3

Titu Herdelea și Grigore Iuga sosiră la București pe înserat.

Acceleratul era ticsit de oameni îngroziți, care-și părăsiseră gospodăriile de frica țăranilor, fugind la București, singurul loc unde sperau să fie la adăpostul primejdiilor.

— Asta e începutul panicii! spuse Grigore trist. Îți închipui cum alimentează asta nenorocirile!

Nefiind chip să puie mâna pe o birjă în îmbulzeala din piața Gării de Nord, se agățară de un vagon de tramvai cu cai, arhiplin, de asemenea. În piața Teatrului Național coborâră. Grigore spunea că se va duce la Predeleanu, iar Titu voia să iasă mai târziu în oraș să mai culeagă noutăți. În clipa când își dădură mâna să se despartă, se apropie un țigănuș cu ziare, țipând cât îl ținea gura:

— Adevărul, ediție specială!... Adevărul!... Specială!

Cumpărară amândoi. Titlul gras sărea în ochi: Tulburările tărănești în discuția Camerei. Fără o vorbă, se retraseră împreună sub un felinar să citească. O interpelare prilejuise o dezbatere furtunoasă în jurul dezordinilor țărănești, care se întindeau vertiginos. Câțiva deputați din opoziție acuzau guvernul că n-a fost capabil să împiedice izbucnirea nemulțumirilor, apărau pe țărani și protestau vehement ca nu cumva să se recurgă la represiuni sângeroase. Mai mulți guvernamentali imputau opoziției că încurajează pe răufăcători și că agenții ei îndeamnă pe țărani la nelegiuiri.

— Bună propagandă! murmură Grigore Iuga. Țara arde și dumnealor își fac complimente!

Titu Herdelea o luă pe calea Victoriei. N-auzea decât „răscoale“, „țăranii“, „tulburări“, „arendași“... Coti la dreapta pe bulevard, spre casă. Un glas cunoscut îl opri:

— Ei, domnule Herdelea?... Ce mai faci?... Ce zici de răscoale? Ce? Văzuși surpriza ciocoilor? Dumnealor credeau că s-a găsit țapul ispășitor: jidanii sunt vinovați că ciocoii exploatează pe țărani! Știți, la noi totdeauna jidanii sunt pricina tuturor relelor.

Ei, dar țăranii s-au întors împotriva ciocoilor, și acuma nu mai sunt buni țăranii. Acuma scoate armata, ucide-i spânzură-i!

Era tânărul Mendelson, fiul cizmarului din Buzești. Vorbea cu un zâmbet ciudat, care pe Titu îl supăra, încât îi răspunse cu imputare:

— Nu e nici un motiv de bucurie, domnule Mendelson, în...

— Da ce, eu mă bucur? protestă tânărul atât de vehement, că intonă cuvintele cu un accent ovreiesc aproape comic. Cine ți-a spus dumitale că mă bucur?... Mai întâi eu, ca socialist, sunt contra violențelor și deci nu pot să mă bucur. Pe urmă eu știu că bieții țărani vor plăti cu mult sânge curajul lor de a se ridica împotriva boierilor...

Un sfert de ceas îi făcu teoria nedreptăților sociale, să-i dovedească de ce pe el îl dor mai mult mișcările actuale decât pe alții.

Herdelea, ca să scape de vorbăria lui, se scuză că trebuie să meargă acasă, că vine de pe drum, dar tânărul Mendelson îl întovărăși până în fața porții și nu-l slăbi până nu-și termină expozeul.

Acasă îl așteptau pe Titu două scrisorele. Una, sosită prin poștă, îl anunța că Tanța va veni miercuri, după-amiază, pe la orele șase, când se mai întunecă puțin, și se încheia cu mii de sărutări.

