10

Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors.

Găsi pe Klapka singur în adăpostul spațios, scriind acasă.

Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile și zise cu căldură:

— Acuma pot să te felicit și eu, dragă prietene... Din toată inima!

— Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă... adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia...

— Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.

— Ai și aflat? se miră Apostol. Oficial?

— Am aflat din înfățișarea ta, din mândria și liniștea ta!

se însufleți căpitanul. Nici nu e nevoie sâ-mi povestești ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aș putea fi și eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toți așa, într-un ceas s-ar sfărâma lanțurile!

Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul și energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufașe. Apoi când Apostol sfârși, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:

— Ei, și acuma ce ai de gând să faci? Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:

— Acuma?... La noapte voi trece la muscali!

Klapka, neașteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază și el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.

— Ai înnebunit, omule? șopti cu glas rebegit de spaimă.

Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnați în vreun copac, ca doi coceni stricați!

Apostol Bologa surâse; dinții albi îi luciră între buzele subțiri, zicând:

— Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om.. Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin...

Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deșarte. Mulți oameni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale și veșnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, și cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoșat ca și întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar și comorile sunt înșelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvnești pe cele mai ascunse... Poate cea mai de preț nu ți-o dezvăluie decât moartea, și totuși o dorești cu lăcomia avarului... O fi deșartă chiar râvna aceasta...

Fără ea însă viața n-ar mai avea nici o valoare și nu s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii!... Azi simt c-am descoperit o comoară nouă și trebuie s-o apăr cu orice jertfă!

— Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător.

Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, și visuri bolnave!...

Realitatea e războiul cu moartea la braț!... Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică și amărăsc viața, destul de afurisită!

— Domnule căpitan, dacă ții la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmând însă mai liniștit: Te rog foarte mult!... Crezi că mi-a fost ușor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, și să rămân gol în mijlocul furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înșel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simțit frigul și ploaia biciuindu- mă?... Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi și călduroase și să zgribulesc iarăși în zdrențele lepădate... Așa!... Te rog...! Și...

poate că mâine noapte va începe schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aș risca să fiu silit a te însoți în Ardeal!... Și asta nu se poate!

— Te ascult și tot nu pot crede că vorbești serios, murmură Klapka, acuma îngrijorat. Se vede că ți-ai pierdut mințile ori că umbli să mori spânzurat... Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu generalul, vei fi urmărit pas cu pas și că vei fi prins chiar în clipa când vei încerca să...

— Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit.

— Atunci te cheamă spânzurătoarea! șopti căpitanul disperat, pipăindu-și gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laț închipuit; apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în orice caz eu nu vreau să știu nimic... nimic...

Eu mă spăl pe mâini...

Apostol Bologa se sculă liniștit și vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor:

— N-ai să pleci nicăieri! Am să te împiedic eu!... Sunt comandantul tău și te voi opri cu forța!

— Poate că vrei să mă denunți? întrebă Bologa apăsat, privindu-l adânc. Să știi că am să mă împușc, dacă...

Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bâiguind:

— E nebun!... A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?...

Doamne, Doamne, ce să fac? Apostol se apropie și zise mișcat:

— Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan... Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio și îmbrățișează-mă!

Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc și cu fața grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot și mormăind înfricoșat, iarăși cu însuflețire:

— Adio, dragă prietene... Adio...

Și îl îmbrățișă până ce, mulcomindu-și puțin emoția, izbuti să-i spună rugător:

— Poate că te mai răzgândești... Făgăduiește-mi cel puțin că ai să mai chibzuiești, te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor... să... să... Spăimântător!...

— Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar mai fi auzit, ieșind repede.

Afară amurgea. În apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit... Bologa pășea grăbit spre bateria lui, când, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuțit, mânios:

— Telefonist!... Telefonist! Unde-i telefonistul? Bologa înțelese și zâmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate.