4

Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiței cu ochii la ferestruica de lângă ușă. Tresări auzind cheia în broască și ascultă instrucțiile santinelei, neclintit, harcă ar fi fost țintuit locului. Mai auzi pașii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alții, de bocanci, în coridor și în sfârșit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încrețită, cu cartușierele negre și cureaua armei strânsă de o mână noduroasă, cu pielea crăpată și foarte murdară.

Se uită împrejur, cum face omul când intră întâia oară într-o casă nouă. Își plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul așternut, în colț, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt colț... Își scoase casca încet, fără zgomot, și o așeză cu băgare de seamă pe scaun. Își netezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-și potolească o durere. Apoi merse până la ușă, patru pași, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult și varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dunga mesei. Scândurile nu se împreunau bine și crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deși tabla trebuie să fi fost frecată de curând cu leșie și nisip. Pe marginea dinspre perete, în litere săpate cu briceag, scria: „Aici am suferit... zile”.

„Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-și vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile?” Simți atâta lene în creieri, că nu-și mai urmări gândul. Își dădu seama de aceasta și făcu câțiva pași, să-și vie în fire. Îi apăru în minte figura pretorului și se așeză pe pat, legănându- și picioarele din genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb.

„Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, își zise dânsul și, închipuindu-și iar înfățișarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc... dobitoc... dobitoc...” Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viață, cu niște bășici de sticlă, văzându-le conținutul. Treceau însă cu o iuțeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebunește, și totuși se deosebeau precis, amețitor de precis... Erau mii, poate milioane, și se scurgeau într-o singură clipire, și reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite... Și el răscolea prin ele ca într-un joc bizar și, privindu-le, murmura: „O secundă mai puternică decât o viață de om...” Peste câteva clipe i se păru că a greșit și adăugă, clătinând din cap: „Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul...

restul...” Prin geam văzu, în ogradă, doi soldați care treceau ținându- se de mână. Atunci își schimbă firul gândului, urmând: „Și totuși restul hotărăște soarta sufletului meu... Și restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependență... Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă!... Numai Dumnezeu...” Cheia se învârti de două ori în broască, ușa se deschise și un soldat puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de-a zăvorî, zise respectuos:

— Aveți și cafea, și ceai... la alegere...

Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând nemișcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă.

Își aduse aminte că n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă și sorbi cu poftă ceaiul. Apoi se simți copleșit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că e închis într-o odăiță, cu santinela la ușă... Se întinse pe pat cu fața-n sus și închise ochii.

Stătu așa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veșnicie.

Apoi aruncă o privire pe cadranul ceasului-brățară.

„Unsprezece! se gândi cu decepție. De-abia o oră a trecut de când sunt aici... Dacă va trece vremea tot așa de încet, am să-mi pierd mințile!” Sări jos și începu să umble de ici-colo, încercând să-și lămurească deplin situația. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică și tulburare.

Avea acuma intuiția că îl așteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi amenință însăși temelia ființei... Se opri în dosul ușii, cu ochii în gol, și deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un braț care arată înainte, în viitor, o țintă hotărâtă... Îi veni să țipe, să se apere și anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându-și mâinile încrucișate la spate... Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului și o găsi în faptele din trecut.

„O rătăcire întâmplătoare nu cumpănește cât o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă știe că orice viteaz are și momente de șovăire. Dar o singură rătăcire nu poate șterge o viață întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă ponegrească...” Încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viață îi născocea mereu argumente și dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viață nouă din temelie, clădită pe realități, nu pe himere.

Toată viața lui trecută a crescut dintr-o rădăcină bolnavă pe care trebuie să și-o smulgă din suflet chiar de-acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit de veșnicele ezitări și chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea așa cum este, iar nu cum o zugrăvește o închipuire șubredă. Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea.

„Atârnă mult de cine va fi în juriu, își zise deodată, curmându-ș i gândurile. Precum și de apărător!... Cine-o să mă apere? A, da... Klapka... I-am spus pretorului... A fost prima întrebare și primul răspuns...” Klapka?... Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie și să convingă sufletele militarilor din juriu... Klapka?... Cine știe dacă nu Klapka e pricina prăbușirii?! El a venit cu pădurea spânzuraților și i-a picurat în inimă îndoielile... Viața e un povârniș cu un capăt în cer și cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforțări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul.

„M-am amăgit cu vorbe, parcă viața s-ar călăuzi cu vorbe...” Atunci îi apăru în suflet Ilona și îndată simți o căldură binefăcătoare, ca și cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriașă, în care se cuprindeau toți oamenii și toată lumea. Fericit, cu privirile strălucitoare, șopti în neștire: „Iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit... Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înalți până la ceruri...” Se scufundă câteva clipe într-o liniște adâncă peste care sufletul lui plutea lin și se legăna ca o frunză pe oglinda unei ape fără unde.

Apoi se scutură și porni iar, prin odăiță, ascultându-și pașii, care băteau pe podele cu lovituri regulate, ca limba unui ceasornic... Gânduri subțiri ca niște ace lungi îi înțepau creierii și-l usturau. Se opri. Înțepăturile se risipiră brusc, lăsând în urmă un zumzet apăsător.

„Mi-am pierdut cumpătul, își zise dânsul cu amărăciune.

Mintea, împreună cu legile și disciplina ei, se zdruncină ca o mașină între ale cărei roți ai zvârlit un bolovan, de îndată ce e pusă în fața zidului ce desparte ființa de neființă... Mai bine să dorm și să treacă peste mine întâmplările în voia lor!” Se trânti iar pe pat, căutând să alunge gândurile, care totuși veneau să-l chinuiască, întocmai ca niște vrăjmași fără îndurare. În răstimpuri îi soseau în ajutor zgomote de afară, schimbarea santinelei, câte un huruit de motor, câte un strigăt mânios... Apoi prânzul... Și iar gândurile, mereu gândurile...

Spre seară auzi pașii plutonierului: poate că-l cheamă pretorul... Se bucură. Barem va mai scăpa de tirania gândurilor.

Plutonierul împinse ușa de perete și rămase în coridor.

În prag însă, cu o tavă de lemn pe care aducea cina, se ivi Ilona... Apostol sări în picioare, fermecat, ca în fața unei năluciri ispititoare. Ilona se duse la masă, așeză vasele și tacâmurile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi și pe buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, sub care încerca să-și ascundă o groază cumplită... Goli tava și mai stătu o clipă, neclintită, murmurând de câteva ori, domol, ca un susur:

— Dumnezeu... n-ai grijă. Dumnezeu...

Apoi ieși cu privirea în pământ. Apostol o văzu coborând cele trei trepte. Se frecă la ochi, buimăcit. Plutonierul intră și, aprinzând lampa atârnată de o grindă, zise încet, să nu-l audă santinela:

— Atâta mi-a bătut capul primarul, și fetița atâta a plâns, că mi-am călcat pe inimă și i-am dat voie să vă servească...

Fata s-a jurat că se omoară dacă n-o las... Oameni suntem, domnule locotenent... Numai să luați seama, vă rog mult...

De-ar afla domnul căpitan, pe cât e de înverșunat, ar fi vai și amar de mine...

Bologa stătea în același loc, înlemnit, cu fața aprinsă de o bucurie copleșitoare. Nu se mai simțea singur, și sufletul îi era înflăcărat de speranță. Șopti într-un extaz de rugăciune:

— Dumnezeu...