2

— Am plecat foarte exact! observă Titu Herdelea examinându-și ceasul și văzând că la nouă jumătate precis trenul s-a pus în mișcare.

— Măcar de-am sosi cu bine! zise Grigore Iuga cu o emoție abia stăpânită.

Baloleanu, cu capul scos pe fereastra compartimentului, agita o batistă de mătase și murmura întruna cu vocea înecată:

— La revedere, Melanie!... La revedere!... La revedere!

Când se așeză, după ce ieșiră din gară, avea ochii umezi. Surâse totuși:

— Sărăcuța!... A rămas foarte îngrijorată... Ce-i drept, cred și eu că are de ce, cu toate că m-am silit s-o conving că nu e nici un pericol. Dacă nu mi-ar fi cerut-o șeful cu insistență, nici n-aș fi primit o misiune atât de covârșitoare! Vă dau cuvântul meu, n-aș fi primit!... Biata femeie, cum mai plângea! Mi se rupea inima...

Trenul era compus numai din câteva vagoane, și acelea aproape goale. În afară de câțiva noi prefecți, doar niște ofițeri și negustori au cutezat să mai părăsească Bucureștii. Mecanicul era instruit să conducă garnitura cu mare atenție, pentru că circulau zvonuri că țăranii ar avea intenția să ridice șinele și să oprească trenurile, ca să întârzie sosirea trupelor în regiunile răsculate.

Numai Titu Herdelea își păstrase seninătatea. El era ferm convins că toate știrile cu tulburările țăranilor trebuie să fie mult exagerate.

Observase că în România oamenii nu cunosc decât extremităț ile, zeflemeaua sau tragedia, deopotrivă de gălăgioase și nestatornice. Așa cu răscoala aceasta; întâi toată lumea a luat-o ca o diversiune politicianistă, un ingenios mijloc de a răsturna guvernul, iar acuma toată lumea e desperată și anunță prăbușirea țării.

Grigore Iuga era mai îngrijorat chiar decât Baloleanu. Aseară, la Predeleanu, a fost sfătuit să nu se hazardeze inutil, până ce se va pacifica județul. Nimeni nu știe precis ce e la țară. Ori că merge, ori că așteaptă la București, el nu mai poate fi de nici un folos bătrânului Iuga. Iar argumentul suprem s-a rostit mai în șoaptă: dacă soldații vor refuza să tragă și vor trece de partea țăranilor?...

Tocmai acest argument l-a încăpățânat să plece. Altfel poate s-ar fi răzgândit, mai cu seamă că și Olga îl reținea cu o privire umedă de duioșie. Mai târziu, găsindu-se o clipă singuri, ea i-a șoptit brusc: „Rămâi, dacă mă iubești!“ Grigore a fost așa de surprins că, sărutându-i mâna, de-abia a putut răspunde: „Trebuie să plec tocmai fiindcă te iubesc atât de mult!“ Acasă, pe urmă, replica aceasta i s-a părut complet idioată și i-a fost rușine că a rostit-o, deși Olga n-a găsit-o probabil așa de proastă, pentru că n-a râs nici atunci și nici mai târziu.

Șoapta Olguței i-a răscolit sufletul și i-a trezit întrebări pe care nu le cunoscuse până acuma sau pe care poate le înăbușise înadins.

Se simțea demascat în fața sa însuși. Prietenia lui cu Victor era veche, evident, dar se pare că ochii Olguței au strâns-o mai mult în ultima vreme. Și, totuși, el nu și-a mărturisit niciodată că s-ar putea ca vizitele și mesele lui cotidiane la Predeleanu să aibă și alte motive. Nu s-a gândit că iubește pe Olga, cu toate că iubirea îi umplea inima și nici vreo aluzie de dragoste nu i-a făcut măcar în glumă. Cel mult ochii lui au vorbit, fără voia lui.

Se învinovățea însă că, în momentele acestea de durere generală, preocuparea lui cea mai mare e o iubire nouă. Îi mijea în minte gândul că repudierea Nadinei, atât de ireconciliabilă, a făcut-o ca să-și înlesnească apropierea de Olga. Desigur, Nadina l-a jignit așa de crunt, că nu mai putea fi vorba de a continua împreună căsnicia. Totuși, dacă n-ar fi fost Olga la mijloc, el n-ar fi avut tăria s-o alunge cu atâta brutalitate. Cu deosebire începea să-l chinuiască ideea că a lăsat pe tatăl său singur la țară, numai din egoismul de-a rămâne aproape de Olga, de a nu renunța să o vadă, cel puțin în fiece zi. Degeaba își zicea că și-a făcut datoria ducându-se acasă și oferindu-se să stea acolo, că a trebuit să respecte ordinul bătrânului părinte. Acum era sigur că, în alte împrejurări, adică de n-ar fi fost îndrăgostit, nu s-ar fi mișcat din Amara...

Emoția lui Baloleanu se manifesta printr-o irezistibilă avalanșă verbală. Din clipa când a fost desemnat pentru postul de prefect al unui județ răzvrătit, a simțit nevoia să se înfățișeze pretutindeni ca un martir trimis la eșafod. Prin București se vorbea în taină că armata nu mai e deloc sigură și că, până la urmă, va trebui, totuși, să se facă apel la austriaci pentru adevărata pacificare. Se zice că nici noul guvern n-are încredere mare în soldații țărani, dar nu vrea să cheme ajutor străin înainte de a face o supremă încercare.

— Dragii mei, trăim cea mai cumplită tragedie din istoria neamului românesc! zise Baloleanu cu glas înecat. Însuși șeful a fost mișcat ieri după-amiazi, când ne-a dat instrucțiile pentru executarea penibilei misiuni. Recunoștea că avem o sarcină extrem de dificilă și mai ales primejdioasă. „Contez, zice, pe tactul, pe inteligența și energia dumneavoastră! Aveți manifestul cu reformele care satisfac doleanțele cele mai urgente. E o armă pacifică excelentă, pe care s-o mânuiți cu toată abilitatea. Unde însă persuasiunea nu va fi suficientă, unde veți întâmpina rezistență războinică, veți utiliza forța armată cu toată hotărârea și toată vigoarea. La violență veți răspunde prin violență, căci ordinea trebuie restabilită cu orice preț...“ Așa a vorbit șeful. Eram zguduiți de emoție. Momentul era istoric. Ne-a îmbrățișat apoi pe fiecare...

Se pune acum întrebarea ce vom găsi la fața locului? Eu sunt democrat prin toată educația mea și umanitarist convins. Vă închipuiți ce-ar fi pentru sufletul meu, dacă ar trebui să ordon o represiune sângeroasă. Și totuși, interesele superioare ale neamului!...

Îngrozitoare dilemă!

Titu Herdelea îl asculta cu toată gravitatea cuvenită, dar în sinea sa se gândea că acest Baloleanu e un mare farsor. Își aducea aminte cu câtă emfază predica odinioară, la Enache, împărțirea moșiilor la țărani. Și acuma cum caută sa justifice mai dinainte uciderea acelor țărani, dacă nu se vor mulțumi cu reformele în care nici pomeneală nu mai este de împărțirea pământurilor. Îi venea mereu să-i reamintească promisiunile de odinioară. În locul său vorbi Grigore, parcă și pe el l-ar fi muncit aceleași gânduri:

— Când țăranii au apucat să se scoale pentru pământ, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice!

— Cum, crezi că ar trebui să li se împartă moșiile? făcu Baloleanu puțin surprins.

— Eu nu, dar tu credeai! răspunse Grigore, simplu.

— O, bine, altceva e o credință intimă și alta e posibilitatea realizării, zise prefectul confuz. În orice caz asemenea măsuri revoluționare nu se pot decreta sub presiunea terorii țăranilor, nu-i așa? De altminteri chiar tulburările actuale atât de tragice arată cu elocvență că țăranul nostru are încă nevoie de multă, multă educație socială. Barbariile pe care le-au săvârșit, dacă ar fi numai pe jumătate adevărate, justifică toate aprehensiunile, dragul meu. Și fii sigur că eu, care, cum știi, iubesc pe țăran, nu voi șovăi să pedepsesc cu cea mai mare severitate orice sălbăticie.

A iubi pe țărani nu înseamnă să le tolerezi nebuniile și nici să le accepți tâlhăriile. Țăranul trebuie să fie supus și respectuos de lege și de avutul altuia, ca toată lumea. Altfel unde ajungem? Grigore Iuga surâse ironic:

— Eu mă îndoiesc numai de efectul reformelor în care tu ai încredere. Atât. Îți închipui că eu aș avea poate și motive personale să reclam toate fulgerele împotriva țăranilor mai ales dacă, după cum se pare, nu ne-au cruțat deloc nici pe noi, care am trăit între ei și ne-am făcut totdeauna datoria față de dânșii...

— Carevasăzică suntem de acord, Grigoriță! făcu Baloleanu.

M-aș fi mirat să fie altfel, că doar amândoi iubim deopotrivă țara aceasta scumpă și pe țăranii noștri. Astăzi nu mai e vorba de politică, ci de salvarea României!

Iar se încălzi și povesti amănunte înduioșătoare despre despărțirea lui de Melania, despre presimțirile ei, despre curajul lui...

Vorbea toată vremea numai de el. Doar prin gări se întrerupea și examina cu atenție lumea. De câte ori descoperea un grup de țărani, îi arăta cu o ușoară spaimă, zicând încet, parcă să nu fie auzit de el:

— Uite-i cum complotează!... Degeaba, țăranul nu înțelege decât de frică!

Apoi își reluă firul despre reforme, despre șef și iar despre Melania, când mișcat, când cu patetism și mereu cu un tremolo care să-i acopere înfricoșarea.

În răstimp, trenul înainta prudent, fumegând mai abundent ca altă dată... Sirena locomotivei, agitată des și prelung, avea un răsunet zgârietor, ca țipătul cucuvelei.