6

— Dragă Grigoriță, acuma ne despărțim, zise Baloleanu în clipa când trenul intra în gara Costești. Dacă vrei să asculți sfatul meu, tu oprește-te și așteaptă aici un cuvânt de la mine. Sper că până diseară vom reuși să pacificăm satele, inclusiv Amara voastră. Atunci vei putea merge fără primejdii. Așa, dragul meu! Vasăzică, la revedere!... La revedere, domnule Herdelea!

Le strânse mâinile foarte mișcat. Fața lui durdulie era palidă.

Emoția îi schimbase vocea. Coborî pe peron grav, aproape întunecat.

Maiorul Tănăsescu, comandantul trupelor, mustăcios și sprâncenos, cu privirea tăioasă și glasul aspru, se prezentă raportând că, conform ordinelor primite atât direct de la generalul Dadarlat, comandantul diviziei, cât și de la comandantul regimentului său, se pune la dispoziția prefectului.

— Ce trupe aveți, domnule maior? întrebă Baloleanu.

— Un batalion cu efectiv de război și o baterie cu șase tunuri! zise ofițerul.

Prefectul mulțumi rece și se uită împrejur. În afară de câțiva ofițeri, un grup compact de refugiați ocupa și aici peronul.

Socotind că este în interesul popularității sale personale și a partidului său, se apropie de ei:

— Domnilor, am venit să restabilim ordinea și vom restabili-o fără întârziere! Aveți deci toată încrederea și ajutați-mă și dumneavoastră prin puțină răbdare!

Colonelul pensionar Ștefănescu, sosit cu același tren, nu se ostoi până ce nu mai șopti comandantului trupelor să nu cumva să-l uite, fiindcă într-însul și-a pus toată nădejdea. Dumnezeu și norocul lui au făcut ca tocmai Tănăsescu să fie însărcinat cu conducerea detașamentului mixt, vechiul camarad în familia căruia se adăposteau azi fetele de frica țăranilor și unde s-a retras și dânsul când a fost izgonit.

Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primărie, urmat de membrii parchetului și comandantul trupelor. Administratorul de plasă îi comunică toate informațiile ce le avea asupra situației din comunele răsculate. Nu erau deloc îmbucurătoare, mai ales că prevedeau o rezistență dârză din partea țăranilor. Știrile veneau negreșit de la oamenii care au fugit sau au fost fugăriți din sate, răspândind spaimă și groază de puterea, îndărătnicia și sălbăticia răzvrătiților. Totuși Baloleanu, oricât îi tremura sufletul, își păstra aparența de liniște și hotărâre:

— În orice caz, noi vom proceda fără pripire și fără ură! Noi aducem pacea pentru cei pașnici. Față de ceilalți avem constrângerea. Nu dorim vărsare de sânge, dar nu vom șovăi a întrebuința arma unde va fi nevoie. Acestea sunt normele generale, domnule maior și domnilor procurori!

Apoi, cu harta județului pe masă, repetă itinerariul pe care-l discutase aseară la prefectură în Pitești. Decisese ca el cu primul procuror să meargă, într-o trăsură, în fruntea coloanei. Maiorul îi atrase atenția că ar fi periculos și-l rugă să-i permită să întrebuințeze prescripțiile militare în privința înaintării. Baloleanu își dădu seama că era să-și riște viața și acceptă propunerea comandantului ca o patrulă puternică, în frunte cu un ofițer, să recunoască întâi satele și să impună respectul ordinii...

În acest timp, Grigore Iuga, rămas în gară cu tânărul Herdelea, fu înconjurat de diferiți cunoscuți care se îmbulzeau, cu mutre de circumstanță, să-i exprime condoleanțele lor sincere. Grigore dădu cu ochii de Isbășescu:

— Vino-ncoace, vino, domnule, să aflu în sfârșit și eu ce-a fost!

— Să trăiți, coane Grigoriță! făcu contabilul zăpăcit. Să mă iertați că n-am îndrăznit... De altfel mai sunt pe aici și alții de la noi, care numai Dumnezeu știe cum au scăpat din ghearele tâlharilor!

