Capitolul XXXVII. A dispărut un om

Clopotul Casei del Corvo sună de două ori, vestind vremea gustării de dimineaţă.

Sclavii care trudeau în vecinătatea conacului se aşezară pe iarbă şi începură să înfulece cu poftă din bucatele lor.

Familia plantatorului, adunată în sufragerie, era gata să se aşeze la masă, când se văzu că lipseşte cineva: Henry.

La început nimeni nu dădu atenţie acestui fapt, aşteptându-l să se ivească din clipă în clipă. Trecură câteva minute şi Henry tot nu venea. Plantatorul îşi arătă mirarea, nedumerit de întârzierea fiului său.

În sud-vestul Americii se obişnuieşte ca la gustarea de dimineaţă să se adune toţi ai casei, aşa că mirarea plantatorului era pe deplin îndreptăţită.

— Pe unde umblă băiatul ăsta? Întrebă bătrânul Pointdexter pentru a patra oară.

Nici Callhown, nici Louise nu dădură vreun răspuns.

Din clipa când intrase în odaie, Callhown păstrase o tăcere deplină. În dimineaţa asta, ochii lui se fereau să întâlnească ochii Louisei. Şedea la masă, stăpânit de o mare nervozitate. O dată sau de două ori, la intrarea servitorului, chiar tresări. Nu încăpea îndoială: ceva îl tulbura adânc.

— E foarte ciudat că Henry n-a venit la masă! Repetă plantatorul pentru a zecea oară. Oare mai doarme? Nu, nu, Henry nu se scoală niciodată târziu. Chiar dacă s-a dus undeva, trebuia să audă cornul, dacă n-a auzit clopotul. Poate că e în cameră la el! Pluto!

— Aici, mister Woodley!

Pluto, pe lângă îndatorirea de vizitiu, mai avea şi pe aceea de lacheu şi îşi servea stăpânii la masă.

— Du-te în cameră la Henry şi spune-i că noi terminăm micul dejun.

— Nu-i acolo, mister Woodley.

— Ai fost tu în cameră la el?

— Da… adică nu. Nu fost în cameră, fost în grajd să dau nutreţ la cal. Calul nu-i, nici şaua nu-i, nici frâul nu-i, nici massa Henry nu-i. Se vede c-a plecat de mult.

— Eşti sigur? Întrebă plantatorul, serios îngrijorat.

— Absolut sigur, mister Woodley! În grajd numai calul lui massa Callhown este. Rotatul aleargă prin ţarc. Calul lui massa Henry nu-i.

— Asta însă nu înseamnă că mister Henry nu-i în camera lui. Du-te şi vezi.

— Îndată, mister, îndată, dar să ştiţi, Pluto nu minte. Tânărul stăpân nu-i în cameră. Massa Henry e acolo unde-i şi calul lui.

— Nu mai înţeleg nimic! Făcu plantatorul, după ce Pluto ieşi din sufragerie. Henry a plecat de acasă şi încă în puterea nopţii. Unde s-o fi dus? Nu-mi închipui că putea să facă vreo vizită la o oră atât de târzie. Şi nădăjduiesc că nu s-a dus la tavernă…

— O nu, desigur, el n-ar pune piciorul la tavernă – se amestecă în vorbă Callhown.

Părea tot atât de nedumerit ca şi plantatorul, dar nu suflă o vorbă despre cele petrecute în grădină.

        „Casey sper că nu ştie nimic de treaba asta – cugetă Louise în sinea ei. Totul trebuie să rămână o taină a mea şi a fratelui meu. Cred că o să mă înţeleg cu Henry. Dar de ce nu s-a întors până acum? Toată noaptea l-am aşteptat. Se vede că l-a ajuns din urmă pe Maurice şi s-au împăcat. Cât aş dori să fie aşa!”

În clipa aceea, Pluto apăru în uşă. Avea o înfăţişare atât de mohorâtă, încât era de prisos să-l mai întrebi ceva.

— Ei! Strigă plantatorul, fără să dea răgaz servitorului să deschidă gura. E acolo?

— Nu, mister Woodley! Rosti negrul, cu o adâncă tulburare în glas. Nu-i acolo, massa Henry nu-i acolo. Dar… ă-ă-ă… – Făcu el, cu şovăială – ştiţi… Pluto trebuie să vă spună ceva… Calul e acolo.

— Calul? Nădăjduiesc că nu e în cameră la el!

— Nu, sir. Nici în grajd. E la poartă.

— Calul lui Henry la poartă? De asta eşti aşa plouat?

— Ştiţi… mister Woodley… ă-ă… ştiţi… calul lui massa Henry… calul… animalul…

— Hai, negriciosule, vorbeşte ca lumea! Ce să ştiu? Calul e întreg, sper, doar n-o fi rămas fără cap? Ori fără coadă?

— O, mister, negrul Pluto nu se teme de asta! Să-şi piardă calul şi capul şi coada, puţin mi-ar păsa… Pluto se teme c-a pierdut călăreţul din şa.

— Cum? Vrei să spui că l-a azvârlit pe Henry din şa? Prostii, Pluto, prostii! Un călăreţ ca fiul meu nu poate fi azvârlit din şa! Cu neputinţă!

— Nici nu spun că l-a azvârlit. O, dragul meu stăpân, eu nu mai spun nimic. Veniţi până la poartă, să vedeţi singur.

Glasul şi gesturile lui Pluto te nelinişteau din ce în ce mai mult.

Toţi se îndreptară într-acolo în mare grabă. Negrul îi urmă şi el. Ceea ce văzură nu putea trezi decât negre şi sumbre presimţiri. Un sclav ţinea de frâu un cal înşeuat, ud tot de rouă nopţii… Calul bătea din copite şi fornăia nervos. Păru-i murg era stropit şi mânjit de ceva mai închis la culoare decât petele de rouă şi mai întunecat chiar decât părul său negru. Pe picioare, pe şa, peste tot se vedeau urme de sânge închegat.

Dincotro gonise calul încoace? Din prerie. Un negru îl prinsese în câmpie. Călăuzit de instinct, calul se îndrepta spre conac. Frâul îi atârna între picioare.

Al cui era calul? Iată o întrebare pe care n-o mai puse nimeni. Toţi cei de faţă recunoscuseră murgul lui Henry Pointdexter.

Nimeni nu întrebă cu al cui sânge era mânjit. Şi tatăl şi sora şi vărul nu se îndoiau câtuşi de puţin: petele acelea întunecate de sânge, la care ei toţi se uitau cu ochi rătăciţi, era sângele lui Henry Pointdexter.