2

Maiorul Tănăsescu s-a întors aseară târziu la Amara, întovărășit numai de aghiotantul său și de trompetul detașamentului. Ar fi putut dormi și el la Izvoru, dar a ținut să dovedească prefectului că ordinea este atât de mare, că poate merge noaptea și singur prin satele care au fost răsculate. Și pe urmă voia să ia personal conducerea anchetei preliminare în Amara, cuibul întregii mișcări de răzvrătire.

Dis-de-dimineață, Ion Pravilă aștepta în curtea primăriei, tremurând și sfătuind cu straja despre secretarul Chiriță Dumitrescu care de două zile stătea ascuns cine știe unde, de frica oamenilor, și de care poate să fie nevoie acuma.

— Tu ești primarul tâlharilor? întrebă maiorul dând cu ochii de el.

Primarul nu apucă să răspundă. Tănăsescu îi cârpi câteva perechi de palme de văzu stele verzi, strigând:

— Vă satur eu acușica de revoluție, n-ai grijă! Pe toți vă satur, să țineți minte!

Aseară dăduse ordine severe ca morții să fie lăsați unde se găseau spre a servi de pildă tuturor celor vii. Acuma porunci primarului bătut să identifice, sub controlul unui plutonier, pe cei căzuți, iar pe urmă cadavrele să fie cărate la cimitir spre a fi îngropate mai târziu, când va hotărî dânsul. Căpitanul Lache Grădinaru fu însărcinat să ia măsuri ca toți sătenii, fără nici o excepție, inclusiv femeile și copiii, să fie adunați degrabă în curtea și grădina primăriei, pentru cercetări.

Apoi, cu concursul aghiotantului, un sublocotenent tânăr și timid ca o fecioară, medită un plan metodic de lucru pentru a descoperi fără întârziere pe ucigașii Nadinei și ai lui Miron Iuga, pe criminalii care au mutilat pe fiul arendașului Platamonu, pe incendiatorii conacelor, pe cei ce au lovit și dezarmat pe jandarmi, pe cei ce au furat și în sfârșit pe cei ce au participat la insultarea trupelor...

— Până una-alta să trimitem pe cineva la Lespezi și la Gliganu să ne aducă și pe tâlharii principali de acolo să-i putem confrunta și judeca împreună cu ăștialalți! zise maiorul Tănăsescu, întrerupâ ndu-se nerăbdător.

Peste câtva timp se prezentă căpitanul Corbuleanu, sosit să reinstaleze postul de jandarmi. Maiorul se bucură. Avea nevoie de jandarmii cunoscători ai oamenilor și împrejurimilor localnice.

Nimeni, din acest sat de criminali, nu-i inspira nici o încredere.

Dacă și preotul bătrân s-a amestecat între rebeli și a fost împușcat printre ei, în cine să aibă încredere? (În realitate preotul Nicodim fusese să citească rugăciunile legiuite la căpătâiul boierului Miron și, întorcându-se de la curte cu crucea înfășurată în patrafir, a fost ucis de un glonte rătăcit, pe uliță, aproape de casele sale.) Plutonierul Boiangiu găsi în locuința sa devastată pe Didina, puțin slăbită, dar altfel veselă. Se îmbrățișară. Femeia plânse nițel, povesti cum a avut noroc cu baba Ioana, care a ascuns-o în podul colibei sale, și a hrănit-o, și a îngrijit-o, căci de-ar fi dat peste ea țăranii, ar fi omorât-o, negreșit. Și plutonierul lăcrimă puțin și apoi alergă la primărie, la datorie.

Pe la ora nouă, când sosi trăsura cu prefectul și prim-procurorul, ancheta era în toi. De la cârciumă se auzeau vaietele și țipetele mulțimii de țărani ce umplea ulița, curtea și grădina primăriei. Cordoanele de soldați vegheau ca nu cumva să fugă cineva înainte de a fi cercetat.

Totuși, rezultate deosebite încă nu se obținuseră. Două echipe de soldați cu vergi și cu pari băteau fără alegere și cu rândul, spre a nu obosi. Țăranii urlau, implorau milă și iertare, dar nu voiau să mărturisească crimele și nici să denunțe pe criminalii principali. Numai grație plutonierului Boiangiu au putut fi descoperiț i șapte înși care au lovit și dezarmat pe jandarmi, între ei Serafim Mogoș și Trifon Guju.

