4

Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nori plumburii. În bătaia razelor calde, țăranii se îmbulzeau împrejurul cârciumii lui Busuioc, să afle ce-o fi pus la cale aseară boierii la curtea bătrânului. Primarul, mieros și glumeț, le spunea mereu:

— Măi băieți, nu vă pierdeți vremea degeaba, măi!... Ori așteptați să mai vie călăreții cei năzdrăvani?... Vedeți-vă de treburi, măi oameni!

— Ei, săracii călăreți, că bine-au mai glăsuit! zise Marin Stan puțin cherchelit, după ce poposise un răstimp la tejgheaua lui Cristea. Altfel cine ar mai fi adunat pe boierii noștri la sfat și la tocmeală?... Ehei, fraților, frica-i mare cucoană!... Nu-i așa, dom’ primar?

— Măi Marine, cum îți vine ție, om în toată firea, să vorbești atâtea bazaconii? făcu Pravilă în batjocură. Da de cine să le fie frică boierilor, măi Marine? De tine, mă?... Vai de căpățâna ta, Marine!

Unii râseră, dar alții strigau amenințător:

— Ba să le mai fie frică și de noi!

— Apoi de bine și de bucurie nu s-au strâns ei! zise Serafim Mogoș.

— Poruncile cu împărțirea pământurilor o fi umblând să le dosească! zise Ignat Cercel.

— Bine că ne-au spus călăreții, că nici noi nu ne-om lăsa! zise Toader Strâmbu.

Primarul întrerupse energic:

— Ia mai țineți-vă gura, măi, că pe urmă mă supăr! Eu vă vorbesc frumos, iar voi dă-i, și dă-i cu prostia! Apoi așa nu ne împăcăm, fraților!

Marin Stan, cu o privire galeșă, caraghioasă, întrebă deodată:

— Don’ primar, eu poate c-am băut ceva, nu zic, dar matale cu plutonierul ce-ați cătat azi-noapte la boierul cel bătrân, ai?

— Dar ce, tu crezi că noi ne ascundem de tine ori de cineva? ripostă Pravilă semeț. Ce, mi-e rușine că m-a chemat boierul Miron? Nu-s eu primarul comunei? Apoi?... Și ce, am pus la cale lucruri de rușine? Cine umblă să ție liniște și pace în sat face rău, ai? Așa zici tu, măi Marinică?

— Ba nu, Doamne ferește! răspunse Marin serios, parcă i-ar fi trecut șumeneala. Că noi liniște și pace vrem, și dreptate!... Dar credeam că boierul te-a întrebat și pe matale cum și în cel fel să împartă pământurile la oameni...

— Apoi tocmai pe boierul Miron l-ai nimerit să împartă pământuri, Marine băiete? râse primarul. Nu-l știi tu pe dumnealui cât i-e de dragă moșia?

— De bunăvoie cine-și împarte averea? mormăi Ignat Cercel.

Dar dacă-i porunca de la vodă?... Mie nu mi-a luat porcul pentru bir? Ș-am tăcut, că n-am avut ce face, și copilașii rabdă de foame!

Văzând că n-o scoate la capăt, primarul Pravilă mai făcu vreo două glume și apoi o șterse la cancelarie. Pe la amiază pică însă Matei Dulmanu de la Lespezi cu știrea aflată de la argații conacului că azi are să sosească cuconița de la București cu automobilul, că a și făcut foc în toate odăile și curățenie... Între țărani se începu o fierbere, ca și când intră dihorul între găini. Glasuri felurite porniră și se încrucișară în mulțimea răscolită:

— Da de ce mai vine?... Ori tot vrea să vândă Babaroaga altora?

— N-o lăsăm, cum s-o lăsăm?

— Mai bine să le dăm foc!

— Poate că are și dumneaei vreo poruncă pentru împărțire...

— Trebuia să băgăm plugurile și să nu tot așteptăm!

— Lăsați-o să vie, oameni buni, că noi ce păzim? strigă Petre Petre mai tare ca toți.

