7

În marginea satului țăranii trepădau de nerăbdare, umplând șoseaua și împrejurimea. Cu fețele roșii, cu ochii înflăcărați, așteptau și se îndemnau ca la o nuntă mare. Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic sau nici n-ar fi fost de față, și toți spuneau același lucru și aproape cu aceleași cuvinte.

Uneori, arar, se făcea liniște și atunci toți se simțeau cuprinși de o înfiorare apăsătoare, pe care încercau apoi să o alunge cu alte urlete mai năvalnice, parcă le-ar fi fost frică tuturor să nu se trezească dintr-o beție fericită.

— Uite-i că iar vin! strigară deodată câteva glasuri. Toate capetele se întoarseră spre Lespezi. Știau că iar vor veni, că trebuie să vie și fiecare nădăjduise în taină că totuși nu vor reveni.

— Să vie, să vie, că doar pe ei îi așteptăm! răcni Petre Petre cu un glas subțire, atât de schimbat, parcă nici n-ar fi fost al lui.

Nicolae Dragoș, alături, strângând o furcă de fier în mână, mormăi cu o ură care-i învinețea vorbele:

— Lasă, că le facem noi de petrecanie, soarele, și dumnezeii, și precista, și...

Sudălmile i se încâlciră în cerul gurii până se înecară într-un scrâșnit. Chirilă Păun, ținându-se pe lângă Nicolae, țipa ca o babă, amenințând cu o pușcă luată de la jandarmi și întrebuințată în chip de măciucă. Mai departe, în mijlocul unei îmbulzeli, Toader Strâmbu, înarmat la fel, se jura că n-are să se astâmpere până ce nu va zdrobi căpățâna ofițerului care comandă trupele, măcar de-ar fi general. Tăcut și încruntat, Serafim Mogoș avea de asemenea o armă, chiar pe a plutonierului, pe care o purta agățată de curea pe umăr ca un recrut silitor, cu toate că nu făcuse armată niciodată.

În dosul lui Petre, parc-ar fi fost umbra lui, se zbuciuma Ilie Cârlan, agitând și el o pușcă și hăpăind întruna, ca și când n-ar fi fost în stare să găsească altceva: „Nea Petrică!... Nea Petrică!...“ Strigătele și înjurăturile răbufneau când ici, când colo. Furia țâșnea din ochi și din gâtlejuri ca un abur otrăvit, încingând sutele de oameni în aceeași ceață invizibilă. Coase, topoare, furci, sape se învârteau în aer, cercând parcă să sperie și să oprească prin amenințări apropierea primejdiei. Glasuri ascuțite de femei și copii spintecau lărmuirea bărbaților ca împunsături de ace într-o pânză groasă de câlți.

În vreme ce țăranii se vânzoleau, coloana de soldați se târa pe șosea ca o uriașă râmă neagră. Raze de soare jucăușe, căzând pe luciul baionetelor înfipte pe arme, se răsfrângeau cu sclipiri speriate în văzduh. În curând se deosebiră rândurile și cei câțiva călăreți, și trăsura cu prefectul și procurorul, apoi tunurile trase de câte șase cai, încheind trupul apocaliptic ca o coadă turtită cu solzi metalici.

Cu cât oastea tăcută se apropia, cu atât gălăgia țărănească se învolbura ca un cor sălbatic amețitor. Grămădirea de oameni se răsfira în părți de-a curmezișul șoselei, subțiindu-se, parcă toți ar fi vrut să vadă mai bine pe vrăjmași și să-i înfrunte.

O comandă aspră răsună în vârful coloanei militare. Două companii se desfășurară în linie, una în dreapta și alta în stânga șoselei, oprindu-se apoi la o distanță numai de vreo sută de pași de gloatele țărănești. Între ele, pe șosea, apărea trăsura prefectului Baloleanu, escortată de maiorul călare.

— Calm, domnule maior! Să nu ne pierdem calmul! bolborosi Baloleanu, foarte galben, coborând șovăitor din caleașcă, urmat de primul-procuror, care părea cel mai liniștit dintre toți.

— Cum ordonați dumneavoastră, domnule prefect! făcu maiorul Tănăsescu, agitându-și atât de vijelios cravașa cu mâner de argint, încât calul ciulea urechile. Deși acuma îi vedeți și-i auziți, și vă puteți convinge că nu merită altceva decât gloanțe și baionete!

