dar spune și tu, tăicuțule, se poate oare să vorbim noi doi o limbă pe care al treilea de față n-o pricepe? Ar fi fost cuviincios?

— S-o fi trezit într-însul șovinismul tatălui său, că și ăla a fost turbat rău, zise Domșa, aprobând. A și stat doi ani în temniță, cu Memorandul...

— Urât e șovinismul, tată! vorbi Marta după un răstimp.

Nu-i așa?... Omul să-și iubească neamul, firește, însă nu cu ură pentru celelalte neamuri, nu-i așa? Fraza aceasta i se păru avocatului atât de „adâncă”, încât nu-și putu stăpâni admirația și îmbrățișă furtunos pe Marta, strigând:

— Ce deșteaptă-i fetița tatei, ia te uită!... Și pe tine să te părăsească un...

Vru să zică un „ticălos”, dar nu zise, ca si cum i-ar fi fost rușine, sau ar mai fi păstrat în rezervă o spuză de nădejde că Apostol își va lua seama și toate se vor sfârși bine. Pentru orice eventualitate, și ca nu cumva să răsufle de aiurea vestea, Domșa povesti după-amiază doctorului, și seara, la „cazină”, judecătorului ungur ce-a pățit cu tânărul Bologa, încheind cu aceeași reflexie:

— Și ce-ți închipui, dragul meu, de ce?... N-ai să crezi, atât e de absurd: pentru că fetița a vorbit ungurește!... Așai că-i fantastic?... Adică e o crimă atât de grozavă să vorbești ungurește, mai ales când e și un ungur de față, care nu știe altă limbă?... Nu, nu, sunt român și eu, am chiar pretenția să mă cred foarte român, dar asemenea exagerări sunt bolnăvicioase, hotărât bolnăvicioase, ca să nu zic periculoase...

A doua zi toată Parva știa că Apostol Bologa a stricat logodna cu fata avocatului fiindcă a auzit-o vorbind ungurește. Și toată lumea compătimea pe „sărmana Marta”, proorocind că Apostol are să-și frângă gâtul dacă a apucat- o, în plin război, pe urmele răposatului Bologa. Seara, la „cazina” românească, unde se adunau azi toți domnii, deoarece în „cazina” ungurească se instalase popota ofițerilor, se vorbi numai despre Apostol, cu aceeași pasiune ca despre revoluția rusească acum două-trei săptămâni. Când veni, pe la șapte, avocatul Domșa, altfel nu prea iubit, toți îl asaltară cu întrebări, la care el răspunse cu multă modestie și tot atâta indulgență pentru tinerețea și ușurința „băiatului”.

Senzația cea mare fu însă apariția lui Apostol... Toți se așteptau să se petreacă ceva nemaipomenit, poate chiar un scandal... Spre regretul general, nu se întâmplă nimic. Apostol dădu mâna cel dintâi cu Domșa, care-i zâmbi amical, apoi cu toții, pe rând, până și cu practicanții de la judecătorie, niște băiețandri piperniciți și scutiți definitiv de armată.

Nimeni, firește, nu îndrăzni să aducă vorba despre buba zilei.

Într-o atmosferă de jenă, își exprimară părerile asupra mersului vremii și asupra greutăților de trai, unii stăruind mai mult asupra rațiilor de făină și a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul cetățenilor. Apostol nu zăbovi decât vreo zece minute, spunând la plecare că a venit doar să le strângă mâinile. După plecarea lui, directorul băncii „Parvana” obserbă că locotenentul n-avea decorațiile pe piept, iar contabilul, că n-a suflat nici un cuvânt despre război...

Zilele următoare fierberea în orășel se înteți, mai cu seamă din pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea că lucrurile se vor împăca în curând, fiindcă cineva a văzut pe Apostol, chiar în mijlocul pieții, întâlnindu-se cu Marta și vorbind; pe de altă parte însă se zicea că afacerea ar putea să ia o întorsătură neașteptată în urma intervenției notarului Pălăgieșu, care ar fi declarat, la „cazină”, în fața câtorva domni, și cu glas semnificativ, precum că el nu va permite nimănui, nici tatălui său, să tulbure liniștea cetățenilor.

Într-adevăr, Pălăgieșu, îngrijorat de vâlva stârnită, se crezu dator să raporteze solgăbirăului, care de altfel era în curent și deopotrivă de alarmat. Se sfătuiră cum să „păstreze ordinea” periclitată. Constatară că afacerea e foarte delicată, întâi pentru că e vorba de o neînțelegere de natură intimă, în care statul n-are nici o chemare să se amestece, apoi pentru că în cauză se află un ofițer, asupra căruia autoritatea civilă nu-și poate exercita puterile. Dar în același timp, diferendul provoacă nedumerire în ordinea publică prin cauza inițială, anume strecurând în suflete credința condamnabilă că n-ar putea fi român onorabil cel ce întrebuințează limba statului cu predilecție. Vina e cu atât mai primejdioasă cu cât autorul și purtătorul ei este un ostaș care, tocmai dimpotrivă, ar avea sfânta obligație de-a ridica moralul cetățenilor, mai ales azi, când țara luptă pe viață și moarte pentru binele și fericirea tuturor. Notarul, într-un avânt de indignare, observă că afacerea aceasta e mai gravă chiar decât predicile care au prilejuit internarea protopopului Groza. Asupra măsurilor de luat li se împărțiră părerile. Pălăgieșu ar fi dorit o reclamație la superiorii lui Bologa, cerând, în interesul ordinii și al liniștii, rechemarea lui pe front. Solgăbirăul s-a gândit la aceasta, ba a și vorbit cu comandantul batalionului ce se mai afla în Parva. Căpitanul, bețiv și disprețuitor față cu civilii, i-a spus că n-are vreme să se țină de mofturi.

Vasăzică militarii consideră drept mofturi tot ce nu e înarmat cu pușcă sau cu tunuri! Mai recomandabil ar fi să se încerce, barem deocamdată, o aplanare pașnică, printr-o intervenție amicală.

— D-ta ești prieten cu locotenentul, zise solgăbirăul. Ați copilărit împreună... De ce nu cauți să-i vorbești?