În vreme ce oamenii se frământau așa, Pavel Tunsu, un bărbat uscățiv, cu cap mic și cu ochi hrăpăreți, ginerele babei Ioana, se tocmea cu copilașul său Costică:

— Du-te, măi băiete, la mă-ta mare să te joci cu copiii, c-așa ți-a poruncit mămica! Du-te, Costică, nu te ține după mine, printre picioarele oamenilor, c-aici nu-i de copii, nu vezi? (Și cum Costică tăcea și se agăța de mâneca lui:) Pleacă, măi, că te bat, auzi? Ori nu vrei să auzi?

— Mi-e frică de câini, scânci copilul.

— Ce câini, că nu-i nici un câine până la mă-ta mare, că-i numai colea! îl îndemnă Pavel. Aide, du-te, dragul tatii, nu mă necăji!

Du-te binișor!

Costică, mai convins, mai de teama bătăii, căci tată-său îl cam snopea când se supăra, porni tândălind devale pe uliță. Era desculț, cu capul gol, cu o cămașă murdară, ruptă și cu mânecile largi. Cum se depărtă puțin își recăpătă zburdălnicia obișnuită, iar ajungând la cocioaba babei Ioana, înainte chiar de a intra în ogradă, începu să cheme pe Nicu, băiețelul lui Vasile Zidaru, de peste drum, cu niște strigăte de să răscoale toți vecinii.

Baba Ioana era necăjită cu o găină care căzuse cloșcă, o așezase pe ouă și acuma, după o săptămână, nu mai voia să stea, încât o făcea să alerge după ea prin cea ogradă și grădină. Auzind glasul nepotului, mormăi bosumflată, gândindu-se că numai adineaori i-a plecat de pe cap nebunul de Anton: „Abia scăpai de un nebun și-mi vine altul, mai îndrăcit“.

Când în sfârșit Costică, împreună cu Nicu, se ivi în pragul casei, bătrâna îl bombăni fără să-i privească:

— Ascultă, băiete, să vă jucați frumos și să nu mă mai amărăști și tu, că sunt eu destul de amărâtă, fire-ar a dracului!

Costică nu luă în seamă cicăleala ei și, după ce se învârti puțin prin casă și se hărțui cu câinii, se văită că i-e foame.

— Te trimite și nemâncat, să te hrănesc eu, că nu v-am hrănit destul! bufni baba Ioana. Vezi că-i mămăligă pe masă, învelită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă până-i plesni!

Bătrâna își văzu de ale ei, iar copiii de jocurile lor. Din când în când însă îi mai ocăra, îi mai blestema ca să nu-și facă de cap:

— Măi dracilor, lăsați câinii în pace, c-o să vă muște!... Costică, fire-ai al dracului, nu-mi hâșăi găinile, că se sperie și nu se mai strâng acasă!... Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel, să mi-l deșeli, bată-te Dumnezeu!

Mai târziu, Costică ieși în uliță, unde avea mai mult loc pentru a arăta lui Nicu alte năzdrăvănii. El, fiind mai mare, se socotea obligat să întreție admirația tovarășului de joacă prin toate obrăzniciile posibile față de bunică-sa. După un răstimp baba Ioana iar strigă din casă:

— Măi băiete, stai în ogradă și nu te mai juca în uliță, să te calce vreo căruță și să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta!

Numaidecât răsună de peste drum și glasul nevestei lui Vasile Zidaru:

— Nicușor! Vin’ la mămica și nu te mai ținea după zănaticul de Costică! Vino să-ți dea mămica ta ceva!

Costică se juca de-a calul, fugea de ici-colo și, de câte ori trecea pe lângă Nicu, necheza triumfător. Nicușor era atât de fermecat de joc, că nici nu auzi glasul mămicăi.

Pe baba Ioana o înfuria orice amestec al nevestei lui Vasile.

Mai ales, însă, nu suferea să-i ocărască nepotul. Cu mâinile ude, cum spăla o cratiță, ieși la poartă, în uliță:

— Costică, drace, acu să vii înăuntru, auzi?... Ce mi te zbenguieș ti pe drum? Ograda nu-ți ajunge?... N-auzi, măi băiete?...

Ori înăuntru, ori pleacă acasă!

