Capitolul III. Farul preriei

Acum, călătorii nu-şi mai făceau griji în privinţa drumului. Urma lassoului şerpuia neîntrerupt înainte şi se vedea atât de lămurit, încât nici măcar un copil nu s-ar fi putut rătăci. Nu mergea în linie dreaptă, se întortochea prin hăţişuri, iar uneori, atunci când lipseau copacii, se abătea puţin într-o parte. Lucrul acesta îşi avea temeiul lui: prin asemenea locuri erau râpe adânci şi alte oprelişti, iar urma călăuzitoare a lassoului ocolea, dând astfel furgoanelor putinţa să înainteze nestânjenite.

— Câtă grijă ne arată tânărul acela! Remarcă Pointdexter. Îmi pare foarte rău că nu i-am aflat numele. Totuşi, dacă are cumva vreo legătură cu fortul, atunci o să-l mai întâlnim, cu siguranţă.

— Şi eu nădăjduiesc să-l revedem! Zise Henry.

Louise asculta în tăcere, dar împărtăşea din toată inima speranţa lui Henry.

Gândul că această grea călătorie se apropie de sfârşit şi că va putea să-şi vadă noile domenii înainte de apusul soarelui, dădu plantatorului o dispoziţie minunată. Pointdexter sporovăia prieteneşte cu supraveghetorul, iar după un timp se opri să spună o glumă lui moş Scipio, care abia îşi mai târa picioarele băşicate şi se apropie de mătuşa Chloe, gârbovită de povara purtată în spate, ca să-i dea puţin curaj. În comparaţie cu alţi proprietari de sclavi, despre Woodley Pointdexter nu se putea spune că e un stăpân crud, iar negrii îl iubeau chiar, în felul lor, deşi mai mult se temeau de el. Pointdexter nu găsea nici o plăcere în a-şi chinui sclavii, dar socotea necesar să fie biciuiţi. Cu toate acestea era mândru că pe corpul sclavilor săi nu se văd urmele schingiuirilor.

Nu-i de mirare deci că şi ceilalţi însoţitori ai caravanei împărtăşeau voioşia plantatorului: nădăjduiau cu toţii să se poată odihni în scurtă vreme la capătul acestui drum istovitor. Până şi negrii sporovăiau vesel între ei, uitând de oboseală.

Singur, căpitanul rămânea la fel de întunecat ca şi mai înainte.

Curând însă ceva cu totul neaşteptat veni să le stârnească iarăşi neliniştea.

Prevederile necunoscutului începură să se adeverească: soarele se ascunse după nori mai înainte ca ei să fi zărit chiparosul.

Asta încă n-ar fi trebuit să-i neliniştească, deoarece urma lassoului se vedea tot atât de desluşit şi deocamdată nu erau nevoiţi să se orienteze după soare. Totuşi, numai faptul că soarele se ascunsese după nori aduse o grea apăsare asupra drumeţilor.

— Ai crede că soarele a şi asfinţit! Spuse plantatorul, scoţându-şi ceasul de aur din buzunar. Şi nu-s decât orele trei. Spre norocul nostru, tânărul necunoscut cu lassoul se dovedeşte o bună călăuză. Fără el, am fi rătăcit până seara târziu prin preria pârjolită şi, cine ştie, poate că eram nevoiţi să şi înnoptăm aici.

— Negru ne-ar mai fi fost aşternutul! Glumi Henry, vrând să dea o întorsătură veselă discuţiei. Uf şi ce vise îngrozitoare aş fi avut dormind pe pământul ăsta ca tăciunele!

— Da şi eu, zău! Întări sora lui, scoţând capul de după perdeaua trăsurii şi cercetând împrejurimile cu privirea. Eu, una, l-aş fi visat pe Pluto cu Proserpina5 în infern, sunt convinsă.

— Hi-hi-hi! Se hlizi de pe capră trăsurii negrul John, care figura în registrele plantaţiei sub porecla de Pluto al lui Pointdexter. Tânăra miss să mă viseze în mijlocul preriei negre! Ce vis caraghios! Hi-hi-hi!

— N-ar trebui să vă ardă de râs! Bombăni Callhown, apropiindu-se. Poate că până la urmă o să fim într-adevăr nevoiţi să înnoptăm aici, în preria neagră. Numai să n-o păţim mai rău.

— Ce vrei să spui, Cas? Întrebă Pointdexter.

— Mă tem, unchiule, că tânărul de adineauri ne-a tras pe sfoară. Lucrurile stau prost, deşi n-aş putea s-o afirm cu toată siguranţa. Am făcut mai mult de cinci mile şi unde-i chiparosul? Am ochiul ager, dar degeaba scrutez depărtarea: nicăieri, nici urmă de chiparos!

— Şi ce crezi că a urmărit trăgându-ne pe sfoară?

— Ei, asta-i acum! „Ce scop”! De unde să ştiu? O fi având destule motive.

— Arată-ne măcar unul – se auzi glasul cristalin din trăsură – şi te vom asculta cu atenţie.

— Ştiu, eşti gata să asculţi cu mare atenţie orice are vreo, legătură cu acest individ – răspunse ironic Callhown. Dar dacă mi-aş spune părerea, ai susţine că mint.

