3

Cam în același loc unde aseară stătuse de vorbă cu pretorul și cu primarul, Apostol Bologa, între patru soldați cu baioneta la armă, aștepta acuma întoarcerea sublocotenentului care intrase să anunțe sosirea prizonierului. În fundul ogrăzii aceleași două automobile și parcul de motociclete, lângă hambarul cu arestații, parcă aceeași santinelă, în coridor și înaintea ușii din stânga, aceeași îngrămădire de soldați... Și pomii înfloriți în spatele acaretelor, și fântâna cu cumpănă în mijlocul curții... Numai soarele lumina mai vesel, și oamenii, din ogradă, din ferestre și chiar din uliță, se opriseră în loc, uitându-se la ofițerul între baionete, cu hainele murdare și rupte, cu fața tăbăcită de osteneală și de emoții...

Apostol simțea toate privirile ca niște săgeți drept în inimă și iar începu să bolborosească: „Dumnezeu... Dumnezeu...” ca o apărare împotriva rușinii grele ce-i moleșea întreaga ființă. Avea privirile țintite spre vârfurile prunilor înfloriți ce se înălțau deasupra coperișurilor din fundul ogrăzii și astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieșind din casa primarului, se apropie cu capul gol, necrezând ochilor, îngrozit.

— Ce s-a întâmplat, domnule locotenent? bâlbâi groparul, la câțiva pași, cu glas plângător. Noi am crezut aseară că teai dus acasă, pentru Ilona... și iată că... Vai de mine, vai ce nenorocire!

— Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcând privirea spre Vidor cu o pâlpâire de bucurie.

În aceeași clipă însă își aminti că hârtia pe care i-a arătato Varga, azi-noapte, era harta cu pozițiile și se întrebă, în gând, ce-a vrut să zică Varga când i-a arătat-o și de ce i-a arătat tocmai harta cu pozițiile?

— Înapoi! Nu-i voie! bufni un soldat, morocănos, către groparul care încerca să se mai apropie și care se retrase îndată ca mușcat de șarpe.

Printre soldații grămădiți la ușă, apăru sublocotenentul, făcând semn escortei să înainteze cu prizonierul...

Într-o odaie plină cu mese de scris de toate felurile, pretorul aștepta nerăbdător. Fusese înștiințat chiar în cursul nopții și pregătise tot pentru accelerarea lucrărilor. În sfârșit, avea un „caz excepțional”! Își freca mâinile și umbla de icicolo, lovindu-se de colțurile meselor. Pe față îi juca mulțumire și emoție. La o parte, lângă un birou, ședea plutonierul cu fața cenușie, frământând între degete un toc cu penița nouă.

Când intră Bologa, pretorul se opri în dosul unei mese, ascultă grav raportul sublocotenentului, luă pachetul cu „obiectele” prizonierului și iscăli ceremonios o dovadă de primire. De îndată ce plecă însă sublocotenentul, fața pretorului își recăpătă expresia de satisfacție, încât Apostol zâmbi înseninat și cu o încredere frățească.

— Ei, domnule, zise pretorul cu un glas blajin, întocmai ca ieri când a sosit Bologa cu automobilul, să procedăm repede și sistematic, să nu pierdem vremea! Nu-i așa?... Scrie, plutonier! Dumneata, poftim, ia loc... colea, mai aproape!

În vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obișnuită, Apostol Bologa se așeză pe un scaun, între cele două mese de scris, liniștit și stăpânit numai de un simțământ supărător de rușine. Apoi pretorul citi raportul lui Varga de două ori, dând din cap foarte mulțumit, desfăcu pachețelul și examină cu mare atenție fiecare lucrușor, zâmbind uneori ca omul care-și vede confirmate presupunerile, crescând astfel în propria-i prețuire.

— Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, militărește, la întrebările ce ți le voi pune! murmură pretorul, fără să-l privească și continuând cercetarea „pieselor de convingere”.