— Nu, nu! bâigui Baloleanu. Trebuie mai întâi să...

I se împleticeau picioarele și-i clănțăneau dinții. O frică nătângă îi rodea inima, că soldații se vor înfrăți cu țăranii și-l vor măcelări.

Mulțimea de țărani începu deodată o mișcare pe loc ca o apă bătută de un vânt nehotărât. Era o legănare într-o parte și într-alta, căreia clocotul de urlete îi împrumuta o înfățișare războinică.

— Nu ne trebuie boieri! Ați venit să ne omorâți?... Noi nu ne speriem de soldați!... Destul ne-au batjocorit ciocoii!... Huo! huo!...

Să nu trageți, fraților!...

Prefectul împietrise pe șosea, privind vălmășagul de țărani și murmurând în neștire:

— Calm, calm, domnilor...

Primul-procuror Grecescu rămăsese câțiva pași mai înapoi, iar maiorul, abia strunindu-și nerăbdarea, gâdila cu pintenii coastele calului, care dansa și trepida.

Apoi din gloata țărănească țâșni deodată Anghelina lui Nistor Mucenicu, cu copilașul cel mic în brațe, cu basmaua alunecată pe spate și părul ciufulit.

Ajunse până aproape de Baloleanu, zbierând și blestemând cu un glas desperat.

Ca și când ar fi vrut s-o apere, Anton nebunul fugi după ea și o smuci înapoi strigând:

— Să n-o ascultați pe muierea asta, că e amărâtă și nu știe ce-i iese din gură!... În lături, Anghelino! Și taci mulcom și lasă să le spun eu ce mi-a poruncit Dumnezeu!... Că a venit ceasul judecății și oamenii trebuie să afle adevărul!... Nu stați, fraților, încruntați la față și cu armele întinse spre frații voștri cei oropsiți! Întoarceți armele asupra diavolului care v-a trimis să ucideți nevinovați și să...

Cuvintele se revărsau ca o vâltoare de scântei gata să aprindă tot ce întâlnește în cale. Glasul se ridica stăpânitor peste vuietul mulțimii, parc-ar fi fost al unui cântăreț extraordinar acompaniat de un uriaș cor barbar.

În fața gloatelor gălăgioase soldații, de o parte și alta a șoselei, stăteau neclintiți, negri și reci ca niște mașini în formă de oameni.

Numai ochii pe fețele negricioase clipeau cu luciri arzătoare.

Pe șosea, între cele două ziduri de soldați, ca într-o poartă deschisă spre altă lume, se agitau într-o zăpăceală galbenă prefectul Baloleanu, primul-procuror și maiorul Tănăsescu, având în spate trăsura cu doi cai cu trupul nemișcat al grosului armatei în coloană de marș cu bateria de tunuri în coadă.

— Ce facem, ei, ce facem? strigă prefectul nervos cu manifestul guvernului mototolit în dreapta. Domnule maior, ce facem?...

Domnule prim-procuror?

— Tâlharii au înnebunit de tot, făcu maiorul, învârtindu-și calul încoace și încolo ca la o paradă. Sunt în stare să atace trupa, aveți să vedeți, domnule prefect!

— Totuși trebuie să le comunicăm manifestul, domnilor! reluă Baloleanu, complet buimăcit, cu ochii mereu la mulțimea furioasă de țărani care părea că se apropie, deși stătea pe loc în aceeași ațâțare. Dumneata ce zici, domnule prim-procuror?

— Să nu ne pierdem capul! zise Toma Grecescu cu spaimă.

Legea trebuie respectată, domnule prefect!

— Trompet, trompet! răcni Tănăsescu. Unde umbli, zevzecule?...

Aici, lângă mine să stai, înțelegi? Trompetul batalionului, un sergent călare, sosi în galop cu trâmbița sprijinită reglementar pe genunchiul drept:

— Ordonați, domnule maior!

Tănăsescu întoarse spatele. Auzea vorbele lui Anton, care-l supărau mai mult ca orice, parcă l-ar fi insultat pe el personal. Se gândea să se repeadă la dânsul și să-l cravașeze în fața mulțimii, ca să fie pildă și altora care ar mai cuteza să sfideze trupa. Se pomeni însă răstindu-se aproape la prefect:

— Domnule prefect, dumneavoastră nu auziți îndemnul la nesupunere și rebeliune către trupele de sub comanda mea?... Eu trebuie să iau măsuri, domnule prefect!... Eu am răspundere pentru siguranța trupelor, domnule prefect!