Cealaltă i-o lăsase aseară preotul Belciug, comunicându-i că pleacă în mare grabă, fiindcă revoluția a luat proporții mari de tot și are să ajungă curând și la București, încât orice întârziere ar putea să-l coste viața... Lui Titu îi părea rău că părințelul a fugit așa. Ar fi vrut să trimită și el acasă măcar câteva nimicuri, să primească și ai lui ceva de la dânsul din București. Cu bilețelul popii în mână însă se pomeni gândindu-se: „Când zice Tanța că vine? Miercuri?... Azi e luni... Vasăzică, tocmai poimâine...“ A doua zi se înființă mai devreme la Drapelul. Ca niciodată odaia lui Roșu era plină de redactori și de gălăgie. Se discutau întâmplările de ieri de la Cameră și mai cu seamă un articolmanifest apărut în Glasul poporului, oficiosul opoziției, semnat de un fost ministru. Directorul Deliceanu tuna și fulgera comentând pasagiile, pe care un redactor roșcovan, veșnic revoltatul Bebe Antoniade, le citea cu glas tare.

— Stai, șefule, ascultă, că acuma vine partea cea mai tare! strigă Bebe triumfător. Ia ascultați: „Cu câtă durere de inimă văd insuficiența, nedestoinicia guvernului în fața gravelor evenimente.

Când țăranii nu cer decât putința de a trăi, când putința aceasta li se refuză cu obrăznicie, când dreptatea muritorilor de foame strigă la cer, pe dl prim-ministru îl preocupă drepturile câștigate.

Ce drepturi câștigate? Acelea de a extermina pe țăranii noștri, pe aceia care sunt talpa, tăria, ființa țării întregi?“ Stați, stați, că acuma e și mai frumos! „Nu există decât un singur drept, care e mai presus de orice, anume dreptul țăranilor de a trăi în țara lor, de a nu fi jefuiți, de a fi ocrotiți contra venalității unei administrații corupte, de a fi sprijiniți în lupta pentru recucerirea pământului lor strămoșesc din mâinile murdare ale exploatatorilor fără milă.

Și cine nu înțelege lupta aceasta, de trei ori sfântă, trebuie să se coboare la locul care este mai potrivit cu gradul lui de înțelegere a lucrurilor. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră binecuvântată, și că pietrele s-ar ridica singure să ne lovească, dacă am tolera ca sângele românilor să plătească incapacitatea guvernului!“ După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă în culmea indignării:

— Asta e provocare directă la rebeliune! La asta nu există decât un singur răspuns demn: arestarea individului, indiferent cine ar fi! Cu atât mai rușinos că e un fost ministru!

— Așa-s ăștia, șefule, zise redactorul cititor, sentențios. Când vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele.

— Ei, tocmai de aceea, guvernul nu poate răspunde la astfel de crime decât printr-un singur gest: la Văcărești! declară directorul marțial. Sau, dacă nu se simte în stare, atunci mai bine să se retragă și să-i lase pe demagogi să potolească mișcările pe care le-au provocat.

— De ce să-i lase, domnule?! protestă bătrânul reporter Davidescu, înfricoșat de perspectiva opoziției. Mai bine să-i bage pe toți la dubă și să-i învețe omenie!

Titu Herdelea, care se strecurase într-un colț, intimidat de sanhedrinul redacțional, deveni centrul interesului când Roșu îl întrebă ce-a văzut la țară? După ce tânărul povesti că în general a găsit liniște și numai atmosfera i s-a părut apăsată, Deliceanu observă:

— Firește! Unde n-au ajuns încă instigatorii dumnealor e liniște... Trimiteți însă articolul onorabilului fost ministru și să vedem dacă va mai fi liniște!

Roșu nu mai rămase singur până la amiazi, deși grozav ar fi dorit să spuie lui Titu, confidentul său de toate zilele, câteva amănunte extraordinare, pe care numai el le cunoștea. De aceea, când Herdelea se pregăti să plece, îi zise semnificativ:

— N-ar fi rău să treci după-masă pe la Cameră, puiule! Poate să fie iar ceva interesant! Și mâine să vii mai de dimineață la redacție, ai înțeles?