Apostol, cuprins deodată de o dorință violentă de a-și descărca inima, răspundea grăbit, de-abia stăpânindu-și limba, încercând la fiecare întrebare să explice pretorului îndemnurile tainice, adânc sufletești. Pretorul însă îl întrerupea mereu cu întrebări noi, uimitoare, adăugând că pe el îl interesează numai faptele precise, clare, nu explicațiile. Vorbind, Apostol se încălzi și i se aprinse fața, iar în ochi i se ivi o strălucire stranie. În cele din urmă întreruperile îl enervară, încât se sculă și zise cu glas ascuțit:

— Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund nimic, nici o umbră, nici un amănunt care ar putea contribui la limpezirea...

situației! Dimpotrivă, vreau să-mi deschid inima ca în fața unui duhovnic, domnule căpitan, să se înțeleagă cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc...

— Nu uita că eu sunt numai judecătorul care dorește să afle adevărul și nicidecum duhovnic! răspunse pretorul cu un surâs rece și puțin batjocoritor. Deocamdată avem un punct câștigat: încercarea de dezertare, mărturisită, nu-i așa? Bologa, mirat de surâsul lui, tăcu.

— Vasăzică, mărturisită și recunoscută, urmă pretorul.

Motivele?... Hm... Sper că vom descoperi și motivele, încetul cu încetul... D-ta te rog să-mi dai lucruri concrete, nu...

echilibre sufletești! În orice caz, numirea în juriul unei Curți Marțiale, recunoaște și d-ta, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i așa? Dacă conștiința d-tale nu găsea nici o vină acuzaților, rămânea liberă să facă opinie separată... A împărți dreptate sau a pedepsi pe cei vinovați nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om! În privința aceasta d-ta, om cu studii înalte, care mâine-poimâine aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d-ta trebuia să...

— Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat! zise Apostol, parcă i s-ar fi aprins lumină mare în suflet.

— Da, firește, când cineva... Despre aceasta mai târziu!

făcu pretorul, frecându-și iar mâinile. Apoi, luând harta desfășurată și punându-i-o sub ochi, adăugă triumfător și mândru: Dar aceasta cum se potrivește cu povestea echilibrului sufletesc?... Ești bun să-mi explici? Apostol păli. Într-o secundă îi trecu prin creieri cum a mințit aseară că a uitat ceva și cum a luat harta numai ca să- și acopere minciuna față de Ilona... Și totuși, când a pus-o în buzunar, a simțit că trebuie s-o ia, negreșit îi trebuia.

— Asta e schița oficială, de la serviciul meu, îngână dânsul, uitându-se pe hartă și căutând, instinctiv, drumul pe unde a vrut să treacă dincolo și locul unde s-a întâlnit cu Varga.

— Știu... sunt și eu militar, zise pretorul cu dispreț. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Și tocmai când încercai să dezertezi la inamic?

— Fiindcă... fiindcă... bolborosi Apostol, încurcat, roșind brusc și apoi oprindu-se rușinat că iar era să mintă.

— Să-ți spun eu cum, reluă pretorul, privindu-l lung, cercetător. Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu-i așa? Bologa nu răspunse și nici nu se uită în ochii pretorului care, după o mică pauză, continuă, îndoind harta și aruncândo pe birou.

— Și acuma să-ți explic tot eu și motivele cele adevărate pe care d-ta cauți să le acoperi cu basmele echilibrelor sufletești!

Mai dinainte de a sosi Apostol, pretorul descoperise „motivele cele adevărate” și interogatoriul urmărea numai confirmarea descoperirii sale. Cei șapte spânzurați împreună cu cei doisprezece din hambar erau membrii unei vaste organizații de spioni și trădători, cuibăriți în inima diviziei din pricina indolenței generalului care nu l-a ascultat pe dânsul. Firește că asemenea grupare criminală nu putea lucra atât de tainic fără o conducere deosebit de iscusită. Cei prinși nu-și mărturiseau nici în fața ștreangului vinovăția, o dovadă minunată de soliditate a organizației. Ambiția lui secretă a fost, de la început, să pună gheara pe șeful bandei.