— De ce-ai lovit pe plutonier, hoțule? strigă maiorul cu ochii injectați. Cum ai îndrăznit să ridici mâna, tâlharule?

— Apoi...

Atâta îngână Serafim Mogoș uitându-se drept în ochii maiorului liniștit, parcă și-ar fi dat seama că orice răspuns ar fi zadarnic.

Tănăsescu tăbărî asupra lui cu cravașa până ce-l umplu de sânge, lihăind:

— De ce-ai dat, ticălosule?... De ce-ai dat?... De ce...

Serafim Mogoș răbda lovitura fără a se clinti și fără a scoate un glas, cu aceeași privire care înfuria pe maior, părându-i-se sfidătoare.

— Caporal! răcni apoi Tănăsescu, obosind. O sută de bețe banditului! Imediat!... Și pe urmă în lanțuri!

Trifon Guju lipsea. Cineva spuse că a fost împușcat de boierul cel bătrân și că acuma zace acasă. Fu adus degrabă pe sus. Toată fața îi era o rană neagră. Rămase întins pe pământ, gemând.

— Sus! În picioare, tâlharule! urlă maiorul, izbindu-l cu botul cizmei în coaste.

Țăranul se ridică. Ochii îi erau umflați și închiși. Se clătina, parcă în fiece clipă ar fi fost să se prăbușească.

— De ce te-a împușcat boierul, hoțule? întrebă ofițerul. Ai ridicat mâna asupra dumnealui, nu-i așa?... Ai vrut să-l omori, ai?... Tu ai fost capul ucigașilor!

Trifon gemu ceva neînțeles.

— Dar plutonierului de ce i-ai smuls arma?... De ce l-ai lovit?...

Spune, tâlharule!

Îl plesni cu cravașa peste capul ciuruit de răni vii. Omul scoase un urlet înfiorător, ca și când i s-ar fi dezghiocat carnea, și se prăvăli ca o buturugă găunoasă. Mai furios, maiorul îl călcă în picioare, necontenind cu „hoțule“ și „tâlharule“. Apoi deodată se retrase câțiva pași și ordonă rece, tăios:

— Sergent!... Tu! Da!... Ia șase oameni!... Duceți pe tâlharul ăsta în fundul grădinii!... Acolo să fie împușcat!... Împușcat!... Ai înțeles, sergent?...

— Trăiți, domnule maior! făcu sergentul îndesat și negricios, bătându-și călcâiele, parcă s-ar fi cutremurat.

Soldații înșfăcară pe Trifon și-l târâră prin mulțimea deasă de țărani. Cu o supremă sete de viață Trifon Guju gemea rugător:

— Iertare... iertare...

Dispăru cu soldații. În urma lor rămase o tăcere amară, întretăiată numai de vâjâiturile cravașei cu care maiorul Tănăsescu spinteca aerul într-o încordare nervoasă. Trecură minute. Cravașa își iuțea dumicările. Apoi răbufni o detunătură din fundul grădinii, scurtă, înăbușită, fără ecou.

— Ceilalți! strigă maiorul îndată, destrămând pânza tăcerii pe care detunătura o clătinase puțin. Voi cum ați îndrăznit să ridicați labele asupra jandarmilor?...

Țăranii porniră să se jure și să se vaiete că ei nu sunt vinovați, că nici n-au fost acolo când s-a întâmplat fapta aceea... Maiorul Tănăsescu gâfâia. Începuse să se îngrașe în vremea din urmă, avea puțină burtă, iar un doctor îi spusese de curând că are grăsime și la inimă. În orice caz obosea repede. Ca să nu-și pericliteze sănătatea cu bandiții, ordonă să se aplice fiecăruia din cei cinci câte o sută la spate. Ordinul tocmai se executa, indivizii se întreceau în urlete la fiece lovitură, când trăsura prefectului opri în uliță.

În vreme ce bătaia continua, caporalul numărând cu glas tare loviturile, ca să nu se întâmple vreo lipsă, maiorul Tănăsescu se plânse prefectului și primului-procuror de încăpățânarea tâlharilor de a nu mărturisi și a nu denunța pe vinovații cei mari. Pe Baloleanu țipetele țăranilor îl supărau și-l enervau. După ce caporalul rosti suta și țăranii bătuți fură închiși în cancelarie, prefectul, ca să-și redobândească siguranța, strigă către mulțimea cu fața la pământ că crimele și ticăloșiile lor au înspăimântat lumea și că numai prin pocăință și mărturisiri sincere își vor putea ușura soarta... Ca la comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare, parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bâiguind întrun singur glas prelung ca murmurul unei furtuni trecute:

— Iertați-ne...

