9

În ziua când a rupt logodna cu Marta, Apostol Bologa sa simțit foarte fericit. În fericirea lui era și mândria pentru fermitatea hotărârii luate, și mulțumirea că a lămurit o situație supărătoare. După plecarea lui Domșa a mai avut o explicaie lungă cu maică-sa care, convinsă de argumentele avocatului și mai cu seamă gândindu-se la durerea Martei, se silea din răsputeri să salveze logodna, întocmai cum odinioară încercase s-o împiedice, și-i părea rău că nu-i acasă și bietul protopop să-i dea o mână de ajutor...

Liniștea lui Apostol însă nu avu viață lungă. În aceeași seară, retrăgându-se îndată după cină, ca să evite alte discuții cu doamna Bologa, fu cuprins de îndoieli din toate părțile.

Acuma își dădu seama că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca și cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoțită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un ungur și a vorbit ungurește. Atunci nu din gelozie n-o mai iubește, ci numai pentru că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva ungurului și a limbii ungurești a fost o comedie. Ba comedia a început mai demult... de când nu ia părut rău deloc că boala l-a oprit a doua oară să treacă la români... Mai rău i-a părut când a plecat încoace, acasă, parcă axa vieții lui ar fi rămas acolo, în Lunca... Și chiar viitorul nu-l mai interesează decât întâmplător... Deși peste o lună va trebui să se întoarcă tot pe frontul românesc, nu mai e îngrozit defel, ca și cum i-ar fi indiferent sau... Atunci poate că iubirea e pricina tuturor zbuciumărilor omului și a tuturor fericirilor? Și totuși iubirea femeii nu poate mulțumi sufletul decât uneori și câteva clipe. Odinioară a crezut că întro privire a Martei se ascunde tot cerul și pământul și toate tainele universului. De dragul ei ar fi făcut orice prostie, orice sacrificiu, ar fi murit fericit dacă i-ar fi cerut, precum dorința ochilor ei a căzut hotărâtoare în cumpăna îndoielilor lui când a fost vorba să plece la război. Iubirea ei trăia încă în clipa când i s-au sfredelit în inimă privirile spânzuratului, la Zirin, la a cărui moarte contribuise și dânsul cu un „da” foarte convins, și totuși n-a fost în stare să-i potolească zbuciumările, până ce a dobândit o credință nouă...

„Sufletul are nevoie de o merinde veșnică, își zise Apostol, plimbându-se în odaia de culcare, îmbrăcat, neîndrăznind să se așeze în pat de frica gândurilor. Dar merindea aceasta în zadar o cauți pe afară, în lumea simțurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiță a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor și de auzul urechilor...” Îndoielile îi roaseră creierii toată noaptea. Când stinse lampa, prin perdelele albe tremurau zorile... Se simțea iar vinovat față de Marta și adormi plănuind cum ar putea repara nedreptatea ce i-a făcut-o...

Peste gândurile lui însă se năpustiră, chiar de a doua zi, zvonurile târgușorului. Doamna Bologa îi servea la fiecare masă ba că cutare spune cutare, ba că toată lumea îl condamnă, cu drept cuvânt, fiindcă un bărbat nu trebuie să-și bată joc de o biată fetiță fără minte, ba că locotenentul ungur o să-i ceară socoteală... Apostol asculta liniștit și chiar zâmbind toate veștile, arătându-se nepăsător și hotărât. Numai în sufletul său se revolta: cum se amestecă niște străini într-o afacere care-i privește numai pe ei doi, pe Marta și pe el? Peste câteva zile doamna Bologa se așeză la masă cu ochii roșii de lacrimi și cu atâta spaimă în priviri, că Apostol se tulbură și, presimțind ceva rău, uită s-o întrebe de ce a plâns, încât doamna Bologa fu nevoită să-i povestească neîntrebată cum a aflat de la oameni ce primejdie îl paște, cum toată Parva spune c-a făcut de rușine pe Marta numai fiindcă a vorbit ungurește și cum întâmplarea aceasta nu va putea rămâne fără urmări grele, Dumnezeu singur știe cât de grele... Numai închipuindu-și urmările, doamna Bologa izbucni iarăși întrun hohot de plâns. Ca s-o liniștească, Apostol îi zise:

— Adică, mamă, eu n-aș avea dreptul să cer logodnicei mele să-mi vorbească românește, crezi d-ta?... Îți faci sânge rău de pomană! Pe inima și pe gândurile mele numai eu sunt și voi fi stăpân cât voi trăi!

Doamna Bologa, fără să-și mai șteargă lacrimile, răspunse:

— Vai, Doamne, cum poți vorbi așa, dragul meu? Apoi doar nu uita că e război și nimeni nu mai e stăpân pe nimic...

Moartea și groaza stăpânesc azi peste toți oamenii, dragul mamei!... Tu ești mai învățat și trebuie să știi mai bine... Nu-i vremea acuma să ne arătăm dușmanilor inimile, altfel pățim ca bietul protopop... Că Pălăgieșu ce așteaptă, decât să facă rău și necaz oamenilor... Tu, ca tatăl tău, fie iertat, te uiți numai înainte, dar în război omul se strecoară cum poate...

Până va trece primejdia trebuie să urlăm cu lupii, altminteri ne mănâncă... Așa face toată lumea, așa se cuvine să facem și noi, dragul mamei... Să nu te superi că te învăț și te sfătuiesc, că-s mamă și numai inima mea știe cât rabdă de grija ta... Toți domnii spun că nu-i bine ce faci, că ești ofițer și s-ar putea să ai mari neplăceri pentru asemenea îndrăzneli nesocotite. Chiar directorul de la „Parvana”, și doar ce român a fost el totdeauna, mi-a spus pe față să te povățuiesc să te astâmperi. Dânsul a fost prieten bun cu bietul tatăl tău, dar azi își vede de banca lui și nu crâcnește, cum nu crâcnesc nici ceilalți, aici și pretutindeni...

Ascultând pe maică-sa, gândurile lui Apostol răvășeau prin colțurile celor zece zile de când e acasă, descoperind deodată lucruri peste care a trecut fără să le ia în seamă. A ieșit puțin prin târg, un ceas-două pe zi, s-a întâlnit cu mai toți surtucarii și toți i s-au părut schimbați și speriați, deși cu nici unul n-a vorbit decât nimicuri, cum zicea dânsul.

Acuma înțelegea și schimbarea, și spaima lor, acuma simțea că toți s-au ferit de el pentru că n-a îngăduit Martei să grăiască ungurește. Plecă ochii în farfuria goală, ca și cum nar mai fi putut îndura privirea mamei sale. Din clipa aceasta însă toate cuvintele ei i se încuibară în inimă ca niște spini și rămaseră acolo, încremenite într-o durere amară. Apoi, când glasul doamnei Bologa tăcu, el șopti atât de domol, parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva:

— Rău îmi pare, mamă, c-am mai venit acasă...

Pentru doamna Bologa șoapta aceasta a fost ca o lovitură de măciucă. Demult, încă de pe vremea când Apostol, în loc să urmeze cariera preoțească, s-a dus la Budapesta, a bănuit ea că lumina ochilor ei, toiagul bătrâneților ei n-o mai iubește cum a iubit-o odinioară. I se părea rece, închis și mai ales o înfricoșa cu necredința lui... Și iată azi îi pare rău că a venit acasă, până într-atâta s-a înstrăinat de ea!... Se porni pe niște bocete așa de sfâșietoare, că Apostol numai cu chiu, cu vai reuși s-o ostoiască.

Totuși, de atunci Apostol Bologa se simți străin în Parva.

