3

Grigore Iuga își simțea sufletul sfâșiat de remușcări, iar prin gând îi trecea mereu: „Poate dac-aș fi rămas aici, nu s-ar fi întâmplat...“ Dar, în același timp, își dădea seama că toate recriminările sunt de prisos și că alte datorii i se impun acuma. Corpul Nadinei își căuta de cinci zile odihna, al tatălui său de trei. Avea impresia că morții zac neîngrijiți de prea mult timp, că sufletele lor nu-și pot găsi odihna, că se chinuiesc și chinuiesc pe cei vii dimprejur, în primul rând pe el, care de aceea suferă atât de mult și e copleșit de mustrările conștiinței.

Când a expediat ieri la Costești telegrama lui Gogu Ionescu, anunțându-i moartea Nadinei, nu s-a gândit la înmormântare, precum nu s-a gândit la nimic material... De-abia aseară, după ce a văzut cadavrele, și-a zis că cel puțin Gogu cu Eugenia ar trebui să vie la înmormântarea Nadinei și că deci trebuie să-i aștepte.

Azi însă, după ce a văzut coșciugul în carul urmat de preotul din Lespezi, i-a venit în minte că Gogu n-are să vie acum la țară nici chiar pentru înmormântarea surorii sale și că, de altfel, nici nu e timpul pentru o înmormântare pompoasă când satele se zvârcolesc în dezmeticirea din nebunia furioasă și când ruinele încă fumegă ca și sufletele oamenilor. Atunci, în clipa aceea, s-a hotărât să facă îndată o înmormântare simplă, potrivită împrejurărilor, lăsând pentru mai târziu, când se va fi coborât liniștea adevărată, ceremonia cea mare. Și din clipa aceea i s-a risipit tulburarea care-i ținuse sufletul într-o neputință dureroasă de a se orienta, parc-ar fi plutit într-o lume ireală.

— Ascultă, Leonte, după-amiază vom face înmormântarea...

Calm, ca și când ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai obișnuite, dădu logofătului dispoziții precise, amănunțite. Câteva generații de ale familiei Iuga erau îngropate împrejurul bisericii de la Amara. Ultimul mormânt îl construise Miron Iuga. Într-însul odihnea de câțiva ani soția lui. Era zidit în piatră, boltit și vast, destinat să-l adăpostească și pe el când îi va sosi ceasul. În același lăcaș va încăpea, cel puțin provizoriu, și sicriul Nadinei. Fiindcă bătrânul preot Nicodim s-a prăpădit, va sluji preotul din Lespezi care a întovărășit carul mortuar al Nadinei. Ajunge el singur...

Slujba se făcu în curte. Bătea vesel soarele primăverii. Arborii înmugureau văzând cu ochii. Coșciugurile erau așezate fiecare pe câte un car cu patru boi înjugați. În spate, conacul vechi, cu geamurile încă sparte, părea un moșneag cu ochii plânși. În față, zidurile înnegrite și grinzile arse ale castelului nou, profilându-se pe șirul de plopi dinspre uliță, alcătuiau un decor funerar parcă înadins pregătit. În odăjdiile noi, preotul spân, cu bărbuța speriată, citea și cânta, și ridica mereu ochii spre cerul albastru pe care nourași albi, ca niște șiraguri de îngeri, se întreceau să asculte pomenirea morților. Preotul avea un glas mic, subțirel și totuși alinător. Glasul acesta se suia în văzduh ca o dâră de fum de tămâie, împrăștiindu-se în tăcerea îndoliată ce stăpânea nu numai conacul, ci toată împrejurimea. Răspunsurile dascălului, mașinale și fonfăite, rămâneau dedesubt, se amestecau cu rumegatul indiferent și mut al boilor, ale căror cozi lungi se legănau ritmic, alungând muște imaginare.

Grigore Iuga stătea lângă loitra carului cu coșciugul tatălui său, având alături pe Titu Herdelea ca un aghiotant credincios. În partea cealaltă, până la gardul dinspre ograda conacului, din care numai câțiva stâlpi se mai aflau în picioare, se îngrămădeau toți oamenii curții, cu Isbășescu în frunte și cu argații la urmă. Nevasta logofătului și bucătăreasa Profira plângeau cu sughițuri multe, dar fără bocete gălăgioase, rușinate parcă de răceala lui Grigore.