Baloleanu încremeni de groază, ca și când mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. Aceeași frică subită cuprinse și pe procuror, și pe maior, ca și pe toți ofițerii, și chiar pe soldați. Singur plutonierul Boiangiu nu-și pierdu cumpătul și răcni deodată:

— Jos!... Jos!... La pământ!... Jos!...

În clipa următoare strigătul lui Boiangiu fu reluat de mai multe glasuri, iar soldații începură să lovească în dreapta și în stânga pe spinările încovoiate, repetând speriați:

— Jos!... Jos!...

Prefectul renunță la continuarea admonestării. Se trecu îndată la interogatoriul lui Toader Strâmbu pe care Boiangiu îl indicase ca ucigaș al Nadinei.

— Spune cum ai omorât-o! zise prim-procurorul.

— Apoi, domnule, eu n-am omorât pe nimeni și nu-s vinovat!

răspunse țăranul cu fața pământie.

— Atunci cine a omorât-o?

— Eu nu știu, domnule! Poate Petrică a Smarandei, că el a intrat în conac înaintea mea, dar eu n-am omorât-o!

— Să iasă Petre a Smarandei! strigă prim-procurorul liniștit.

— Mort... mort! răsunară mai multe glasuri.

Maiorul Tănăsescu fierbea. Nu se putu stăpâni. Țăranul acesta i se părea de o viclenie revoltătoare. Se năpusti brusc asupra lui:

— De ce nu spui, tâlharule?... De ce-ai omorât-o, tâlharule?...

Și de ce ai batjocorit-o și ai necinstit-o?... Ai poftit la trup de cucoană mare, spurcăciune blestemată? Toader Strâmbu își ferea capul de plesniturile cravașei și bocea ca o muiere:

— Aoleu!... Aoleu!... Nu-s eu, dom’le maior! Iartă-mă, dom’le maior, că nu-s vinovat!

Atunci trecu pe uliță carul cu patru boi, aducând coșciugul simplu cu rămășițele pământești ale Nadinei. În urma carului mergea preotul din Lespezi în odăjdiile cele mai bune, cu crucea într-o mână și cădelnița în cealaltă. Dascălul, bătrân și slăbănog, cânta versurile morților, uitându-se curios spre curtea primăriei plină de oameni pe brânci și mai ales la anchetatorii în picioare.

Se făcu tăcere până ce trecu carul mortuar. Toți se descoperiră, iar Baloleanu murmură cu o întristare indignată:

— Biata femeie, biata femeie!... Ce crimă odioasă!

Primul-procuror, auzind indignarea prefectului, se răsti și el la Toader:

— Ce ți-a făcut ție cucoana asta bună și frumoasă, nemernicule, de ai omorât-o?

— Eu n-am omorât-o! tăgădui țăranul cu îndărătnicie.

Sosi și convoiul de țărani din Lespezi, escortat de soldați.

Primul-procuror Grecescu, ambițios să dovedească pe ucigașul doamnei Iuga, luă repede pe noii veniți să-i spuie ei adevărul, fiindcă în satul lor s-a întâmplat omorul și nu se poate să nu știe cine a omorât-o. Ileana mărturisi îndată:

— Nea Toader a omorât pe conița, domnule, după ce și-a făcut poftele cu dumneaei... Eu l-am văzut când a intrat în casă și l-am auzit pe urmă cum s-a lăudat și l-a îndemnat și pe Ilie Cârlan să-și facă poftele cu conița până nu se răcește... Poate să spuie și nea Matei Dulmanu, c-a fost și dumnealui de față cu Petrică a Smarandei când am scos-o pe conița moartă din casă, dacă am văzut că nea Pavel Tunsu a dat foc mașinii...

— Eu n-am omorât-o, degeaba minte fata asta! zise Toader Strâmbu fără să se uite la Ileana.

— Ba fata nu minte, măi Toadere! făcu atunci Matei Dulmanu cu mustrare. De ce nu mărturisești c-ai omorât, dac-ai omorât? De ce umbli să năpăstuiești pe alții, Toadere?

— Ba, dacă-i pe spus, mai bine spune dumneata, nea Matei, cum ai spart capul neamțului, glăsui Toader întunecat.