Aceasta poate că i-ar dobândi și o decorație, în afară de creșterea prestigiului înaintea tuturor. În sfârșit, Bologa!

Pretorul se miră numai cum de nu s-a gândit la el mai de mult și nu l-a supravegheat. Bologa, român, pe frontul românesc...

era la mintea omului!... Dacă n-ar fi venit întâmplarea în ajutorul justiției, criminalul și-ar fi putut continua opera nesupărat de nimeni: ofițer cu decorații, erou... cine să- l bănuiască? Numirea lui în juriul Curții i-a încurcat toate ițele. Cum să condamne el, șeful bandei, tocmai pe complicii săi? Ar fi riscat ca vreunul din acuzați, văzându-l în juriu, să se revolte și să-i rupă masca!... Decât să se expună unei eventualități atât de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la dușmanul pe care l-a slujit cu credință și unde îl așteptau, desigur, recompense și mai grase. De aceea a luat și harta, în care a însemnat cu precizie nu numai pozițiile trupelor, ci și locurile diverselor servicii ale diviziei, până și casa aceasta, unde se află cancelaria pretorului, ca să-l bombardeze și să-l omoare și pe el într-o zi aviatorii dușmani...

Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcția pretorului, pe urmă zâmbi nepăsător, ca și cum ar fi auzit o aventură străină. Când înțelese însă că e serios și că de „construcția” aceasta depinde poate viața lui, i se păru că de un ceas își terfelește sufletul și-l cuprinse o silă nespusă de toată lumea.

De aci încolo nu-l mai interesa ce spune pretorul. Întoarse ochii spre fereastră și văzu tocmai chioșcul pe care i-l arătase ieri primarul și unde voia să-i dea locuință. „Acum nu va mai sta pustie casa de păpuși”, se gândi el zărind în coridorul chioșcului un soldat înarmat, ajungând cu capul până la streașină...

Pretorul încercă să-l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic.

— Bine, nu ești obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destule și vom mai avea... Așa!... Atunci, citește procesul-verbal și iscălește, te rog!

Apostol nu se mișcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puțin nervos, stăpânindu-se, și pe urmă vorbi făcând ochii mici:

— Firește, nu te pot sili să iscălești... Trebuie să știi însă că aceasta nu va împiedica mersul justiției!... Așa!... Să nu crezi cumva că... Se întrerupse și adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat... Sper că ai luat măsurile?... Apoi vei pleca îndată la Lunca, vei face o percheziție foarte minuțioasă la locuința acuzatului și-mi vei aduce toate bagajele și mai ales hârtiile!

Afară, în prag, soldații se dădură la o parte. Soarele de mai sărută obrajii prizonierului. În mijlocul ogrăzii generalul Karg discuta gesticulând cu un colonel. Plutonierul salută foarte țeapăn. Apostol simți bine privirea generalului, furioasă și indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în ușă pe groparul Vidor și pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziți și cu lacrimi de milă. Le răspunse cu un zânbet plin de credință, parcă lear fi spus că toate acestea n-au nici o importanță.

Urcă treptele căsuței și văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab și deșirat, cu fața suptă și galbenă, cu hainele largi și soioase, dându-și mare silință să pară marțial. Plutonierul deschise larg ușa, lăsând pe Apostol să treacă înainte.

— Dacă doriți ceva, vă rog să mă chemați pe mine... Am să vă trimit îndată cafeaua sau, dacă doriți, ceai...

Așteptă două clipe și, neprimind răspuns, ieși trăgând ușa. Învârti cheia de două ori în broască, apoi puse și un lacăt mare, petrecând prin belciug. Urmară instrucțiile santinelei, cu glas tare, înadins, să audă și prizonierul: să nu se miște din coridor, să privească din când în când pe fereastră, să-l strige dacă s-ar întâmpla ceva... Soldatul trebui să repete de trei ori instrucțiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scânduri...