Ochii lui, roșii și tulburi, cuprindeau în aceeași privire amândouă coșciugurile. Erau la fel de mari, din același lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. În sufletul tânărului Iuga dăinuia o liniște resemnată. Gânduri multe îi fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fără încetare și fără a se cristaliza, ca niște crâmpeie fără rost, vânturate de întâmplare. Numai în inimă îi stăruia un simțământ apăsător ca o rană deschisă, care te doare fără să-ți mai dai seama.

Nici nu băgă de seamă când s-a isprăvit slujba, când au pornit spre cimitir. De-abia ajungând în uliță, șopti lui Titu Herdelea:

— Poate c-ar fi trebuit să-l anunțăm și pe Baloleanu... În sfârșit!

Mergea în urma carului al doilea în care era coșciugul tatălui său. La câțiva pași mai înapoi se auzeau pașii celorlalți și plânsetele femeilor, mai zgomotoase. Înaintea celuilalt car văzu strălucirea odăjdiilor preotului și apoi îi auzi și glasul cântând parcă dintr-o mare depărtare.

Se miră de mulțimea adunată la primărie. Titu îi dădu câteva lămuriri sumare. Niște vaiete confirmau că ancheta continua cu aceeași ardoare. Când sosi convoiul funerar mai aproape, prefectul Baloleanu ieși din curtea plină de țărani, urmat de primul-procuror Grecescu, de maiorul Tănăsescu și de căpitanul de jandarmi CorRă scoala. Vol. II 227 buleanu. (Căpitanul Lache Grădinaru, care ar fi dorit să se asocieze ca unul ce a cunoscut pe bătrânul Miron și i-a fost oaspe de multe ori, fu obligat să continue instrucția rebelilor cât vor lipsi anchetatorii.)

— Să mă ierți și să ne ierți, Grigoriță dragă, că n-am știut nimic, altfel lăsam toate și veneam să aduc ultimul omagiu venerabilului tău părinte! murmură Baloleanu cu o mutră întristată, strângându-i mâna prelung.

Ceilalți, luându-și fiecare înfățișarea îndoliată potrivită, îi strânseră de asemenea mâna pe rând, cu clipiri din ochi care voiau să spună că durerea lor nu găsește cuvinte să o exprime destul de elocvent.

Grigore Iuga voi să ceară el scuze prietenului său Baloleanu că a neglijat să-l vestească. În momentul când deschise gura, îl văzu scoțând grăbit batista și ștergându-și ochii, parc-ar fi vrut să-și înăbușe lacrimile. Gestul i se păru atât de nesincer, că renunță să mai răspundă și continuă mersul întrerupt câteva clipe, iuțind pașii, ca să ajungă din urmă carul care nu se oprise.

Convoiul intră curând în curtea bisericii. Preotul mai cântă puțin, apoi coșciugurile fură coborâte pe rând în mormântul deschis, lângă care stăteau cei trei argați trimiși de logofătul Bumbu să ridice, cu băgare de seamă, lespedea și pe urmă sa o așeze la loc cum a fost. Alți oameni de-ai curții trebuiră să dea ajutor celor trei, coșciugurile fiind prea grele. Preotul repetă de mai multe ori „veșnica lor pomenire“, acompaniat și de mormă ielile dascălului, apoi încetă brusc, cu o plecăciune umilă spre Grigore Iuga, care privea cu ochi rătăcitori și fără să facă vreo mișcare. La un semn al logofătului, cei trei oameni se apucară să acopere mormântul. Baloleanu și ceilalți exprimară iarăși sincere condoleanțe, pe care Grigore le ascultă tăcut, dând doar puțin din cap în semn de mulțumire. Auzi, însă, foarte clar cuvintele maiorului Tănăsescu către căpitanul de jandarmi:

— Fiindcă tot suntem aici și avem pe popă la îndemână, să te duci să îngropați și pe țărani, la cimitirul satului, nu știu unde vine, popa trebuie să știe. Găsești acolo pe primar. Te rog, puiule, ca să scăpăm și de formalitatea asta!... Dar știi, scurt, fără multă ceremonie. Și atâta e prea mult pentru niște tâlhari!... Să nu uitați pe cei executați adineaori la primărie!

