3

— Ia seama, tăicuțule, să nu pățești ceva cu oamenii! zise Niculina, văzând că preotul Nicodim și-a luat patrafirul și crucea. Doar știi bine cât sunt de apucați...

— Hai, dascăle, hai la datorie! murmură bătrânul preot fără să asculte pe fiică-sa. Că ne-a fost stăpân și ne-a zidit biserica, și ne-ar bate Dumnezeu dacă nu i-am da toată cinstea creștinească Ș-apoi după-amiazi avem înmormântarea femeii lui Melentie... Hai, hai!

Mergea greu și se sprijinea în cârjă și se oprea să se odihnească pe drum. La curtea Iuga se mărise gălăgia. Castelul ardea mereu, înfundat. Bucătăreasa Profira sărută mâna preotului și-l conduse în odaia mortului.

— Of, Doamne, Doamne, amară soartă ai hărăzit omului! bolborosi preotul, punându-și patrafirul, după ce s-a uitat o clipă la cadavrul boierului Miron. Ascunse sunt cărările tale, Doamne, blagoslovit fie numele tău în vecii vecilor, amin!

Sosirea preotului nu stânjeni deloc fierberea țăranilor. Câțiva se uitară după el până intră în casă, apoi își continuară sfătuirile.

În timp ce unii mai urlau în neștire sau umblau să mai găsească ceva de luat, cei mai mulți, grupuri răzlețe, vorbeau numai despre împărțirea pământurilor, sperând fiecare să aibă o parte mai mare.

Acum, că nu mai sunt boieri, socoteau că ar fi bine să nu tărăgăneze măsurătoarea, că dacă vor apuca să-și ia ce li se cuvine, apoi degeaba se vor mai întoarce ciocoii, că oamenii nu vor da înapoi pământul nici morți. Toți aveau păreri cum ar trebui făcută împărțirea, ca să fie mai dreaptă, firește fiecare chibzuind că adevărat dreaptă nu poate fi decât cea care i-ar atribui lui lotul cel mai bun, și mai aproape de sat, și mai măricel. Când cineva spuse că și celelalte sate s-ar putea să ceară parte din moșie, a sărit toată lumea cu mare mânie, gata să-l ia la bătaie. Sărăcimea ar fi vrut să înlăture de la împărțeală pe cei care mai au pământ.

Li se imputa că au alergat cu limba scoasă să cumpere Babaroaga și că s-au codit la revoluție, așteptând să le vie toate de-a gata.

Se tocmeau așa între ei, fiindcă toți erau oameni mai slăbuți și nimeni nu avea autoritatea de a se impune ca conducător și a se face ascultat. Încerca el Toader Strâmbu să ridice glasul, dar oamenii nu-l luau în seamă când era vorba de o treabă așa de însemnată. El și Trifon erau buni la sfadă, unde trebuie numai gură și obrăznicie. Acum trebuiau oameni așezați, gospodari și cuminți, care știu să cântărească și să judece înțelept. Dacă popa Nicodim ar fi fost mai tânăr și mai sprinten, el ar fi fost chemat să facă dreptate, sau și mai bun învățătorul Dragoș, dacă nu l-ar fi închis boierii.

— Văd că nici Petrică n-a mai venit și doar se lăuda aseară că nici de odihnă nu mai vrea să audă până ce n-om avea dreptatea deplină! zise într-o vreme Ignat Cercel într-un grup mai mare.

Dânsul ar fi bun la sfat, că-i dezghețat, și ne-ar putea îndrepta pe calea cea bună!

— Apoi așa fac toți, că li-e frică!

— Ce face? sări Ignat. Lui Petrică?... Fugi, omule, ce băznești? Petrică se joacă cu trei ca tine și tu zici că i-e frică!

— Apoi atunci de ce șade acasă? Că uite, s-a făcut de amiazi!

— Ei, o fi având și el ale lui, ca orice om... Dar când a început Petrică o treabă, n-o lasă neisprăvită! Că și tatăl său, fie iertat, a fost om de frunte și de ispravă!

Tocmai în clipa aceea pică și Petre împreună cu Nicolae Dragoș.

Petre s-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă și plângea și se jeluia că are să se nenorocească. Barem Nicolae a avut să ție piept și părinților, dar și cumnatei sale, cea mai înfricoșată, ca pe urma faptelor lui să nu pătimească Ionel al ei. Cei doi flăcăi s-au înțeles fără cuvinte. Și-au făcut socoteala în sine că de acuma nu mai pot da înapoi și deci trebuie să meargă până la capăt, orice s-ar mai întâmpla. Amândoi și-au dat seama, după ce s-au trezit puțin din beția mâniei, că ei vor ispăși mai crunt pentru faptele tuturor, dacă cumva se vor întoarce lucrurile iarăși cum au fost... De aceea, venind, au intrat pe la postul de jandarmi. Casa era pustie, ușile vraiște, obiectele răsturnate și răvășite. Ei sperau să găsească măcar câteva cartușe pentru armele luate de la jandarmi, ca să se poată apăra de va fi trebuință. N-au găsit. Nevasta plutonierului se zicea că s-a ascuns la cineva în sat, nimeni nu bănuia unde.

Cum se amestecară în mulțime, fură iar cuprinși de amețeala obștească. Discuția asupra împărțirii moșiilor o reluară de la început. După multă vorbărie zadarnică, Petre hotărî:

— Asta nu e treabă de oameni ca noi, degeaba, că noi ne-om sfădi, și ne-om bate, și nu ne-om potrivi. Asta e treabă de ingineri!

Să mai așteptăm să se așeze lucrurile și să se facă pace și atunci stăpânirea o să trimită ingineri să facă împărțirea cum se cuvine, fiecăruia după dreptate, să măsoare și să taie tuturor cât le ajunge... Nu zic bine, oameni buni?

— Bine... așa e! încuviințară oamenii. Să ne trimită ingineri, că d-aia îi plătește stăpânirea!

— Apoi da, că inginerul, dacă nu-s boieri, împarte drept și cum scrie la carte! adăugă Ignat foarte mulțumit.

— Cu boierii am isprăvit! strigă Leonte Orbișor țanțoș. Nu ne mai trebuie boieri!

— Noi am isprăvit, Leonte, dar poate că n-au isprăvit ei? zise gros Nicolae Dragoș.

Atunci toți din toate părțile protestară că nu mai vor boieri și că mai curând mor până la unul decât să fie iarăși batjocoriți și asupriți.

— Apoi las’ să vă vedem la treabă, că de gură știu că sunteți buni! făcu Petre.