Grigore nu observase pe plutonierul Boiangiu și nici pe perceptorul Bârzotescu, deși se găseau împreună cu Isbășescu. În mai puțin de douăzeci și patru de ore primise atâtea vești dureroase, că sufletu-i era complet răscolit. Și totuși în fond nu știa nimic precis. Toate informațiile le auzise de la oameni care și ei numai le auziseră. Nesiguranța îl chinuia mai mult decât dacă ar fi cunoscut adevărul, oricât de crud. Nerăbdarea lui de a ajunge grabnic la Amara îl tortura mai cu seamă din dorința de a dobândi certitudinea. Avea convingerea că odată cu certitudinea va veni și liniștea sufletească.

Plecară cu toții și pe drum trebuiră să-i povestească pe rând fiecare ce știa. Bârzotescu îl plictisi cu peripețiile fugii sale. Îl și întrerupse. Boiangiu se plânse întâi că i-a rămas nevasta în mijlocul țăranilor. Cât l-a rugat ea mereu să o ducă undeva! Dacă o fi pățit ceva, va avea-o pe conștiință până la moarte... Pe urmă spuse cum l-au dezarmat și fugărit rebelii. Firește, ca să nu iasă coborât, își ticluise o versiune oarecum eroică: îndată ce a izbucnit focul la Ruginoasa, a alergat, a luat măsuri pentru localizarea incendiului, cum scrie la regulament. Din nenorocire a întâmpinat rea-voință din partea țăranilor pe de o parte, iar de altă parte a lipsit apa, așa că nu s-a putut salva nimic. Dar cel puțin a putut să descopere urmele răufăcătorilor care au pus focul. Dimineața a raportat boierului Miron, care a poruncit să închidă ochii, ca să nu ațâțe mai rău pe țărani. N-a apucat nici să răsufle bine că i-a venit vestea că și la Lespezi s-a pus foc, ba s-ar fi săvârșit și răutăți mai mari.

Și apoi, numaidecât, că arde conacul domnului Cosma. Atunci, fără zăbavă, a ieșit să facă ordine, chiar de-ar trebui să verse sânge.

Era clar că hoții lucrau după un plan și că este la mijloc un complot în toată regula. Aproape de cârciumă a întâlnit o îngrămădire de săteni care păreau liniștiți și pașnici. A pătruns în mulțime și...

Grigore Iuga ascultă până-și isprăvi povestea. Afla cel puțin începutul tulburării. De la Isbășescu avea să afle restul. De altminteri vestea uciderii lui Miron Iuga de la Isbășescu a aflat-o lumea. De ieri, de pe la ora zece, când a sosit, îmbrăcat țărănește, în târgușorul Costești, a fost eroul zilei. A trebuit să istorisească cel puțin de douăzeci de ori tuturor domnilor din Costești ororile petrecute la Amara. Administratorul plasei a telefonat știrea imediat oficial prefecturii, îngrozind pe demisionarul Boerescu, de la care a cunoscut-o curând tot orașul. Primarul i-a oferit ospitalitate chiar în familia sa și i-a făcut rost de la judecătorul supleant de un costum de haine nemțești pe care însă Isbășescu, spre a-și păstra cât mai mult aureola de martir, nu le-a îmbrăcat decât azi-dimineață.

— Povestea mea e mai lungă, coane Grigoriță! zise contabilul cu glas jalnic potrivit împrejurării. Dacă vreți să mă ascultați, ar fi mai bine să vă osteniți până la gazda mea, la primarul târgului, că suntem aproape, să vă spun toate din fir în păr!... O, Doamne!

Prin câte am trecut și ce-am văzut, parcă nici mie nu-mi vine a crede că s-au întâmplat aievea! Și barem eu am scăpat cu viață, slavă Domnului, pe când sărmanul conu Miron, Dumnezeu să-l ierte...

— A murit? făcu Grigore sugrumat.

— L-au ucis tâlharii...