— Apoi eu nici nu m-oi ascunde când m-or întreba boierii! zise Matei răspicat și fără frică.

Procurorul asculta satisfăcut, uitându-se din când în când la prefect și la maior, parc-ar fi vrut să vadă dacă ei observă cât de abil a procedat și cum a reușit să-i facă pe țărani să vorbească.

— Mulți răufăcători mi-au trecut prin mână, dar mai cinic și mai ticălos ca ăsta n-am pomenit! rosti în cele din urmă procurorul către Baloleanu.

Maiorul Tănăsescu își smulgea mustățile ca să se stăpânească.

Îi fu frică să nu-i plesnească vinele de atâta constrângere nervoasă.

Se puse deci cu pumnii și cu cravașa pe Toader Strâmbu, îl umplu de sânge, îl călcă în picioare... Când obosi, porunci caporalului să continue cu parul până-i va zdrobi ciolanele. Urletele țăranului se transformau în gemete din ce în ce mai slabe și mai horcăite.

— Sergent! strigă în sfârșit maiorul. Ia-l și pe ăsta... În fundul grădinii!... Împușcat!... Repede, repede!

Ordinul maiorului îl deșteptă brusc din toropeală, parcă ar fi turnat peste el o găleată cu apă. Se târî la picioarele ofițerului, gemând:

— Iartă-mă, dom’le maior... Îmi rămân copilașii orfani... Fie-vă...

— Ia-l, sergent! răcni Tănăsescu, ferindu-și cizmele de atingerea țăranului. Aide!... Puneți mâna pe el!

Tocmai în pauza când se aștepta detunătura, apăru și Titu Herdelea în curtea primăriei. Fiindcă Grigore Iuga era ocupat cu pregătirile de înmormântare, a socotit potrivit să nu-l încurce cu prezența lui. Auzind împușcăturile din fundul grădinii, întrebă încet pe Baloleanu, care, spre a-și arăta energia, răspunse cu o nepăsare firească:

— Nimic... A fost împușcat ucigașul doamnei Iuga...

Matei Dulmanu mărturisindu-și vina, procurorul Grecescu îl declară arestat pentru a fi trimis în judecată tribunalului. Maiorul însă protestă:

— Pardon, domnule procuror! Până la judecată, bătaia e mai sfântă!... Caporal, numără-i și ăstuia douăzeci și cinci! Și, pe când Matei Dulmanu primea bătaia fără a crâcni, Tănăsescu explică domnilor civili că tâlharii ăștia numai de bătaie înțeleg, că închisoarea e o adevărată recreație pentru ei și că, în orice caz, osebit de ancheta civilă, el trebuie să aplice tuturor sancțiunile drastice cuvenite, pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva armatei...

Titu Herdelea avea pe buze un răspuns, dar tăcu văzând că Baloleanu și Grecescu, cei chemați să vorbească, primesc fără obiecție rodomontadele ofițerului.

— Pavel Tunsu!... Care ești?... Vino-ncoace! strigă pe urmă procurorul.

Pavel se ridică de jos. Dârdâia de spaimă că va fi și el împușcat.

Bâlbâi în neștire, fără să mai aștepte vreo întrebare:

— Eu n-am omorât pe nimeni... Eu am stricat mașina și i-am pus foc, că mi-au schilodit copilul, dar n-am vărsat sânge, că am copii...

Se socoti cel mai fericit când, snopit în bătaie, fu aruncat între ceilalți arestați, în cancelarie. Își făcu cruce și mulțumi bunului Dumnezeu, că a avut milă de copilașii lui.

Spre a deosebi cât mai grabnic pe cei buni de cei răi, primulprocuror crezu necesar să schimbe ordinea cercetărilor și să asculte în primul rând pe fruntașii satului de la care poate mai curând să afle pe adevărații răufăcători și instigatori.

— Să-mi spui cinstit, moșule, cum s-au petrecut blestemățiile și cine-s vinovații! întrebă pe Lupu Chirițoiu.

— D-apoi, domnule, eu nu m-am amestecat, că-s bătrân și nu mi-ar fi șezut frumos să...

— Bine, bine, te cred, dar cum a început răzmerița asta și cine a stârnit-o? Că din senin doar n-a venit, moșule? insistă procurorul.