Stătea ceasuri întregi în cerdac, în soare, sorbind albastrul văzduhului, în care își plimba neîncetat gândurile. Deseori ochii lui încercau să se odihnească contemplând crucea înflorită cu raze din turnul bisericii. Dar sufletul lui era îndată apucat în cleștele unor remușcări stranii și, dornic numai de liniște, fugea spăimântat mai departe... Mai mult zăbovea împrejurul mormăntului de piatră al tatălui său. Știa inscripția pe de rost și totuși, de câte ori o privea, căuta s-o silabisească, pentru că în vremea aceasta îi venea mereu în minte linia dreaptă pe care a urmat-o bătrânul în viață. O linie dreaptă a râvnit și el cu patimă. În zadar. Între inima și mintea lui era un zid asupra căruia toate sforțările lui se frângeau neputincioase. Când credea că l-a dărâmat, atunci îi simțea mai dureros ființa, oricât căuta să se înșele.

Apoi, într-o după-amiază, tocmai pe când se pregătea să iasă în cerdac, se pomeni cu notarul Pălăgieșu, cu care se întâlnise o singură dată, în prima zi, și de-abia schimbase, în piață, câteva vorbe. Peste prietenia lor dinainte de război se întinsese, pe nesimțite, un văl cenușiu. De altfel, de când ajunsese notar, Pălăgieșu își luase, încetul cu încetul, o purtare sfidătoare chiar față cu surtucarii mai în vârstă. Fecior de țăran din Năsăud, sărac și umilit prin școli, s-a îndoit și sa căciulit până și-a ajuns ținta, devenind mâna dreaptă a solgăbirăului ungur care, la izbucnirea războiului, a intervenit să rămâie pe loc, deși era voinic, spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă.

Fața fălcoasă se mândrea parcă cu mustățile umflate, pleoștite care-i ascundeau gura foarte largă, cu buzele duble și cu dinții lați, strungărești. Părul lung, negru, veșnic nepieptănat, îi atârna peste fruntea brăzdată adânc, acoperindu- i aproape de tot urechile. În înfățișarea lui te izbea îndată o încredere în sine impunătoare.

Două săptămâni a amânat Pălăgieșu întrevederea cu Apostol.

Ar fi fost mai bucuros să-l fi întâlnit undeva întâmplător, ca să se achite de însărcinarea ce și-o luase față de solgăbirău.

Deși era cu vreo trei ani mai bătrân, păstrase lui Apostol Bologa o stimă instinctivă de pe vremea când discutau împreună probleme filozofice, pe care el, biet practicant de notar, nu prea le pricepea și care de aceea îl impresionau profund.

— Fiindcă tu nu mai vrei să știi de prieteni, iată că vin prietenii la tine! zise Pălăgieșu intrând, cu un zâmbet carei dezveli toți dinții de jos, împreună cu gingia.

Apostol se uită la el, uimit. Era atât de neașteptată vizita aceasta, că își pierdu cumpătul și nici nu-l pofti să șează.

Notarul însă îi apucă voios amândouă mâinile, i le strânse puternic și pe urmă luă loc, nepoftit, cu o siguranță de stăpân.

— Mă rog... cum... ce vânt te aduce pe la noi? bâigui Apostol, în picioare, privindu-l mereu cu mirare.

— Ți se pare așa de ciudat că vine să te vază prietenul tău din copilărie și de mai târziu? întrebă Pălăgieșu cu o clipire șireată, care lui Apostol îi scăpără în suflet o scânteiere de ură. Ehei, strașnic te-ai schimbat, frate... De acum trei ani te-ai schimbat de nici nu te mai recunosc!

Siguranța notarului transformă mirarea lui Apostol întro nerăbdare ascuțită ca briciul.

— Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodată cu o sticlire în ochi.

— Eu, răspunse Pălăgieșu, trecându-și degetele prin păr și dezvelindu-și fruntea. Eu ce vreau?... Nimic... adică mai nimic!... Întâi să te văd și apoi... să vorbim!... Mă așteptam însă, spun drept, la o primire mai...