— Când?... De mult?

— Alaltăieri, vineri, spre seară! răspunse Isbășescu.

— Aidem la gazda dumitale să-mi spui tot! murmură Grigore cu glas bolnav.

Conferința prefectului cu militarii și procurorii se prelungi.

Baloleanu avea obiceiul să repete de zece ori o explicație în toate amănuntele, ca să fie sigur că a fost înțeles bine. Făcea el aceasta acasă, în cancelaria lui, cu secretarul, pentru mici lucruri de procedură, dar azi când e vorba de niște hotărâri atât de grave, de care poate să depindă viața lui sau soarta țării! În sfârșit, socotind că s-au lămurit deplin, rosti sacramental și într-o atitudine eroică:

— Și acuma, domnilor, înainte la datorie!

Deși trăsura în care luase loc el cu primul-procuror era precedată de o companie de soldați cu armele încărcate și cartușierele pline de gloanțe, Baloleanu își simțea inima sfârâind. Îi veni în minte Melania, plânsă și îngrijorată, cum a lăsat-o pe peronul Gării de Nord. Măcar de n-ar fi o prevestire! Cu țăranii ăștia, cuprinși de nebunie colectivă, nu poți fi sigur de nimic. Sunt așa de mulți, că nici o armată nu i-ar putea stăpâni. Ce-ar fi să se pomenească înconjurați și atacați din toate părțile de câteva mii de desperați? În realitate nici în armată nu poți pune absolută încredere când pornești împotriva țăranilor; în orice moment te poți aștepta să te măcelărească propriii tăi soldați.

— Domnule prim-procuror, cum îți explici dumneata că tocmai în acest județ frumos dezordinile au luat niște proporții atât de întristătoare? întrebă deodată Baloleanu ca să-și risipească gândurile negre și să-și alimenteze curajul.

Toma Grecescu nu făcea teorii sociologice decât rareori, în rechizitoriile de la jurați, când era silit să combată pe vreun apărător mai pretențios. Firește, atunci se pregătea. Întrebarea prefectului îl zăpăci. El n-a avut răgazul să mediteze asupra cauzelor răscoalei actuale. În timpul liber se distra și dânsul, ca toată lumea bună piteșteană, la vreo partidă de pocher. Răspunse tatonând:

— A fost o relaxare generală a spiritului de ordine și de autoritate, domnule prefect. Nu știu cum și de ce, fiindcă nu intră în atribuțiile mele asemenea cercetări, dar parcă în ultimul timp a slăbit disciplina socială cam pretutindeni. La țăran, ca la toți primitivii, reacțiunea se manifestă fatal în explozii de sălbăticie...

Maiorul Tănăsescu, încălecând un roib impozant, plecase în trap leneș înaintea grosului coloanei și chiar a avangardei, pe urmele patrulei de recunoaștere. Baloleanu îl văzu venind înapoi într-un galop furtunos. Se cutremură. În aceeași direcție se zărea conturul unui sat. Puse mâna pe brațul procurorului, să-i oprească sforțarea intelectuală:

— Un moment... Ce s-o fi întâmplat oare, de gonește așa maiorul? Tănăsescu se grăbea doar să-i anunțe că satul Vlăduța e liniștit.

Au dat foc conacului și au prădat, adevărat, dar acum oamenii s-au dezmeticit și cer iertare. Pentru a se evita orice poftă de eventuală reizbucnire a dezordinii, va lăsa în sat o secție de soldați sub comanda unui ofițer.

— Perfect, domnule maior! Mulțumesc! zise Baloleanu ușurat.

În uliță, în fața ruinelor conacului, era adunat tot satul. Când sosi trăsura cu prefectul, maiorul Tănăsescu, care galopase iar înainte, strigă:

— În genunchi, hoților, că vă fac piftie!

Toată lumea căzu la pământ. Baloleanu, recunoscător maiorului pentru energia ce o desfășură, coborî din trăsură și se apropie de mulțimea prosternată, strigând și el, dar cu o milă oficială în voce:

— Ce-ați făcut, nenorociților!

