Capitolul XXXVIII.Cercetări

Nebun de durere, plantatorul sări în şaua însângerată şi porni în galop spre fort. Callhown se aruncă şi el pe cal şi-l urmă îndată. Vestea despre această crimă făcu iute înconjurul întregii regiuni, purtată de călăreţi în susul şi în josul râului, până la cele mai depărtate plantaţii. Aşadar, indienii au trecut la atac şi Henry Pointdexter era prima lor victimă! Henry Pointdexter, tânărul acesta atât de liniştit şi de blajin, care nu avea un singur duşman în întreg Texasul! Cine putea să verse sânge nevinovat, dacă nu comancii? Din toată mulţimea de călăreţi adunaţi în piaţa fortului Indge, nimeni nu se îndoia de lucrul acesta. Dar unde se săvârşise omorul, cum şi când? Petele de sânge se vedeau mai mult pe coapsa dreaptă a calului; şi parcă fuseseră întinse de corpul călăreţului atunci când se prăbuşise fără viaţă la pământ. Călăreţul fusese ori împuşcat, ori străpuns cu suliţa. Unii preziceau cu destulă siguranţă până şi momentul crimei. După părerea lor, petele de sânge datau de cel mult zece ore. Era amiază, deci omorul se săvârşise pe la două noaptea.

Ultima întrebare se dovedea şi cea mai complicată. Unde anume s-a făptuit omorul? Unde trebuia căutat trupul celui ucis? Şi unde trebuiau căutaţi ucigaşii? Iată ce se discuta în cercul militarilor şi al civililor din settlement, convocaţi de urgenţă în piaţa fortului Indge, sub conducerea comandantului fortului.

Plantatorul stătea retras, copleşit de tragica întâmplare. Unde s-a săvârşit omorul? Şi unde să fie căutaţi făptaşii? Aşezările comancilor se aflau departe spre apus. Era însă ceva prea nesigur, întrucât ele se întindeau pe sute de mile. Ar fi fost pur şi simplu o nechibzuinţă să se acţioneze la întâmplare. În plus, indienii se găseau acum pe picior de război şi deci era de aşteptat să se ivească şi dinspre răsărit, iar şiretlicurile din partea lor nu erau excluse, ci dimpotrivă. Iată de ce propunerea ca oamenii să se împartă în grupuri mici şi să pornească cercetările în direcţii diferite fu primită cu neîncredere. Maiorul o respinse. Indienii numărau cam o mie de luptători şi fortul dispunea abia de o sută de oameni, adică cincizeci de dragoni, pe lângă care se mai putea recruta un număr egal de călăreţi din mijlocul localnicilor. Se impunea apoi ca grupul să nu se risipească spre a nu fi covârşit de duşman.

Era o părere cât se poate de întemeiată. Până şi Pointdexter, cu nepotul său, i se alătură. De altfel, maiorul însuşi o susţinea cu toată autoritatea lui.

Hotărâră să formeze un singur grup, care să rămână unit în tot timpul cercetărilor. Încotro să pornească? Chibzuitul căpitan de infanterie propuse să se stea de vorbă cu ultimii oameni care îl văzuseră pe Henry Pointdexter. Cine îl văzuseră ultimii pe Henry Pointdexter? Tatăl şi vărul său, fără îndoială. Plantatorul îl văzuse seara, la cină şi presupunea că după cină fiul său s-a dus la culcare. Răspunsul lui Callhown nu era prea lămurit. El stătuse puţin de vorbă cu vărul său după cină, pe urmă tânărul s-a dus pesemne să se culce.

Ce-l făcea pe Callhown să ascundă adevărul? De ce trecea sub tăcere întâlnirea din grădină, al cărui martor fusese? Oricare ar fi fost motivul, el minţea, era limpede.

Deodată, în chip cu totul neaşteptat, cazul apăru într-o nouă lumină. Oberdoofer, stăpânul hotelului, veni singur la consfătuire, fără să-l cheme nimeni. Făcându-şi loc prin mulţime, el spuse că vrea să aducă unele lămuriri. Ştia, se pare, unele lucruri care puteau să clarifice această poveste: în primul rând ora când l-a văzut el pentru ultima oară pe Henry Pointdexter; în al doilea rând – direcţia în care a apucat tânărul.

Într-o englezească stâlcită, neamţul povesti următoarele:

Maurice-Mustangerul, care rămăsese la el la hotel din ziua duelului cu căpitanul Callhown, plecase undeva peste noapte, aşa cum făcea de altfel de vreo câteva nopţi. S-a întors acasă foarte târziu. Localul era deschis, fiindcă petreceau câţiva tineri. Mustangerul a cerut să i se facă socoteala, lucru de care nu se mai îngrijise de multă vreme. Spre mirarea neamţului, a plătit totul până la ultimul bănuţ. De unde a făcut rost de bani, nu putea nimeni să spună. De ce s-a grăbit să plece, rămânea de asemenea, nelămurit.

Oberdoofer ştia doar că mustangerul a luat cu el tot echipamentul cu care se ducea de obicei la vânătoarea de cai sălbatici. La vreo douăzeci de minute după aceea a apărut Henry Pointdexter. Vroia să-l vadă pe Maurice Gérald. Când i s-a spus că a plecat, tânărul a întrebat de cât timp a plecat şi încotro a apucat. Primind toate lămuririle cerute, a pornit în goană în direcţia arătată, grăbindu-se parcă să-l ajungă din urmă pe mustanger.

Informaţiile neamţului, nu erau prea clare, totuşi se bizuiră pe ele. Dacă cel dispărut plecase împreună cu Maurice-Mustangerul sau în urma lui, însemna că pe acest făgaş trebuiau îndrumate cercetările.

— Unde se află coliba mustangerului? Îl întrebară câţiva pe neamţ.

Nimeni nu ştia nimic desluşit în această privinţă. Unii spuneau că s-ar afla pe undeva lângă izvorul lui Rio de Nueces, un afluent al lui Alamo. Până la urmă hotărâră să pornească în direcţia râului Alamo, presupunând că vor da de urmele lui Henry sau îi vor găsi cadavrul. Nu era exclus să găsească şi cadavrul lui Maurice. Şi atunci trebuiau să răzbune această crimă sălbatică.