— Ba cam așa a venit, domnule! întări bătrânul. A fost un vânt mare și i-a luat pe bieții oameni și i-a mânat ca oile...

— I-ascultă, moșule, să nu ne îmbeți pe noi cu basme, că n-avem vreme de d-astea! interveni maiorul Tănăsescu enervat de sfătoșenia bătrânului.

Și, după câteva replici, îi trăsni o pereche de palme. Lupu Chirițoiu îl privi drept în ochi și rosti rar:

— Apoi, domnule maior, Dumnezeu să-ți plătească rușinea asta pe bătrânețile mele!

— Ce?... Ce?... Ești obraznic cu mine, tâlhar bătrân ce ești? sări Tănăsescu. Caporal, numără-i cincizeci!

Titu Herdelea tremura lângă prefectul Baloleanu tot timpul cât bătrânul suferea loviturile fără a scoate un glas de durere, parc-ar fi fost de piatră.

După ce mai fură bătuți câțiva bătrâni, între care mai rău Luca Talabă, pentru că atitudinea lui a părut cutezătoare, după ce atât Filip Ilioasa cât și Marin Stan fură dovediți și recunoscură că s-au lăcomit fiecare la prădăciune, deși sunt oameni cu stare, veni rândul lui Ignat Cercel. Ieri, când s-au potolit împușcăturile, ca să se ia bine cu armata, Ignat a spânzurat un ștergar alb într-un băț și l-a pus în poarta bătăturii, să-l vadă boierii când vor trece.

Maiorul într-adevăr l-a observat și s-a înfuriat: „Ce-i asta, hoțule?“ „Pace, dom’le maior!“ a răspuns Ignat umil...Pace, hoțule? Da cu cine ai fost tu în război, tâlharule? Cu armata română?“ Și l-a bătut de l-a omorât... Acuma îl recunoscu:

— Tu ești cu steagul alb, ai, și cu pacea, hoțule?

— De, domnule maior, păcatele noastre, că nu știm cum am face mai bine, ca să nu greșim! bâigui Ignat. Dacă Dumnezeu ne-a pedepsit să fim proști, de, păcatele noastre...

Pe când procurorul, mereu întrerupt de exploziile maiorului, isprăvea cu Ignat Cercel, veni primarul Ion Pravilă să raporteze că, precum i s-a poruncit, a adunat și identificat pe toți morții, adică patruzeci și patru, al patruzeci și cincilea fiind preotul Nicodim al cărui cadavru însă a fost ridicat din uliță încă de aseară de către fiică-sa Niculina. Maiorul Tănăsescu se făcu foc: cum a îndrăznit fata hoțului de popă să nesocotească ordinele lui? Primarul îngheță, așteptându-se să mănânce iar bătaie și încă în fața satului întreg.

— Unde e bestia de muiere care a cutezat? strigă maiorul cu ochii bulbucați.

Niculina ieși la iveală, palidă, cu copilașul de mână. Fără nici o vorbă, maiorul Tănăsescu se repezi la ea cu cravașa. Femeia țipa, se ferea, iar copilul începu să urle îngrozit:

— Mămica mea!... Mămica mea!

— Aoleu, aoleu, ajutor! zbiera Niculina cu obrajii vrâstați de loviturile care nu conteneau.

— Caporal! strigă maiorul obosit. Numără-i cincizeci!...

— Aoleu, oameni buni!... Aoleu!

Soldații o înșfăcară. Niculina, întinsă cu fața în jos și ținută de patru soldați, se zvârcolea țipând ca din gură de șarpe. Antonel se arunca la maică-sa, cu același scâncet de spaimă:

— Mămica mea!... Mămica mea!

Când un soldat începu să lovească, Titu Herdelea, care șoptise mereu „îngrozitor, îngrozitor“, ca să-l audă prefectul Baloleanu, își pierdu deodată stăpânirea și, apropiindu-se de Tănăsescu, îi zise revoltat:

— Domnule maior, ajunge!... E insuportabil!... Asta e...

Maiorul, parcă l-ar fi pălmuit, tresări:

— Ce-ai zis?... Cine ești dumneata... Ce cauți aici?... Cum îți permiți să te amesteci dumneata în...

— Mă numesc Titu Herdelea și sunt...

— Nu vreau să știu nimic! continuă Tănăsescu cu pumnii strânși. Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez și te pun între baionete!... Imediat!... Imediat!