— Iertați-ne, dom’le prefect!... Fie-vă milă! gângăviră sute de guri plângătoare.

— Vă pare rău de ce-ați făcut? continuă prefectul.

— Păcatele noastre!... Milă și îndurare! plânse corul în genunchi.

După ce le puse în vedere că vor trebui să plătească toate pagubele până la un ban și că cei ce se vor dovedi vinovați vor suferi asprimea legii, le citi manifestul guvernului, însoțindu-l cu multe explicații. Peste vorbele lui, promițătoare și iertătoare, maiorul adăugă o cruce:

— Cine va mai face vreo nelegiuire, oricât de mică, sau nu va asculta o poruncă, va fi imediat împușcat fără judecată. Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofițerului care rămâne aici cu trupa!

Ordonă apoi sublocotenentului să stea la dispoziția colonelului Ștefănescu, care are să sosească în curând, și să-i dea tot concursul său și al trupei.

Prefectul era foarte mulțumit. Așa-l voise și el pe comandantul trupelor. Dacă se va menține până la capăt, se gândea să-l propună pentru decorație. El, ca civil și reprezentant politic al guvernului, trebuie să fie mai indulgent. Guvernul are nevoie de simpatiile cetățenilor și chiar ale țăranilor. Armatei i-e indiferentă simpatia oricui. Toată lumea e obligată să o iubească. Cine n-o iubește sau se ridică contra ei, mănâncă pușcărie. Ce bine-ar fi dacă și guvernul ar putea impune poporului o iubire perpetuă!

În satul Ionești, următorul, prefectul ținu o cuvântare mai caldă, fiindcă nu fusese nici o dezordine, adevărat că nici conac boieresc nu se găsea.

Îndată ce ieși coloana din Ionești, maiorul Tănăsescu trecu la compania din urmă să dea ultimele dispoziții căpitanului însărcinat cu pacificarea satelor de pe malul drept al Teleormanului până la Izvoru. Într-o brișcă, un procuror cu administratorul de plasă reprezentau autoritatea civilă...

În Babaroaga un pluton, comandat de un locotenent, fu detașat pe linia Gliganu-Lespezi ca flanc-gardă. Având informații că în Gliganu dezordinile au fost mai grave, locotenentul urma să-și ia toate măsurile de precauție. Dacă va fi nevoie, va rămânea cu plutonul întreg să ție ocupat satul, trimițând o simplă patrulă la Lespezi, locul de raliere, pentru a raporta despre situație.

Coloana principală continuă calea spre Bârlogu pe drumul mai puțin umblat de care. În Bârlogu, prefectul fu agreabil surprins văzând mai în fiecare poartă câte o bucată de pânză albă, atârnată ca o închipuire de steag al păcii.

— Ei da, asta e comună de omenie! declară Baloleanu, aflând că nu s-a întâmplat nimic rău și că modestul conac, nelocuit și servind doar ca magazie, a rămas neatins.

Un grup de țărani aștepta la primărie sosirea armatei. După ce îi lăudă că au fost cuminți, prefectul le spuse patetic că și guvernul are grijă de nevoile lor și a hotărât să facă toate înlesnirile celor ce s-au purtat bine și să-i ajute în toate. Iar ca o dovadă a solicitudinii guvernului, citi rar și cu glas muiat în emoție manifestul cu reformele, lămurind pe graiul poporului ceea ce i se părea mai puțin lămurit. Țăranii ascultară cu capetele goale, cu frunțile încrețite, cu priviri ciudate și nedumerite.

— Rămâneți sănătoși, oameni buni, și să nu vă abateți nici în viitor de pe calea cea dreaptă! strigă Baloleanu sfârșind și urcându-se în trăsură.