Grigore avu o tresărire, parcă și-ar fi adus aminte de ceva foarte important. Zise repede către Titu:

— Aș fi vrut să fiu și eu la înmormântarea țăranilor, dar nu mă simt deloc capabil acuma... Vrei dumneata să te duci în locul meu?

— Desigur! răspunse scurt tânărul Herdelea.

Preotul conduse pe Titu Herdelea și pe Corbuleanu. Trecură prin grădina bisericii, prin alte două grădini și o livadă. Morții erau înșirați în cimitir pe două rânduri, înțepeniți și strâmbați cum i-a lăsat moartea. O groapă lungă și largă era săpată gata alături.

— Scurt, părințele, că n-avem timp! îndemnă căpitanul Corbuleanu.

Stătu ca pe spini cele câteva minute cât fură pomeniți morții, mai stătu alte câteva minute până ce-i văzu aruncați în groapa comună, apoi plecă fără a mai întoarce capul.

Titu Herdelea rămase numai cu preotul, privind tăcuți amândoi cum pământul slăninos, cu bulgări grei, izbea cadavrele, zvârlite și îngrămădite în groapă ca niște crăci putrede, cum morții, încetul cu încetul, își potriveau culcușul, se amestecau și se topeau cu pământul care îi ascundea de toate primejdiile.

„Cât s-au zbătut ei să aibă pământ și iată că pământul i-a cules pe toți! își zicea Titu Herdelea cu o strângere de inimă. Și când te gândești că, în cele din urmă, toate străduințele noastre tot aici sunt sortite să sfârșească!“ Vreo zece țărani asudau cu lopețile, muți, gâfâind. Primarul Pravilă îi zorea mereu, speriat, parcă palmele primite de la maior l-ar fi zăpăcit cu desăvârșire.

— Câți au fost, primarule? întrebă Titu când văzu că pământul i-a înghițit pe toți.

— Patruzeci și șase, domnule, împreună cu Trifon și cu Toader pe care numai adineaori i-am adus de la cancelarie, zise primarul apropiindu-se cu încredere fiindcă fusese de față când Titu a avut ciocnirea cu maiorul. Părintele Nicodim a rămas acasă. A bătut-o el domnul maior pe Niculina, dar tot s-a îmblânzit pe urmă și n-a mai poruncit să-l ridicăm din casă, c-ar fi fost și rușine să-l arunce laolaltă cu toți sărmanii, că doar dumnealui n-a avut nici o vină, că citise rugăciunea la căpătâiul boierului Miron și... Of, Doamne, apără-ne și ocrotește-ne, că mare greutate a dat peste noi!

După o pauză, tânărul Herdelea întrebă iar:

— Dar revoluția asta ce-a fost, primare?... Cum v-a venit să faceți atâtea nelegiuiri, atâta stricăciune și răutate?

— De, domnule, s-au iuțit oamenii și au păcătuit fără dreptate!

răspunse Pravilă amărât. Dar nici așa cum s-au întors lucrurile, parcă nu-i cu dreptate! Că prostimea-i prostime și nu-i mirare să greșească, boierii însă sunt înțelepți și...

Titu nu răspunse. Întoarse ochii spre groparii care se luptau greu cu pământul morților. Primarul amuți deodată, ca și când și-ar fi luat seama și i-ar fi fost frică să nu fi vorbit prea mult...

Pentru cină, atât Baloleanu cu Grecescu cât și ofițerii au fost invitații lui Grigore Iuga la conac. Prefectul improviză un mic discurs pentru proslăvirea memoriei celor două victime ale răzvrătirii criminale care a umplut țara de ruine și de doliu. Pe urmă, spre a menaja pe amfitrion, nici nu mai pomeniră de cei morți.