— Domnule maior, nu-ți permit să ridici tonul! strigă deodată, înfuriat, Baloleanu. Dumneata ești aici sub ordinele mele, nu eu la ordinele dumitale!

În același moment, Anghelina, care nu încetase a zbiera, începu să alerge prin fața frontului, cu copilul în brațe, arătând și bătându-și bucile:

— Să vă fie rușine! Soldați sunteți voi, ori tâlhari?... Rușine!...

Nu mi-e frică de puștile voastre, iacă!... Trageți colea, dacă îndrăzniți!... Trageți!... De ce nu trageți?... Uite colea! Uite colea!

Tănăsescu, văzând-o, agită iar cravașa:

— Uite, scârnăvia dracului cum își bate joc de trupă!... Mama ei de scârnăvie!... Puneți mâna pe ea, băieți!...

Zidul militar nici nu clipea, parcă ar fi fost de oțel, în schimb, din mulțimea răzvrătită porniră brusc alte strigăte:

— N-o lăsați, măi oameni, s-o omoare!... Săriți, băieți!... Pe ei, fraților!

Ici-colo câte un pâlc de îndrăzneți se avânta spre frontul soldaților, în timp ce alții împroșcau cu bulgărași de pământ sau cu pietre. Calul maiorului, lovit de un bolovan rătăcit, se ridică speriat în două picioare.

— Dumneata aștepți să ne masacreze bandiții? se răsti Tănăsescu la primul-procuror. Nu vezi că au început să ne bombardeze? Apoi continuă cu glas de comandă:

— Trompet, sună!... Trompet!

În secunda următoare văzduhul fu străfulgerat de sunetul arămiu al trâmbiței. Calul trompetului mișca urechile după cum obrajii sergentului se umflau și se roșeau.

— În numele legii...

Cuvintele procurorului, înfricoșate și uscate, nu le auzi prefectul Baloleanu. Numai glasul trâmbiței, necruțător și amenințător, șerpuia peste capetele oamenilor ca un bici de foc. Pe când trâmbiț a suna, maiorul Tănăsescu ridică sus cravașa cu o comandă scurtă. Două sute de țevi de pușcă se îndreptară cu același gest spasmodic asupra țăranilor. Vociferările sălbatice se curmară o clipă, parcă le-ar fi retezat un paloș, dar numai spre a reizbucni mai tumultuoase:

— N-au voie să tragă!... Nu-ți fie frică, moșule!... Hai, băieți, că nu vă împușcă!... Aoleu, că v-a întrecut Anghelina!

Apoi răsunară alte comenzi aspre, ascuțite ca niște scârțâituri de ferăstrău ruginit. Zidul de soldați executa mașinal, sacadat, aceeași mișcare de arme. Țevile cu câte o dungă albă de soare se ridicară deodată la ochi, degetele apăsară deodată pe trăgaci și salva de gloanțe umplu cerul cu o răpăială pripită.

În vreme ce, cu aceleași gesturi automate, soldații coborau armele de la ochi și le reîncărcau, din mulțimea de țărani izbucniră țipete de spaimă. Ca și când o perdea de uragan ar fi măturat câmpia, oamenii se simțeau cuprinși într-un început de mișcare de fugă.

— Au tras în aer! răcni Petre cu ochii bulbucați. N-aveți frică, fraților! Stați pe loc!... Unde te îndeși?... Nu fugiți!... Înainte, oameni buni! Pe ei!... Să le luăm puștile și gloanțele!

Parcă pânza de gloanțe, cu pocnetele ei, ar fi spălat toate zgomotele ce murdăreau văzduhul, se făcuse o clipă de tăcere mare și dureroasă. O groază mare părea că a rărit și risipit aerul, încât pe fața pământului n-a mai rămas decât un vid imens, chinuitor de suflete. În tăcerea aceasta goală, glasul lui Petre cădea ca o ploaie fierbinte, asmuțitoare. Din toate piepturile izbucni deodată un urlet care parcă aprinsese văzduhul mai violent ca salva de gloanțe de adineaori. Pe urmă glasurile se vălmășiră iar într-o larmă tulbure și cleioasă ca o băltoacă răscolită de grindină.