Până la Lespezi, o jumătate de oră, nu mai conteni a scoate în valoare meritele acestor bravi săteni care, în mijlocul furiei incendiare ce a cuprins toată regiunea, au avut tăria sufletească să păstreze ordinea. Primul-procuror Grecescu își permise să observe, bazat pe vechea sa experiență în materie penală, că ar fi mai practic să întreprindă imediat, în satele prin care trec, câte o cercetare sumară, să afle pe agitatorii și răufăcătorii principali și să-i aresteze, ca astfel să împiedice mai sigur reînceperea dezordinilor.

— Evident, din punct de vedere procedural așa ar fi! zise prefectul foarte volubil. Dar trebuie să ținem seama și de factorul politic, domnul meu! Dezordinile s-au generalizat prea mult și spiritele sunt prea înfierbântate. Primul scop trebuie să ne fie o pacificare a spiritelor. Țăranii să se liniștească fără teama unor represiuni care i-ar putea exaspera și care deci ar agrava situația.

Vinovații vor fi pedepsiți, negreșit, exemplar, dar după ce vom asigura o destindere generală. Pe urmă va începe și opera justiției, care va aplica sancțiuni necruțătoare spre a evita în viitor repetarea unor astfel de nenorociri naționale!

În Lespezi, la marginea comunei, maiorul Tănăsescu raportă clocotind de indignare:

— Domnule prefect, aici e un sat de criminali! Aici s-au comis omoruri!... Aici trebuie să...

— Calm, calm, domnule maior! zise Baloleanu speriat. Sarcina noastră e prea dureroasă și tocmai de aceea trebuie să ne păstrăm sângele rece.

Bombănind și scrâșnind înjurături, maiorul conduse pe Baloleanu direct la biserică. Un preot tinerel și spân, în odăjdii, aștepta în poartă, cu o față onctuoasă și îngrozită, căci, adineaori, maiorul Tănăsescu îl înjurase și-i făgăduise că-l va împușca.

— Domnule prefect, noi am fost neputincioși să împiedecăm ce... îngână preotul cu o plecăciune umilă.

— Dă-te la o parte, banditule! sâsâi maiorul, înlăturându-l cu cotul din ușă.

Lângă altar, pe un catafalc improvizat, acoperit cu un giulgiu, zăcea cadavrul Nadinei. Maiorul ridică un colț, dezvăluind figura învinețită și scofâlcită. Baloleanu întoarse privirea, bâlbâind:

— O, bestiile, bestiile!... Sărmana femeie!

Ieși repede afară. În nări îi stăruia un miros necăcios și atât de răscolitor, de parcă-i întorcea stomacul pe dos. Își umplu plămânii de câteva ori cu aer proaspăt, gâfâind cuvinte de revoltă, până ce dădu cu ochii de tânărul preot care rămăsese înlemnit lângă intrarea bisericii.

— Bine, părinte, cum ați putut îngădui asemenea nelegiuire?...

Bietul Grigoriță! Are să fie zdrobit când...

Preotul se scuză plângător. Toate s-au petrecut așa de năprasnic, că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. Ulterior a aflat și dânsul că niște oameni din Amara ar fi fost ațâțătorii relelor și le-ar fi săvârșit chiar pe cele mai mari. El îi știa pe toți vinovații, cum îi știa tot satul, dar nu îndrăznea să-i divulge de frică să nu-și facă traiul imposibil în Lespezi. Povesti prefectului cum a salvat Matei Dulmanu cadavrul cucoanei când norodul a pus foc conacului, cum apoi dânsul l-a așezat în biserică, aproape de altar, ca nu cumva vreun smintit să-l pângărească în vreun fel, ceea ce s-ar fi putut întâmpla în zilele acestea de răsturnări fără seamăn. În sfârșit mai spuse cum a adăpostit el și a ascuns, cu multe riscuri, în propria casă, pe șoferul neamț, rănit și amenințat a fi masacrat de mulțimea pornită pe răzbunări...

— Destul! strigă Baloleanu înfuriat. Vom lua la timp măsurile cuvenite! Până atunci... Unde este primarul comunei?

— Noi n-avem primar în sat, fiindcă ținem de Amara...

