11

Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceața înserării. Stepa părăginită se desfășura nemărginită, netedă ca o foaie de hârtie de împachetat, boțită și pătată, înțepată cu copaci răzleți, desfrunziți și sfâșiați de obuze. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorâte, tremurate, cârligate și capricioase, fără început și fără sfârșit.

În apropierea bateriei, Bologa se opri căutând, în zigzagul de șanțuri, postul cel mai înalt de observație, unde a fost și azi-noapte. Când i se păru că l-a găsit, gândurile lui trecură mai departe, se târâră pe sub sârmele ghimpate, cinci sute optzeci și trei de metri, până la marginea tranșeelor rusești, unde ramaseră fără călăuză.

„Acolo începe viața nouă și o lume nouă!” își zise cu inima încleștată.

În adăpost îl aștepta sublocotenentul care-i ținuse locul și care dorea să afle ce i-a spus și cum l-a felicitat generalul.

Ca să scape de întrebări, Bologa, cu o veselie prefăcută, îi povesti o minciună și schimbă repede vorba. Pe urmă zise îngrijorat ca vor trebui să fie cu ochii în patru, să nu se pomenească cu vreun atac bruscat, având în vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrând să arate cât e de tare în prevederi strategice, declară grav că el chiar se așteaptă la o surpriză, dacă cumva dușmanul a prins de veste că divizia va fi înlocuită. În sfârșit, își împărțiră rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observație principal, până la ora două, când va merge Bologa să-l înlocuiască...

Rămas singur, Apostol se așeză să scrie câteva rânduri mamei și Martei, să le înștiințeze cumva, prin cuvinte ascunse, că nu mai poate sta aici și că, în curând, le va trimite vești mai bune... Dar, înainte de-a așterne vreo slovă pe hârtie, își luă seama: orice înștiințare s-ar putea să le pricinuiască neplăceri... În schimb se apucă să studieze harta frontului cu o atenție înfrigurată, să tragă linii cu degetul, să-și aleagă un drum scurt, ferit... Așa îl găsi Petre când îi aduse cina.

— Știi că azi mi-e foame de aș fi în stare să te mănânc și pe tine?! strigă Bologa râzând și gândindu-se că trebuie întradevă r să mănânce bine, căci dincolo cine știe ce-o fi.

Îndată după masă se culcă, dând de grijă ordonanței să- l scoale negreșit la unu după miezul nopții. Vrea să se odihnească, zicându-și iar că dincolo cine știe cum și unde va mai afla odihnă...

Petre îl deșteptă la ceasul hotărât și Apostol se sculă voios, sprinten. În câteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut, chibzuind ce anume să ia cu dânsul din ce avea aici. Șovăi puțin și nu mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să aibă trebuință, să-l scape de pădurea spânzuraților... Porni spre ieșire, auzind pe Petre urându-i, ca de obicei: „Doamne-ajută, don' locotenent...” Se gândi să-i dea măna, în semn de rămas bun, dar își continuă mersul fără să se oprească și fără să răspundă...

Noaptea se umezise. Ploaia amenința în văzduh cu răsuflări de vânt. Bologa se bucura și privea cerul înnourat ca pe un tovarăș care vrea să-i înlesnească scăparea. Dacă ar începe să plouă, firește, ar fi și mai bine...

Trecând pe lângă adăpostul căpitanului Cervenko și mai având o jumătate de oră de pierdut, se abătu să-l întrebe de urât. Căpitanul citea în Biblie, cu ochii înlăcrimați, ca și când ar fi căutat să-și aline o durere mare.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol uimit. Ce jeluiești așa... Ai vreun necaz?... Ceva de pe acasă?

— Eu sunt copac fără de rădăcini, zise Cervenko amărât, adăugând cu o privire disperată: Bologa, auzi tu, în noaptea aceasta o să ne atace rușii!

Apostol păli, parcă l-ar fi pălmuit. Adineaori a vorbit și el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai să-i evite întrebările plictisitoare și să aibă un pretext de a merge la postul de observație. Un atac însă i-ar răsturna toate planurile...

— Nu se poate... N-avem nici o informație, bolborosi dânsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi?

— Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Credemă...

O patrulă mi-a adus de aseară știrea că se fac pregătiri grăbite... Ai să vezi, Bologa!... Așa e totdeauna...

Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, încât Apostol plecă buimăcit, blestemându-și clipa care l-a îndemnat să intre la ruteanul maniac. Afară însă, în tăcerea frământată de vânt și în întunericul necăcios, îi veni inima la loc și-și zise că Cervenko a început să nebunească, de vreme ce visează numai încăierări, atacuri...