— Domnule maior! strigă prefectul Baloleanu cu pălăria pe ceafă, cu fața pământie. Ne asaltează țăranii, domnule!... Nu vezi?... Domnule procuror!...

I se părea că mulțimea smintită își ia vânt să se năpustească asupra armatei. Frica îi sfâșia inima, dar în același timp îl sugruma și o furie mare împotriva comandantului care îl lăsa să fie măcelă rit de banda răzvrătiților.

Maiorul Tănăsescu nu mai auzea nimic, atât era de enervat, îndeosebi din pricina prefectului care, cu tergiversările lui de lașitate, l-a pus și pe el în situația de-a tolera necuviințele, insultele și chiar loviturile țăranilor.

— Trompet, izbucni maiorul. De ce nu suni, ticălosule?... sună mereu, trompet, să audă și domnul prefect că aici nu mai e politică!... Hoții vor să ne bea sângele, onorate domnule prefect!...

Vedeți, domnule prefect? Calul îl învârtea într-un cerc, înnebunit de vociferările mulțimii.

Trâmbița sfârteca aerul cu o insistență, parcă ar fi răsucit un cuțit într-o rană vie.

Buimăciți de glasul de alarmă, grupuri de țărani, cu bețe, furci și coase, ca și când s-ar fi apărat de lupi, se avântau spre frontul trupelor.

Maiorul Tănăsescu ridică cravașa. Două comenzi lacome fură subliniate de două zgomote metalice, simple, ritmice.

Apoi, la intervale foarte scurte, se auzi foarte ascuțit numai câte un cuvânt scurt:

— ...ochi!... foc!...

Gloatele de țărani se poticniră, parc-ar fi primit fiecare câte un pumn în piept, numai o clipă, cât pârâi salva și până când țevile cu gura fumegândă alb reveniră în poziția orizontală.

Trâmbița nu-și întrerupse deloc țipetele de aramă... Zdrențele zgomotului împușcăturilor încă nu se risipiră și nici șuierul gloanțelor încă nu apucase a se potoli când din vălmășagul de oameni țâșniră stropi de sânge și urlete de durere. Multe trupuri se prăbușiră, scormonind pământul, care cu unghiile, care cu dinții, toate zvârcolite de chinuri ca niște râme zdrobite: „Aoleu!...“ ,,M-a omorât, mamă!...“ „Aoleu, fraților!...“ M-a împușcat, oameni buni!...“ În același moment mulțimea se întoarse înapoi, cuprinzând în fuga ei și pe puținii care nu-și pierduseră îndrăzneala. Spaima își înfigea tentaculele nenumărate în cetele zguduite de focul soldaților, împingându-le într-o goană zvăpăiată spre sat...

Maiorul Tănăsescu își ținea strâns roibul, cu luciri de oțel în ochi, cu o ușoară încruntare a mușchilor figurii. Alături trompetul își umfla mereu obrajii ca niște foi automate, legănând ușor trâmbiț a, în vreme ce calul lui, cu gâtul încordat și capul în piept, își rodea zăbalele cu clăbuci de spumă cenușie. Mai înapoi, în șosea, prefectul Baloleanu cu picioarele înțepenite, cu ochii rătăcitori, spunea întruna procurorului, care parcă asculta și nu auzea:

— Ne trebuie sânge rece, ca să nu se verse sânge nevinovat...

Își dădea seama că vorbește de sânge, vroia să evite cuvântul și cuvântul îi venea mereu pe buze și-i ardea gura ca o năvală de sânge fierbinte.

Cravașa maiorului se înălță iarăși în aer, glasul lui tăios se sfredeli iar printre sunetele trâmbiței, armele făcură iarăși câteva mișcări scurte și împușcăturile trosniră cu același pârâit prelung.

— Domnule maior, domnule maior! strigă prefectul fără să-și poată dezmorți picioarele. Baia de sânge...

Se opri amărât că iar i-a venit sângele pe limbă. Ba acuma parcă și mirosul îi gâdila nările. Tănăsescu întoarse capul spre el, dar nu răspunse decât printr-o privire disprețuitoare. În schimb rosti câteva comenzi care puseseră în mișcare zidul de soldați...

