1

Până la amiazi, Grigore Iuga își stăpâni răbdarea în Costești.

A ascultat toate relatările despre întâmplările din Amara, despre moartea tatălui său și a Nadinei liniștit și fără lacrimi, încât Titu Herdelea se mira în sine de atâta tărie sufletească.

— Trebuie să înștiințez pe Gogu! zise în cele din urmă tânărul Iuga.

Se duse numai cu Titu până la poștă să telegrafieze. Voia să scape puțin de toți cei care îi dăduseră toate veștile rele ca de niște dușmani. Simțea o nevoie mare de singurătate și de tăcere.

Ieșind de la oficiul telegrafic, spuse lui Herdelea, încet și trist, prac-ar fi vorbit cu inima sa:

— Niciodată n-aș fi crezut că un om poate suferi atâta!

Pe urmă, îndată după-prânz, porunci lui Isbășescu să-i tocmească o trăsură, să plece spre Amara. Isbășescu încercă să-l convingă că ar fi mai bine să aștepte totuși până mâine... Grigore îi aruncă o privire atât de mustrătoare, că contabilul nu îndrăzni să mai continue.

Pe la ora două erau pe drum. Isbășescu, pe capră, avea inima cât un purice. Vrând să-și facă puțin curaj și observând că Grigore nu e dispus să-i mai audă glasul, începu o conversație pe șoptite, despre ororile țăranilor răsculați, cu birjarul care tremura de frică să nu-și găsească moartea în călătoria asta și regreta că s-a lăsat ispitit de prețul mare ce i s-a făgăduit, ca să plece.

În Vlăduța, în dreptul conacului ars, ulița era închisă de o mulțime de țărani pe brânci, păziți de soldați cu baioneta la armă.

Un sergent ieși înaintea trăsurii:

— Înapoi!... Înapoi!... Nu e voie!

Toate încercările de a-l îndupleca fură zadarnice. Grigore Iuga trebui să se dea jos și să obțină permisiunea ofițerului pentru a putea trece. Auzi de departe pe colonelul pensionar Ștefănescu, strigând furios în mijlocul țăranilor:

— Spuneți, tâlharilor, care ați pus focul!... Nu spui?... Măi, spuneți, că vă bat până vă omor pe toți!... Spuneți, măi, care ați furat!

Recunoscând pe Grigore, colonelul i se plânse amărât, arătându-i ruinele:

— Uite, domnule, ce mi-a rămas din toată agoniseala vieții!...

Uite ce mi-au făcut hoții ăștia!... Apoi nu merită oare să fie împușcați toți, fără cruțare, dacă nici ei n-au avut milă de bătrânețele mele?... Credeam că nu-mi vor fi devastat tot-tot, de aceea am alergat și iacă ce-am găsit! îi tremura glasul de durere și de mânie.

— Dați-vă la o parte să treacă trăsura! strigă sublocotenentul după ce bătrânul Ștefănescu își vărsă amarul față de tânărul Iuga.

Țăranii încercară să se ridice, ca să facă loc. Ofițerul răcni speriat:

— Jos! Jos!... Soldat, pocnește-l!... Dă, soldat!

Trăsura își urmă calea, prin Babaroaga și Gliganu, până la Lespezi, unde făcu un popas mai lung. Grigore, fără să-și mărturisească, avusese mai mare groază de întâlnirea cu cadavrul Nadinei decât de al tatălui său. De la serbarea „Obolului“ n-a mai văzut-o deloc, și astfel i-a rămas în minte cu torsiunile, flexiunile și vibrațiile din dansul apașilor, o imagine dureroasă pentru inima lui. Acuma, în biserică, în fața catafalcului pe care zăcea corpul ei rece, de câteva zile, învăluit în cearșaful ordinar, îi apăru în suflet aceeași imagine, dar caldă, felină și frumoasă, parcă nu s-ar fi despărțit de ea nici o clipă. Îi fu frică să ridice colțul cearșafului și să-și distrugă pe vecie chipul pe care l-a iubit și care i-a dăruit toate suferințele și bucuriile iubirii. Se așeză în strana de la căpătâiul catafalcului, cu fruntea în mâini, și rămase acolo, singur, îndelung. Pe tăblia stranei erau câteva cărți liturgice, vechi, cu scoarțe de lemn și filele murdare. Mirosul greu de mort îl îneca și totuși nu-l supăra. Gândurile îi rătăceau leneșe. Aci își zicea că singur el are dreptul și obligația să se ocupe de înmormântarea ei, fiindcă divorțul lor, deși pronunțat, încă nu s-a transcris, aci că soarta a vrut ca ea să moară tocmai la țară, poate ca o pedeapsă sau o ironie că i-a fost atât de urâtă țara, apoi iarăși că, de s-ar fi întâmplat nenorocirea aceasta peste două săptămâni, el ar fi fost un simplu străin chiar în fața cadavrului ei...

Titu Herdelea ieșise de mult din biserică, neputând suporta aerul dinăuntru. Un ofițer îi spuse că la Amara trebuie să se fi întâmplat lucruri grozave, deoarece s-au auzit până aici împușcăturile. Grigore Iuga, aflând mai târziu, vru totuși să continue.

Ofițerul se împotrivi. A trimis o patrulă să-i aducă știri. Până nu se întoarce nu poate permite trecerea; s-ar expune la sancțiuni grave. Abia pe înserat porniră mai departe spre Amara; totuși, Grigore nu se mai întoarse în biserică...