Sublocotenentul dârdâia în observator și salută pe Bologa ca pe un mântuitor.

— La infanterie se zice că o să ne atace muscalii chiar în noaptea asta, șopti Apostol. Tu ai observat ceva?

— Aș... liniște și frig, răspunse sublocotenentul, disprețuitor. Infanteriștii așa fac, se tem de toate umbrele...

Dar muscalii nu sunt proști să ne atace azi, hodoronc-tronc, când de-abia mâine-poimâine vine schimbarea!

Bologa îi strânse mâna cu mulțumire și-i ură somn bun.

Niciodată nu i-a fost atât de drag sublocotenentul ca acuma.

Parcă a vorbit din sufletul lui: doar nu-s proști muscalii...

Se obișnui cu întunericul și se uită cu multă grijă spre liniile de dincolo. Nu vedea și nu se simțea vreo mișcare.

Peste câteva minute însă un foc de pușcă pocni asurzitor, undeva pe aproape. Deși cunoscu, după zgomot, că nu e rusesc, totuși avu o strângere de inimă. Alte focuri speriate izbucniră îndată, apoi iar altele, și în dreapta, și în stânga, tot mai depărtate. Bologa se liniști; erau, desigur, santinelele speriate...

Pe la trei, spre a-și șterge orice urme de îngrijorare din suflet, porunci să se înalțe o rachetă, să vază și să se convingă.

În lumina verzuie, terenul dintre tranșee părea mort.

La dreapta, între sârmele ghimpate, zăcea cadavrul unui om.

A fost ucis de acum două zile, pe când se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greșeală sau de frică. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un mușuroi, grăbită să-și vază numai calea pe care și-o alesese pe hartă. Un șanț vechi, care începe la vreo douăzeci de metri și merge până aproape de șanțurile rușilor... Împrejurul observatorului sunt rămășițe de tufe, lăsate înadins pentru mascare... De aici, târându-se prin cele douâ pâlnii de obuze, poate ajunge nesimțit la șanțul cel vechi, căci posturile de ascultare sunt mai departe... La cellalt capăt al șanțului va chema... Atâtea vorbe rusești știe... Pe urmă...

Lumina rachetei se stinse și Bologa rămase mulțumit. La cinci fix, când începe să se subțieze întunericul, va porni...

Mai are deci două ceasuri. Era atât de hotărât, că nu simțea nici emoție, nici nerăbdare. Aștepta, cu ochii înainte spre țintă, cu gândurile slobode. Vremea trecea peste dânsul ca o apă lină, răcoritoare...

Într-un târziu îi fulgeră prin minte că poate rușii îl vor disprețui că a dezertat, el, ofițer... Și chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răgușit, spintecă văzduhul. Apostol înlemni, într-o așteptare amețitoare. Peste câteva secunde, care i se păruseră nesfârșite, izbucni un răbufnit mai greoi, ca și când s-ar fi desfundat pământul. Apoi îndată altele, furioase și din ce în ce mai grăbite. Un clopot năprasnic fierbea în întunericul brăzdat de dâre luminoase.

„Ce-i asta? se gândi Bologa uitându-se la ceas și văzând că e de-abia patru. Atacul?... Vasăzică, totuși... Atunci...” Apostol își dădu seama că tunurile rusești s-au năpustit asupra artileriei, care începuse să răspundă, cu teamă însă și uluită de impetuozitatea dușmanului.

„Acum ce să mai fac?” își zise dânsul, cu receptorul telefonului în mână, ascultând duelul artileriilor.

Deodată auzi, la dreapta lui, la câteva zeci de metri, un vâjâit sfârșind într-o răbufnire scurtă. Întoarse privirea întracolo și i se păru că vede pâlnia de pământ împroșcând în beznă.

„Iată că au început să dumice înfanteria!” — îngână disperat, simțindu-și creierul gol ca un burete uscat.

Mai trecu un răstimp. Primprejur obuzele cădeau tot mai des. Apoi un țiuit prelung îi sfâșie urechile. Avu o strângere de inimă și gândul fulgerător: „Asta-i pentru mine!” În față, numai la câțiva pași, se despică cerul, și un vârtej cumplit smulse coperișul observatorului. Apostol primi un cuțit în piept și o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus și deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere crâncenă în coapsă...

„Sunt rănit sau poate...” Gândul i se rupse ca o ață.