Țăranii fugeau mâncând pământul, îmbulzindu-se, strivindu-se, urlând. Se îngrămădeau mai ales pe șosea, dar mulți se împrăștiau și prin grădini, prin curțile caselor de margine, fiecare grăbit să dispară în fața gloanțelor. Pe câmp rămâneau doar câteva zeci de trupuri, unele zvârcolindu-se și văitându-se, altele înțepenite cum le-a găsit moartea. Lângă șanțul șoselei, Anghelina zăcea cu fața-n sus nemișcată, lovită de un glonte în frunte; copilașul în brațele ei moarte plângea și vrăjea din mânuțele goale, parcă ar fi căutat să se smulgă de la pieptul mamei. Aproape de ea, un bătrân se zvârcolea între un băiețel ucis, cu fața strâmbată de spaimă, și Chirilă Păun, care horcăia nemișcat, vărsând la fiecare horcăit sânge negricios, năclăindu-i barba, gâtul, pieptul, închegându-se în dungi groase... Pete albe însemnau pe pământul gras de la marginea Amarei numai trupurile țăranilor morți reci sau agonizanț i, căci cei loviți mai ușor goneau sau se târau printre ceilalți fugari, vrâstând calea cu dâre de sânge.

— Nu fugiți, fraților!... Opriți, fraților!... Dumnezeul lor de...

Petre striga cât îl ținea gura, precum a strigat de la primul moment, dar era târât și el în goana mulțimii, neputincios, ca o frunză pe un puhoi de ape ce au rupt zăgazurile. Ilie Cârlan, strângând cu mândrie pușca goală, gâfâia lângă Petre, desperat de desperarea lui. Mai departe, Nicolae Dragoș se zvârcolea să se apropie de Petre, să schimbe împreună două vorbe. Dar mulțimea îngrozită îi cuprindea pe toți, irezistibil, în aceeași fugă dezmățată, spre un adăpost împotriva morții care le țiuise tuturor în urechi...

În urma gloatei fugare un detașament de soldați pornise pe șoseaua presărată cu cadavre. În frunte pășea un lanț strâns de trăgători, cu armele gata de a trage, ocupând corpul șoselei din șanț în șanț, iar pe amândouă marginile câte un pluton în coloană de marș, mijlocul rămânând rezervat pentru maiorul Tănăsescu, însoțit de trompetul batalionului. Din când în când maiorul răcnea comenzi scurte, trupa se oprea, puștile trosneau, apoi marșul reîncepea pe ulița satului, printre casele care păreau pustii.

Tănăsescu vedea cum, la fiecare salvă, mai mulți sau mai puțini din fugari se rostogoleau la pământ, parcă și-ar fi pus piedică ei între ei, cum unii încercau să se mai ridice și apoi se prăbușeau fără să mai clintească. Dar goana țăranilor îl întărâta, ca și când i-ar fi socotit lași sau ar fi dorit o împotrivire ca să justifice gloanțele. Suduia neîncetat printre dinți, răcorindu-și puțin nervii, apoi iar comanda:

— ...stai!... ochi!... foc!...

Grosul trupelor rămăsese la marginea satului pe loc, așteptând întâi curățirea terenului. Împreună cu ele rămăsese și prefectul Baloleanu cu primul-procuror, lângă trăsura lor. Baloleanu nu-și mai dădea seama cum s-au întâmplat lucrurile, dar se simțea profund jignit că maiorul a plecat să urmărească pe țărani, iar pe el l-a lăsat acolo caraghios, deși el are toate puterile și toate răspunderile. Începu să explice procurorului că maiorul și-a depășit rolul și că el nu va permite să i se încalce autoritatea, fiindcă pacificarea tulburărilor e o operă delicată, care cere calm și tact, iar nu orgie de sânge. Procurorul, cu ochii holbați, aproba dând mereu din cap și tresărind de câte ori auzea o nouă salvă.

— ... stai!... ochi!... foc! urla maiorul Tănăsescu în clipele când prefectul Baloleanu se zbuciuma la marginea satului.

Ceata fugarilor scăzuse la mai puțin de o treime. În afară de cei prăbușiți de gloanțe, mulți se refugiau prin ogrăzi ca să scape de urmărire, mai cu seamă când ajungeau la casele lor. Chiar și Nicolae Dragoș, dându-și seama că nu mai e chip să răzbească până la Petre și că ar fi de prisos să mai încerce vreo împotrivire, când își văzu casa părintească se gândi să se oprească. Valul îl ducea înainte. Numai după ce trecu izbuti să se smulgă din strâmtoarea fugarilor și să iasă la marginea uliței. În șanț zări pe Gherghina lui Chirilă plină de sânge și scofâlcită. Se vedea că, după ce s-a prăbușit, a fost călcată în picioare de ceilalți. Sări peste trupul ei stârcit, dând să se abată în curtea școlii, care se afla mai aproape. Tocmai când ajunse la poartă, din urmă răbufni o nouă salvă.

„Vor să ne omoare pe toți, nu le-ar ajuta Dumnezeu!“ își zise cu o undă de bucurie că el totuși a scăpat.

Atunci simți o înțepătură în coșul pieptului, ușoară ca un junghi, și gura i se umplu de fierbințeală. „Mi se pare că...“ îi trecu prin minte. Gândul i se curmă într-o bruscă întunecare. Căzu grămadă ca un sac, cu mâna întinsă spre a deschide, izbindu-se cu capul de stâlpul porții...

Mulțimea împuținată continua goana pe uliță, acuma însă tăcută, ca și când le-ar fi fost frică să mai strige și să se vaiete ca nu cumva prin glasurile lor să atragă asupră-le gloanțele din urmă.

Numai glasul lui Petre, tot mai răgușit, nu înceta deloc:

— Nu fugiți!... Unde fugiți?... Nu fugiți!

Totuși fugea și el, cu toate că nu-l mai împingeau alții din spate.

Îi era rușine că fuge, dar nu se mai putea opri și numai din gură îndemna pe ceilalți să se oprească, parcă astfel ar fi căutat să-și ascundă fuga lui. Își dădea seama că s-a sfârșit tot și-i părea rău că s-a sfârșit așa, oricât nu se putea sfârși altfel. El credea și în clipele acestea că, dacă oamenii nu s-ar fi speriat de întâile împușcături și s-ar fi repezit la soldați, soldații s-ar fi lăsat dezarmați și astfel ar fi împiedicat întoarcerea boierilor. Acuma s-a isprăvit. Acuma toate speranțele s-au prăbușit, plătite cu sânge.

Care nu va fi ucis de gloanțe va fi omorât în bătăi și-n închisori, iar în loc de pământ vor fi înjugați ca vitele. Barem el n-are să se aștepte la nici o milă sau cruțare, căci el va fi arătat chiar de sătenii lui drept căpetenia tuturor relelor.

— Nea Petrică, nea Petrică, noi ce facem? strigă lângă dânsul Ilie Cârlan cu fața galbenă de spaimă, cu cămașa înroșită de sânge.

— Eu nu mă las, Ilie, mai bine să mă omoare! făcu Petre fără să se uite la dânsul, parcă i-ar fi fost rușine.

Când sosi în bătătura cârciumii, la încrucișarea drumurilor, se opri. Mulțimea se împrăștiase. Câteva grupuri de oameni mai alergau, unii pe uliță spre Vaideei, alții spre Ruginoasa. El rămăsese numai cu Ilie Cârlan, care iar întrebă:

— Nea Petrică, ce facem, spune, că eu nu mă despart de tălică!

— Facem pace, măi Ilie! mormăi Petre, văzându-l însângerat.

Da unde ești împușcat tu de ți s-a roșit cămașa?

— O fi în umărul ăsta, că parcă nici nu-l mai simt, zise băiețandrul privindu-l cu un zâmbet de mândrie.

— Mama lor de tâlhari!

Petre avea o pușcă încărcată, luată de la pândarii arendașului Cosma. O ținea de țeavă ca o ghioagă. Un necaz mare îi înăbușea inima ca un năduf. Îi trecea prin creier să fugă și el acasă, ca ceilalți toți, dar îi era rușine de băiatul de lângă el, care îi arăta o încredere nețărmurită.

— Atunci stai, nea Petrică, să facem semn de pace, să nu ne mai omoare degeaba! strigă bucuros Ilie.

Își scoase cămașa însângerată și ruptă, o agăță de țeava armei cu care se mândrise atâta, ca un steag alb, și o ridică în sus, s-o vadă soldații care erau încă departe. Pușca era grea pentru brațul lui găurit și țeava cu cămașa în vârf se bălăbănea ca bătută de vânt.

Stătură așa un răstimp, împrejur liniște mare și nici o mișcare, parcă satul ar fi fost mort. Ușa cârciumii era închisă. Petre bombănea și scrâșnea, așteptând cine știe ce minune. Atunci din vale, pe uliță, spre curtea lui Iuga, auzi glasul babei Ioana, supărat ca totdeauna:

— Păsărelele mamei, păsărele, păsări...

— Maica Ioana tot cu găinile ei ș-acuma, nea Petrică, auzi? zise Ilie bucuros c-a auzit glas de om în tăcerea asta dureroasă.

— D-apoi că ea nici n-are alte griji, bâigui Petre morocănos.

După alt răstimp, ciocănit de chemările babei, soldații începură a se vedea mai bine cu maiorul călare, la mijloc. Petre îi privea cu niște ochi neîncrezători și parcă numărându-le pașii. Deodată răsună iar trâmbița, prelung ca o prevestire. Și îndată Petre auzi frânturile de comenzi:

— ...stai!... ochi!... foc!...

Ilie începu să legene mai tare steagul alb, să nu cumva să nu-l observe soldații. Trosnitura salvei păru mai asurzitoare. Cămașa însângerată cu pușca se prăvăli scurt ca un drapel când dă onorul.

Ilie se frânse icnind:

— Aoleu!

Două gloanțe loviseră și pe Petre, dar nu le simți. „Nici pacea noastră nu le mai ajunge! se gândi dânsul cuprins de o indignare subită pentru că soldații au împușcat semnul păcii. Apoi atunci...“ Trupa își reluase înaintarea automat. Petre, parcă numai atunci și-ar fi adus aminte, ridică pușca la ochi și trase cu sete.

Arma se descărcă cu un pocnet năbușit. După o clipă comanda răsună din nou:

— ...stai!... ochi!... foc!...

Și înainte chiar de a se auzi ultimul cuvânt, salva trosni. Petre rămase în picioare, cu pușca goală în mână, sfidător:

— Paștele și anafura voastră de...

Căzu întâi în genunchi. Pe cămașa-i albă țâșniră câteva pete de sânge.

— Foc!... Foc!... Foc! țipa furios glasul maiorului.

Împușcăturile pârâiau, parcă o morișcă s-ar fi pornit singură undeva să se învârtească. Petre își simți capul greu-plumb. Lăsându-l jos pe piept nu-și mai putu păstra echilibrul și se rostogoli, gemând cu o ultimă sforțare de mânie:

— Dumnezeul... soarele... pământul.

Mai devale baba Ioana, în mijlocul uliței, striga cu atât mai nerăbdătoare cu cât împușcăturile se apropiau:

— Păsărelele mamei, păsărele...

Găinile, în șanțul celălalt, ciuguleau nepăsătoare. Îngrijorată să nu i le omoare, baba nu contenea chemările, uitându-se doar din când în când mai urât spre cârciumă, de unde venea zgomotul armelor:

— Păsărelele mamei... fire-ați ai dracului cu focurile voastre să fiți!... Păsări, păsări, veniți la maica! Apoi deodată se răsuci pe loc, mânioasă, bombănind:

— Fire-ați ai dra...

Se prăbuși zvârcolindu-se și mișcând numai buzele, fără glas.

Trăsura cu prefectul Baloleanu și primul-procuror, escortată de trompetul batalionului pe care maiorul îl trimisese cu ordine la grosul trupei, opri pe bătătura cârciumii, înconjurată de soldații cu baioneta la armă.

— Domnule maior, vă rog, am crezut că... zise Baloleanu îngrozit de cadavrele și răniții întâlniți pe drum.

Maiorul Tănăsescu, călare, se apropie de trăsură cu mâna la cozoroc, cu glas triumfător:

— Domnule prefect, am onoarea a vă raporta că în Amara s-a restabilit liniștea și ordinea!

Baloleanu văzu la câțiva pași cadavrul gol de la brâu în sus al lui Ilie Cârlan și trupul ciuruit de gloanțe al lui Petre, iar între ele cămașa albă, desfășurată ca un drapel prosternat. Bolborosi înfricoșat, întorcând capul:

— Da... liniștea și ordinea... Prea bine, domnule maior!... Mulțumesc!