Copilul se miorlăi, fără a se opri din joc:

— Ce-ai cu mine, mamaie?... Lasă-ne să ne jucăm, că nu facem nimic!

Bunica, dezarmată, bolborosi ceva, trânti portița și se întoarse la cratiță:

— Să te duci dracului acasă, să nu-mi scoți mie sufletul, că n-am vreme să mă țin de coada ta, fire-ai al dracului!

Nici n-apucă bine să-și bage iar mâinile în cratiță, că se și auzi de departe un tutuit de automobil. Cât era de mânioasă, baba tot mai strigă după odorul de nepot:

— Fugi de-acolo, băiete, să nu te calce aia!

Nicu, fricos, nu mai așteptă glasul mămicăi și se retrase grabnic după portiță, mulțumit să privească printre uluci.

Costică însă, viteaz, se înfipse în mijlocul uliței și de acolo făcu falnic:

— Uite, Nicule, mie nu mi-e frică!... Uite! Uite!

Întinse brațele, încât mânecile largi îi atârnau ca niște aripi de liliac și scoase limba mare în batjocură spre mașina care apăruse și se apropia în goană, cu gemete stridente de sirenă.

— Măi Costică, unde ești, ia seama, fire-ai al dracului! răsună iar glasul babei la ușa cocioabei.

Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de pași și copilul nu se clintea din loc în ciuda avertismentelor nervoase ale trompetei.

Observând îndărătnicia copilului, șoferul dădu să-l ferească la dreapta. Costică trecu de asemenea la dreapta, parc-ar fi vrut cu tot dinadinsul să se arunce sub roți. Cu o răsucire bruscă de volan trăsura viră la stânga, dar tot atât de brusc trecu și copilul la stânga. Atunci frânele scârțâiră cu oftări ruginite și mașina stopă scurt în țipetele doamnei din fund. În clipa următoare șoferul fu lângă copilul care rămăsese cu limba scoasă, încremenit, la doi pași de botul automobilului.

— Rupe-i urechile, Rudolf, să se învețe minte, blestematul!

strigă domnul cu bărbuță din mașină.

Șoferul zgâlțâi zdravăn urechile băiatului, îi mai arse și câteva palme peste cap și apoi îl azvârli pe podeț, lângă portița în dosul căreia Nicu amorțise de frică cu gura căscată și lumânărele sub nas:

— Acolo să stai, hoțule, nu înaintea mașinilor!

Pe când automobilul cotea puțin mai jos, în curtea conacului Iuga, răcnetele lui Costică umpleau văzduhul și adunau vecinii.

Baba Ioana, speriată, sosi într-un suflet:

— Ce-i, Costică?... Ce-ai pățit? Copilul răspunse printre sughițuri de plâns:

— Eu m-am... m-am... m-am jucat... și... aoleu, aoleu urechile mele!

— Ce s-a întâmplat, măi Nicușor, că tu ai văzut? întrebă baba.

— L-a bătut domnul, dacă n-a vrut să ferească! bâigui Nicu, suspinând de emoție.

— Bine ți-a făcut! Prea bine! făcu baba Ioana, venindu-și în fire, către nepotu-său bătut. Trebuia să-ți sucească gâtul, afurisitule, că n-asculți, oricât îmi bat gura cu tine!... Aide, pleacă acasă!

Du-te dracului cu cine mi te-a trimis, să-mi mai sară inima și pentru tine!... Acu să pleci, că te iau și eu la bătaie, drac împielițat ce ești!

Copilul se ridică și, fără să se uite la nimeni, porni pe uliță în sus, ținându-se cu mâinile de urechi și urlând:

— Aoleu, că mi-a rupt urechea!... Aoleu, că m-a omorât!

— Tare-i neastâmpărat și nebunatic băiatul ăsta! clătină din cap o femeie.

— Hai acasă, Nicușor! zise nevasta lui Vasile Zidaru, luându-și odrasla cu mândrie de mână. Tu ești cuminte, Nicușor, așa-i, dragul mamei? Tu nu ești obraznic cu oamenii, așa-i, Nicușor? Baba Ioana se întoarse în ogradă închinându-se și apoi bodogă nind:

— Fire-ați ai dracului să fiți!