2

— Oare de ce-o fi plecând așa degrabă? întrebă Ignat Cercel cu ochii după brișca galbenă, ce se depărta.

Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință.

— Apoi ce să caute aici? zise cineva. Se duce unde-i mai bine și mai cald.

— Rămâne boierul cel bătrân, n-ai grijă! făcu Serafim Mogoș acru. Nu scapi de boieri cu una, cu două, Gherasime!

— Măcar de-ar fi toți ca dumnealui! strigă Petre. L-ai văzut și ieri cum a venit între oameni... Dacă n-ar fi bătrânul...

— Păi da, vezi bine, numai că bătrânul poruncește! zise Serafim.

Bătea puțin vânt. Oamenii își strângeau sumanele și-și înfundau căciulile. Nu se îndurau deloc să se împrăștie. Unii se mai repezeau pe acasă, să-și mai vază de vite ori să mai îmbuce, dar se întorceau curând, parcă le-ar fi fost frică să nu se întâmple ceva în lipsa lor.

Cei din satele vecine, care fuseseră ieri să întrebe despre călăreții albi, au venit și azi, aducând și alți tovarăși, ca la o șezătoare mare. Vorbeau despre aceleași necazuri, ca totdeauna, doar mai cu luare-aminte, ca și când s-ar feri să nu-i audă cineva. Nu se prea priveau în ochi fie de teamă să nu se vadă ce pâlpâie în ochii celorlalți sau să nu vadă ceilalți focul din ochii proprii. Pe toate fețele, însă, juca o întrebare, aceeași, posomorâtă și pătimașă, care aștepta un răspuns.

Primarul, de câte ori trecea, striga:

— Da ce, măi oameni, voi n-aveți case, n-aveți neveste, n-aveți copii? Îi răspundea mereu Vasile Zidaru, cu aceeași glumă, stârnind același râs aspru:

— Ne-am ciocoit și noi, don’ primar, c-așa au venit vremurile!

De-abia către seară se mai risipiră, după ce văzură pe colonelul Ștefănescu trecând cu careta spre conacul Iuga, iar mai pe urmă pe arendașul Cosma Buruiană. Pe grecul, însă, nu l-a zărit nimeni, pentru că a sosit pe întuneric, când numai în cârciumă mai erau câțiva întârziați.

Miron Iuga îi adunase pe toți, chiar și pe Platamonu, ca să se documenteze. Cel mai speriat era colonelul pensionar. Se văicărea ca o babă că-și pierde acuma tot rodul unei vieți de trudă. Grija cea mare o avea, însă, din pricina celor trei fete pe care le-ar fi trimis undeva, să nu le pângărească cumva bestiile astea turbate.

Luat mai de scurt de Miron, mărturisi că la el e liniște și pace, învoielile făcute, numai muncile nu le-a început încă. Îi era frică de ziua de mâine, pentru că bestiile astea turbate nu merită nici o încredere.

— Cum să fiu calm, domnule, când îi cunosc cum îi cunosc eu? strigă Ștefănescu plângător. Dumneata ai jandarmii colea, sub streașină. Eu nimic, sunt singur cu bietele fete la cheremul tâlharilor. Cerui generalului Dadarlat măcar un pichet de soldați pentru paza copilelor, cel puțin. Aș! Nu poate. Nici la moșia lui n-are decât o ordonanță. Și să mai faci agricultură în țara asta!... Cum să nu te jupoaie de viu țăranii, dacă guvernului nu-i pasă de soarta noastră?

— Dacă vorbești așa și față de țărani, să nu te miri de ce ți-or face! zise Iuga ironic.

— Se poate, coane Miroane? se indignă colonelul. Dar cum îți închipui? Eu vă spun aci, dumneavoastră, ca unor frați de suferință! Cu țăranii însă fac miliție în toată regula! Se poate? Mai liniștit era Platamonu. Fata o expediase la Pitești mai de multișor, iar el cu nevasta și feciorul n-aveau de ce să se teamă.

Ei stau pe loc, orice s-ar întâmpla, și nici n-ar avea unde să meargă, toată averea lor fiind vârâtă în cele două moșii. Firește, nu pomenea nimic despre rezervele în monetă bună ce le avea la banca din București. Asta îl privea. De altfel, el se află foarte bine cu țăranii. Nu i-a bruftuluit niciodată, nu i-a bătut, așa că n-are nimeni de ce să-l urască. Bietul Chirilă Păun s-a supărat pentru întâmplarea fetei cu Aristide, dar și pe el are să-l împace. Pentru proprietatea Lespezi s-a învoit perfect cu oamenii; i-a mai înlesnit puțin, ce-i drept, totuși speră că se va despăgubi altfel. Numai cu Babaroaga e bucluc. Țăranii, de unde odinioară umblau s-o cumpere ei, acuma cer să fie parcelată între dânșii gratis. Din fericire, mâine sosește doamna Nadina și se va lichida și încurcă tura cu Babaroaga.

Cosma Buruiană n-avea nici o noutate să-i comunice. Frica lui o cunoștea Iuga prea bine. Ce nu voia să spuie Cosma nimănui, era că-și pregătise familia să fie gata în orice clipă de plecare.

Mai bine să se ducă pe gârlă toate, numai să scape cu viață.

Miron Iuga le recomandă sânge rece și energie, deși își dădea seama că recomandația lui e vorbă în vânt. Oamenii aceștia sunt morți de frică de acuma. Îi convocase, în realitate, ca să se controleze pe sine însuși. El, după câte aflase, credea că zvonurile despre intențiile de răzvrătire ale țăranilor lui sunt în bună parte exagerări de ale celor fricoși. Credința și-a găsit-o deplin confirmată de lamentațiile arendașilor, încât acuma era lămurit.

Mai multă încredere avea în primarul satului și în șeful postului de jandarmi, cu care stătu mai lung de vorbă în aceeași seară, după ce se retraseră arendașii. Amândoi raportară că oamenii sunt liniștiți, cam murmură ei din pricina învoielilor, după obicei, dar numai să se îndrepte puțin vremea și toți se vor da pe brazdă. De cumpărarea moșiei Babaroaga s-au lăsat, fiindcă le-a intrat în cap că stăpânirea le-o va împărți lor pe degeaba. Așa s-a născocit și povestea cu călăreții albi care vestesc împărțirea pământurilor...

Oamenii mereu asta visează, mai cu seamă primăvara. Totuși primarul Pravilă observă respectuos că trebuie să meargă mână-n mână cu jandarmii, că de s-ar ivi niscai smintiți să facă vreo răutate, să poată fi puși îndată la locul lor. Boiangiu de asemenea spuse că și primarul să fie cu ochii în patru, că postul e slab, abia cinci oameni cu dânsul împreună. Miron Iuga făgădui că va atrage atenția prefectului, care are să treacă pe aici într-o zi d-astea, să vadă dacă nu s-ar putea să-i mai trimită câțiva jandarmi. Adăugă însă că ordinea nu depinde de mulțimea paznicilor, ci de vigilența lor.

— Oamenii trebuie să simtă că există o autoritate! zise bătrânul Miron. Nici provocări, dar nici șovăiri! Orice încercare de dezorRă scoala. Vol. II 15 dine, înainte de a servi ca îndemn altora, să fie reprimată energic și exemplar!

— Am înțeles, cucoane! murmură primarul supus.

— Trăiți! făcu Boiangiu umflându-și pieptul, ca să arate că are energie mai multă chiar decât trebuie.