— Iartă-mă, Alexandre, te rog! murmură Apostol îmblânzit brusc. Dacă ai ști câte chinuri îmi zdrențuiesc sufletul de când am venit acasă...

— Cine-i de vină, Apostole? întrebă notarul cu alt glas.

Crezi că eu nu știu? Eu?... Crezi că se mișcă ceva aici fără știrea mea...? Dar tocmai de aceea trebuie să repari, Apostole!

Negreșit trebuie să repari, în interesul tuturor...

Schimbarea tonului și cuvintele notarului încurcară iarăși pe Bologa, încât se opri la colțul mesei să asculte mai bine.

— Prin dibăcia mea, prin munca mea am creat aici o atmosferă patriotică absolut necesară în vreme de război, ca și de pace, urmă Pălăgieșu privindu-l scrutător, ca și cum ar fi vrut să-i zdrobească orice împotrivire. Acuma căzuși tu ca un bolovan într-o apă liniștită și ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecăreală, de aprobări și dezaprobări, în sfârșit, tulburare și iar tulburare... Un ofițer care vine de pe front nu poate să aibă atitudinea ta fără a demoraliza pe unii și a ațâța pe alții, îți dai seama, cred, ce înseamnă asta?... Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e... e jignitor și păgubitor!

— Așa ai glăsuit și când ai trimis în internare pe protopopul Groza? îl întrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fără să miște dinții încleștați.

— Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, căci crima poartă în pântecele ei pedeapsa, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodată nu mă justific, pentru că înainte de a face un pas, judec... Eu niciodată, mai ales dacă aș fi ofițer în armată, n-aș rupe logodna cu o fată numai fiindcă a vorbit ungurește, Apostole!

— Nu? făcu iar Bologa, cu buzele albe și cu ochii aprinși, parc-ar fi avut friguri.

— Nu! reluă Pălăgieșu energic, sculându-se în picioare ca să-l domine pe deplin. De aceea ești dator să dregi ce-ai stricat prin nesocotință! Suntem prieteni și te sfătuiesc prietenește să...

Notarul se dădu în dosul scaunului și se rezemă de spetează cu mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte și un smoc i se mișca pe sprânceana stângă, gata în fiece clipă să- i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se întindea pe fălci, iar țepile nerase de două zile se tot culcau și se ridicau... Apostol Bologa însă îi vedea numai gura și mai cu seamă buza de jos, umflată puțin, încât de-abia se mai cunoștea că e dublă.

Glasul notarului suna atât de triumfător și de încrezut, parcă ar fi împărțit când palme, când mustrări, când laude...

Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Pălăgieșu, palid la față ca un cadavru, dar cu privirile ca două pumnale. Își mușcă buzele, învinețindu-și-le și murmură foarte înabușit, parcă și-ar fi stăvilit respirația aprinsă:

— Tu?... Tu?...

Ajunse lângă notar, la doi pași. Apoi, cu o iuțială fulgerătoare, îi repezi un pumn îngrozitor în gură, șoptind ca ieșit din minți:

— Tu?... Tu?... Mișelule!... Mișe...

Notarul se clătină ca și cum l-ar fi trăsnit din senin. Lovitura a fost atât de neașteptată, că l-a buimăcit cu desăvârșire. Barba i se însângeră din buza plesnită. O secundă rămase cu ochii holbați la Apostol și cu gura căscată.

— Ieși, mișe... ieși! gâfâi Bologa, uitându-se împrejur după ceva.

Glasul înfundat deșteptă pe Pălăgieșu din aiureală și-l făcu să înțeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atârna în jos o curelușă galbenă. Se întoarse repede, deschise ușa și ieși bolborosind în neștire.

— Bine... Bine... Bine...

În antreu își luă pălăria din cuier și văzu pe Rodovica, speriată. Din urmă ușa se trânti cu zgomot așa de mare, că se cutremurară pereții casei...