La marginea Amarei și apoi pe uliță, cadavrele zăceau în aceleași locuri. Ici-colo, câte-un muribund gemea ori se zvârcolea încă. Birjarul arăta cu biciul mereu:

— Uite colea un mort!... Și dincolo... Ăsta parcă mai suflă, vezi? Isbășescu recunoscu pe Chirilă Păun, apoi pe Nicolae Dragoș...

Titu Herdelea exclamă îngrozit:

— Aici trebuie să fi fost bătălie mare!

Numai Grigore tăcea, cu ochii în gol, parcă n-ar fi văzut nimic.

O patrulă îi opri în dreptul bisericii, alta la cârciumă. La conac trăsura rămase în uliță. Grigore cu Titu și Isbășescu intrară pe jos, pe poarta cea mare cu columbarul. Perechi de porumbei albi se drăgosteau gângurind melancolic. Parcul cu aleile erau răvășite, ca și când ar fi trecut cirezi de vite sălbăticite. Altfel, însă, liniștea era așa de mare, că din uliță se auzi căscatul prelung al birjarului, urmat de o scuturare de clopoței a unui cal care-și destindea osteneala. Zidurile rămase în picioare din castelul cel nou se profilau mai negre pe cerul albastru-vânăt al înserării.

Grigore privea cu băgare de seamă, ca un cercetător străin, întorcând capul când încoace, când încolo, fără a zăbovi însă lângă ruine. Deodată din ograda argaților apăru logofătul Leonte Bumbu, speriat, parcă nu și-ar fi crezut ochilor, iar din conacul vechi bucătăreasa Profira, care începu să bocească cu un glas răgușit ca de bărbat, repezindu-se să sărute mâna și umplându-i-o de lacrimi. Tânărul Iuga puse câteva întrebări și ascultă răspunsurile cu o figură rece, ca și când le-ar mai fi auzit sau nu l-ar fi interesat.

În cerdacul conacului vechi stătea căpitanul Lache Grădinaru, lăsat în comună cu compania lui pentru menținerea ordinii și orice altă eventualitate. După ce exprimă lui Grigore condoleanțele cele mai sincere, în niște fraze ceremonioase și false, căpitanul spuse că prefectul Baloleanu cu maiorul Tănăsescu s-au închinat înaintea rămășițelor pământești ale regretatului Miron Iuga și apoi au trecut spre Ruginoasa și mai departe, dar că mâine speră să se poată reîntoarce. Grigore mulțumi cu vorbe la fel de ceremonioase, de care se rușina și totuși le pronunța, pe urmă își curmă o frază și intră brusc în casă.

Tatăl său părea că doarme cu lumânarea la căpătâi. Grigore îl privi câteva minute, îngenunche ca la rugăciune și mai stătu așa iar câteva minute și, în sfârșit, se întinse și sărută mâna rece, cenușie, cu unghiile învinețite. În clipa aceea, lacrimile îl năpădiră singure, îmbelșugate, picurând pe mâinile împreunate ale mortului, lucind ca niște pete de ulei... Grigore se ridică, scoase batista, cu gândul să șteargă mâinile mortului, dar până ce o desfășură se răzgândi și-și acoperi cu ea obrajii...

Peste un răstimp, reculegându-se, trecu în altă cameră, urmat de ceilalți, afară de căpitanul, care se retrăsese discret spre a nu-i tulbura durerea.

— Leonte, trebuie să pleci îndată la Costești! zise Grigore cu glasul puțin plâns, dar liniștit, parcă lacrimile i-ar fi redat stăpânirea de sine.

Logofătul fu însărcinat să aducă chiar astă-seară două coșciuge și cele necesare pentru înmormântare. Unul va fi lăsat la Lespezi; preotul de acolo va îngriji ca trupul Nadinei să fie așezat în sicriu pentru a putea fi transportat aici mâine dimineață... Socotea măsura aceasta absolut urgentă, cea mai urgentă, deoarece cadavrele aveau nevoie de odihnă.

A doua zi, luni, de dimineață, porni cu Titu Herdelea să examineze proporțiile distrugerilor, întâi aci, apoi la Ruginoasa.

Vizitiul Ichim le înșiră pe drum câți și care oameni au fost împușcați în răzmerița de la marginea satului.

În Ruginoasa se întâlniră cu trăsura prefectului Baloleanu care petrecuse noaptea, împreună cu primul-procuror Grecescu, în castelul Ghica de la Izvoru, scăpat ca prin minune de furia țăranilor. Condoleanțele fură lungi și lăcrimoase. Baloleanu apoi purcese cu râvnă la povestirea activității sale de pacificare. Era mișcat și plin de admirație pentru propriul său eroism. Zugrăvea în culori poetice primejdiile nemaipomenite care i-au amenințat viața și din care a scăpat ca prin urechile acului, de se miră și el.

Se felicita că a reușit să restabilească liniștea atât de repede și aproape fără vărsare de sânge.

— Săraca mea Melania, dacă ar bănui ea prin ce am trecut!

suspină dânsul înduioșat. Numai sângele rece și tactul meu proverbial au putut face minunea asta, dragă Grigoriță!... Dar opera mea încă nu e terminată. Pacostea cea mai grea de-abia începe. Nu e destul să combați răul, trebuie să-i stârpești rădăcinile, ca să nu mai revie! Nu-i așa, domnule prim-procuror?...