Se vorbi mult despre cruzimile și prădăciunile țăranilor... Observâ nd că tânărul ziarist bucureștean tace ca și Grigore, Baloleanu se simți dator să facă un apel la unirea tuturor în fața primejdiei ce o prezintă turma rătăcită de niște instigatori criminali, care vor fi negreșit descoperiți.

— Trebuiesc uitate micile ambiții personale, precum trebuiesc scuzate eventuale mici jigniri involuntare și provocate de împrejurările anormale! exclamă dânsul patetic. Nu-i așa, domnule Herdelea? Titu ridică din umeri, parc-ar fi vrut să spuie că astea n-au nici o importanță. Grigore se uită mirat la Baloleanu, neînțelegând aluziile.

— A, nu ți-a spus nimic? zise prefectul surprins. Ei, iacă, domnilor, sufletul fin și delicat! Vedeți cum se cunoaște imediat?...

Și după ce dumeri pe Grigore în câteva cuvinte, goli un pahar de vin pentru uitarea incidentului. Maiorul Tănăsescu strânse peste masă mâna lui Titu în aplauzele admirative ale tuturor. Pe urmă toți își dădură multă silință să explice tânărului ardelean că țăranul îndeobște e așa de ticălos și de încăpățânat în răutăți, că numai forța brută poate să-l înfrâneze de la crimele cele mai oribile.

— Să nu uităm că ne aflăm într-o casă de două ori îndoliată de acești tâlhari, devastată și incendiată! făcu maiorul Tănăsescu cu o indignare muiată într-un glas dulce.

— E suficient să privești împrejur, ca să-ți dai seama cât sunt de sălbatici! adăugă Corbuleanu, răsucindu-și mustața, parc-ar fi fost și femei de față.

Primul-procuror Grecescu, taciturn din fire, se făcu toarte ascultat povestind în ce fel s-au reprimat în alte țări asemenea răzmerițe și scoțând în evidență că cele câteva bețe aplicate aici pe spinarea barbarilor noștri pot fi privite ca niște inofensive mângâieri părintești.

Pe Titu Herdelea discuția îl înflăcăra. El simțea că domnii aceștia n-au dreptate, dar nu-și putea concretiza obiecțiile într-o replică convingătoare.

— Pe mine numai nedreptatea mă revoltă! strigă el de câteva ori, ca și când prin aceasta ar fi vrut să se deosebească.

Apoi, mai târziu, inspirat de focul discuției, declară cu o siguranță care-l uimea și pe el însuși:

— Eu înțeleg și admit orice sancțiune, cu singura condiție să fie dreaptă și legală. Dumneavoastră, care reprezentați statul și aveți la dispoziție toată puterea statului, dumneavoastră nu vi-e permis să cădeți în vina țăranilor, care au călcat legile și au săvârșit crime. Călcând legile, săvârșiți și dumneavoastră crime, iar crimele dumneavoastră sunt mai grele, pentru că le săvârșiți sub scutul statului și abuzând de forțele lui de constrângere. Țăranii, când s-au răsculat și au săvârșit nelegiuirile, au riscat, în fiecare moment, să întâlnească forța statului, armata, sau poliția, sau jandarmii, care să-i pedepsească. Dumneavoastră, în loc să le aplicați rigorile legilor, batjocoriți și schingiuiți pe niște oameni încătușați și fără posibilitate de apărare, pentru că știți că nu veți întâlni pe nimeni care să vă pedepsească!

— Iubitule, iubitule! surâse Baloleanu cu indulgență. Eu sunt om de legi și de drept! Ei bine, statul are nu numai dreptul, dar chiar datoria să-și apere existența, când i-e amenințată, prin orice mijloace! Legal și drept este orice contribuție la menținerea și întărirea statului!

— Așa mi-a vorbit odinioară și un ofițer de jandarmi unguri!

răspunse ironic Titu. Deosebirea este doar că el vorbea ungurește, iar dumneavoastră românește!

— Dar nici să tolerăm revoluția...

— Legea învinge revoluția. Numai fărădelegea provoacă și propagă revoluțiile! zise Titu Herdelea cu mândria omului care a făcut o mare decoperire.