Pe Baloleanu nu-l mai interesa răspunsul preotului. Se întoarse spre primul-procuror și-i vorbi despre Nadina și Grigore, plângâ ndu-i pe amândoi deopotrivă.

— Și totuși trebuie să ne păstrăm calmul, să ne stăpânim! oftă dânsul întristat și demn. Înainte, la datorie.

Coborî în uliță morfolind în minte cuvântarea ce voia s-o țină țăranilor adunați în fața ruinelor rămase din conacul lui Gogu Ionescu. Era hotărât să-i mustre sever, dar fără să-i exaspereze, spre a nu compromite opera de liniștire pornită sub auspicii suficient de favorabile... Maiorul, care se depărtase să mai dea ordine, se înapoie mai furios:

— Tâlharii ăștia nu pricep de vorbă, domnule prefect!... dacă continuăm așa, riscăm să fim atacați, domnule prefect!... Bandiții își închipuiesc că ni-e frică de ei, domnule prefect!

De la locotenentul plutonului trimis spre Gliganu a primit un raport că trebuie să rămâie pe loc, situația fiind prea tulbure. În același timp li s-a atras atenția asupra unui nour de fum din direcția Bârlogu. Drept răspuns la vorbele bune și laudele de adineaori, la reformele și înlesnirile din manifestul guvernului, ticăloșii au incendiat conacul îndată ce trupele au părăsit satul.

Asta era grav. Dacă ei îndrăznesc să se răscoale și în spatele armatei, înseamnă că duhul răului e mai adânc înrădăcinat decât se crede... Maiorul Tănăsescu declară ritos prefectului că, având răspunderea întreagă pentru siguranța trupelor, el nu poate îngădui să fie încercuit. Baloleanu fu cuprins de spaimă. Se și vedea înconjurat de cete de țărani sălbăticiți, bătut, schingiuit și omorât. Presimțirea Melaniei sale era aproape să se împlinească.

— Domnule maior, vă rog să luați dispozițiile pe care le credeți utile! zise dânsul brusc, cu glasul puțin tremurat.

Un detașament de două plutoane fu trimis să restabilească ordinea în Bârlogu. Va fi pedepsit exemplar și imediat tot satul, bărbați, femei, copii, fără nici o excepție, prin bătaie. Dacă s-ar schița vreo rezistență, se va trage în plin și, la nevoie, se vor aduce tunurile și se va distruge cuibul de rebeli din temelii.

În clipa când cele două plutoane porneau în marș forțat spre Bârlogu, dinspre Amara sosi patrula de recunoaștere, raportând că țăranii de acolo, înarmați cu coase, furci, topoare, câteva arme de foc, s-au concentrat la marginea satului și au refuzat să permită trupei să-și continue calea, amenințând pe ofițer cu moartea dacă ar încerca să pătrundă în comună.

Baloleanu păli. Avea impresia că a căzut într-o capcană îngro– zitoare. Administratorul de plasă a avut dreptate că țăranii sunt bine organizați și în stare să înfrunte chiar armata.

— Ei, domnule maior? Acuma? întrebă perplex și răgușit.

Maiorul Tănăsescu avea scăpărări furioase în ochi. Răspunse războinic:

— Domnule prefect, avem noi ac de cojocul tâlharilor!

Dădu ordine. Trupele își reluară înaintarea. Urcându-se în trăsură, Baloleanu, parc-ar fi încercat suprema supapă de siguranță, mai întrebă o dată pe Tănăsescu, încet, să nu-l audă alții:

— Oamenii dumneavoastră sunt, sper, siguri, domnule maior?

— Soldatul român execută ordinele, domnule prefect. E cel mai leal soldat din lume!

Ieșind din Lespezi, prefectul se spovedi confidențial și primuluiprocuror:

— În asemenea situații, îți închipui ce-ar fi dacă n-am putea conta pe disciplina armatei!... Ce catastrofă!... Vorbesc, firește, în general, fără să ne mai gândim la soarta ce ne-ar aștepta pe noi, ăștia care ne sacrificăm aici pentru fericirea țării!