— Depinde ce spui, mister Cas. E de la sine înţeles că tu, cu experienţa ta de militar care-a bătut atâtea drumuri, n-ai să te-apuci să stârneşti o panică falsă.

Callhown înţelese batjocura-i usturătoare şi poate că ar fi renunţat să continue, dacă n-ar fi fost insistenţa plantatorului.

— Ascultă, Cas, explică-mi, ce s-a întâmplat? Stărui el. Cuvintele tale pot să trezească bănuieli grave. Ce-a urmărit necunoscutul, îndrumându-ne greşit?

— Dar bine, unchiule – făcu Callhown şi în vocea lui nu se mai simţea siguranţa dinainte – eu nu susţin că acesta e adevărul. Exprim doar o presupunere.

— Ce vrei să spui?

— Ei, parcă puţine se pot întâmpla! Pe aici, prin prerie, atacul şi jefuirea unei caravane nu-i o raritate.

— Îngrozitor! Exclamă Louise cu o spaimă prefăcută.

— Te temi de un atac din partea indienilor? Întrebă Pointdexter.

— Nu neapărat din partea indienilor. Uneori albii se travestesc în indieni, uneori şi mexicanii. Ca să treci drept indian, e destul să ai pielea niţel mai oacheşă, să-ţi pui o perucă din coadă de cal şi să-ţi împodobeşti capul cu o mână de pene. Asta-i toată mascarada! Dacă vom fi jefuiţi de vreo bandă de „indieni albi”, nu trebuie să ne învinovăţim decât pe noi: vom fi pedepsiţi pentru încrederea noastră naivă într-un om cu desăvârşire străin.

— Lasă, Cas, ce rost au învinuirile astea? Vrei să spui că necunoscutul ne-a atras într-o cursă?

— Nu, unchiule, nu spun asta, dar ştiu că asemenea lucruri se întâmplă. S-ar putea să fie şi el capabil de o asemenea ispravă.

— Posibil, dar prea puţin probabil! Se auzi din trăsură un glas plin de o ironie veninoasă.

— Nu, nu se poate! Interveni tânărul Henry. Bănuielile tale n-au nici un temei, Casey. Asta-i pur şi simplu o calomnie. Şi ţi-o dovedesc, dacă vrei. Priveşte!

Tânărul îşi struni calul şi arătă ceva care se contura desluşit la oarecare depărtare de urma lassoului – un cactus înalt, cu tulpină verde şi plină de sevă, scăpat ca prin minune de pârjol.

Henry Pointdexter atrăgea însă luarea-aminte nu atât asupra cactusului, cât a unei mici bucăţi de carton înfiptă într-unul din ghimpii copăcelului.

— Să vedem ce scrie! Continuă el. Iată: „De aici se vede chiparosul”.

— Unde, unde? Întrebă Pointdexter.

— Pe carton e desenată o mână cu arătătorul întins înainte – zise Henry. Fără îndoială că arată spre chiparos.

Toţi priviră în direcţia însemnată pe cartea de vizită.

Pe vreme însorită, chiparosul s-ar fi zărit din prima clipă, dar cerul albastru se făcuse între timp ca cenuşa şi în lumina asta mohorâtă era cu neputinţă să-l vezi.

— Nu se vede nicăieri! Rosti Callhown, plin de siguranţă. Sunt convins că asta nu-i decât o nouă batjocură născocită de netrebnicul acela.

— Te înşeli, Casey! Interveni Louise Pointdexter. Ia binoclul şi uită-te! Dacă ochiul tău ager nu te-a trădat, vei zări la orizont ceva foarte asemănător cu un copac. Trebuie să fie chiparosul.

Callhown nu se încumetă să ia binoclul din mâna verişoarei sale. Ştia bine că Louise are dreptate.

Pointdexter luă binoclul şi văzu desluşit silueta chiparosului ce se înălţa deasupra preriei.

— Adevărat! Exclamă el. E chiparosul! Tânărul se dovedeşte un om cinstit. Degeaba l-ai ponegrit, Casey! Nici nu-mi venea să cred că e capabil să ne joace o asemenea farsă… Ei, înainte! Mister Sanson, transmite porunca oamenilor.

Callhown dădu pinteni calului şi se depărtă în goana mare de ceilalţi. De altfel, nici nu-i mai rămânea altceva de făcut.

— Henry, dă-mi te rog cartea de vizită – îl rugă încet Louise. Vreau să văd săgeata care ne-a fost de atâta ajutor. Să luăm cu noi cartea de vizită. De vreme ce ştim încotro să apucăm, nu are nici un rost să o lăsăm aici.

Henry, fără să reflecteze câtuşi de puţin la rugămintea surorii sale, desprinse cartea de vizită de pe tulpina cactusului şi i-o aruncă în poală.

— Maurice Gérald! Şopti creola, citind numele tipărit pe cealaltă faţă a cartonului. Maurice Gérald! Repetă ea, tulburată, ascunzând cartea de vizită în sân. Oricine ai fi, de oriunde ai veni, oricare ţi-ar fi drumul şi orice vei deveni, din această clipă soarta noastră e una. Ştiu asta, o simt tot atât de limpede cum văd cerul deasupra mea.