Prefectul Baloleanu înmărmuri. Energia maiorului cu țăranii nu-i displăcea, deoarece îl scutea pe dânsul de-a fi energic și de-a se încărca cu eventuale răspunderi. Orice ar interveni ulterior, el se poate spăla pe mâini. Dar incidentul cu un ziarist bucureștean și prieten al lui Grigore Iuga poate să creeze complicații cu repercusiuni mai mult decât plicticoase. Reculegându-se puțin din stupoare, interveni amical și în franțuzește, căutând să calmeze pe Tănăsescu, care se îndârjea din ce în ce mai tare:

— Eu nu permit nimănui!... Oricine ar fi!... Să fie și Dumnezeu, eu nu permit!...

Titu Herdelea se făcuse ca ceara, și de indignare, și de emoție.

Își dădu îndată seama că amestecul lui, oricât de firesc omenește, a fost insolit. Totuși, nu-i părea rău. Spre a nu ațâța scandalul și a nu se expune să fie într-adevăr arestat, întoarse spatele. Prefectul, vrând să-l împace, îl luă de mână să-l reție:

— Domnule Herdelea, te rog... Fă-mi plăcerea!... Domnul maior are să...

— Decât să asist la asemenea barbarii, prefer să mă retrag, domnule prefect! zise Titu, căutând să-și ia o mutră cât mai demnă.

— Ce rău îmi pare că... murmură Baloleanu, strângându-i mâna și lăsându-l totuși să plece.

Și Tănăsescu se îmblânzi văzându-l că se depărtează. Din clipa când a auzit de la prefect că e ziarist, furia i-a scăzut brusc, fără însă să arate că s-ar da bătut. Acuma câțiva ani, fiind în garnizoană la Turnu Severin, a pălmuit la un chef pe un gazetăraș local. S-a făcut un tărăboi enorm; toate ziarele din București l-au luat în primire; a ajuns la consiliul de reformă. Dacă n-ar fi avut în memoriu afacerea aceea, azi ar fi de mult locotenent-colonel.

— Nu pot permite să fiu înfruntat în exercițiul funcțiunii! făcu dânsul umflându-și glasul, ca să-și păstreze aparența de mânie.

Eu am o răspundere aici! Nu ne jucăm, nu-i așa, domnule prefect?...

De la București e ușor să comanzi și să scrii, dar uite pe tâlharii ăștia care au distrus, și au jefuit, și au prădat, și au ucis!...

Cum ajunse la țărani, vocea iar i se înăspri, revolta îi reveni parc-ar fi fost jignit și devastat el însuși, cu toate că el n-avea nici o avere.

— Satele astea ar trebui rase cu tunul de pe fața pământului!...

Până și popa lor a fost tâlhar!... Ce-au făcut ăștia, blestemățiile pe care le-au făcut n-au pereche!... În alte părți au mai avut nițică rușine, aici au fost în stare să măcelărească, și femei, și bătrâni...

Pe când maiorul Tănăsescu vorbea așa, de jos, se ridică un țăran cu părul vâlvoi, cu fața luminată, și se apropie cu glas arzător:

— Domnule, domnule, văd că te-ai pus să omori pe creștinii lui Dumnezeu și nu vrei să asculți poruncile care trâmbițează în văzduhuri...

— Jos, jos! strigară câțiva soldați zeloși.

— Ce porunci?... Ce zice?... făcu maiorul uluit de atâta îndrăzneală, după ce de azi-dimineață se silește să-l înmoaie.

— E nebun, domnule maior, trăiți! zise plutonierul Boiangiu.

— Nebun?... Las’că cunosc eu nebuniile astea! strigă Tănăsescu.

De altfel banditul ăsta a fost ieri în fruntea rebelilor și a îndemnat pe soldați la nesupunere... L-am auzit eu cu urechile mele!...

Caporal, ia să-i numeri câte i se cuvine!

În vreme ce soldații îl băteau, Anton urla cu mare bucurie, parcă nici n-ar fi simțit loviturile:

— Dați, dați, fraților!... Că judecata cea mare tot are să vie și glasul lui Dumnezeu... Loviți, loviți!... Că d-aia m-am sculat de jos și d-aia...

Maiorul Tănăsescu, plictisit că bătaia n-avea nici un efect, porunci caporalului:

— Ia dați-i drumul să se ducă dracului de nebun!

Apoi, întorcându-se la primul-procuror, adăugă:

— Să continuăm!... Vă rog!...