Capitolul IV. Nordul negru

Louise stătea cufundată în visuri, ca vrăjită. Îşi strângea tâmplele în palmele-i delicate şi toate forţele sufletului ei păreau încordate să ghicească viitorul.

Curând, o vie nelinişte cuprinse din nou pe cei din jur, curmându-i visarea. Auzi deodată glasul îngrijorat al fratelui ei:

— Ia priveşte, tată, nu vezi nimic?

— Unde, Henry, unde?

— Colo, în spatele furgoanelor… Vezi?

— Parcă… Dar nu desluşesc prea bine ce este. Ai zice… – Şi Pointdexter tăcu descumpănit. Drept să spun, nu înţeleg ce poate să fie…

Dinspre nord se ridicase pe neaşteptate deasupra preriei nişte vârtejuri negre ca tăciunele. Nu aveau o formă anume şi îşi schimbau necontenit dimensiunile, conturul şi locul. Aici se opreau în nemişcare, aici lunecau înainte pe pământul pârjolit, asemenea unor uriaşi pe patine, aici se unduiau şi se aplecau unele către altele, luând cele mai fantastice forme.

Drumeţii trăiau pentru prima oară o împrejurare atât de ciudată şi, fireşte, erau foarte neliniştiţi. Fiecare îşi dădea seama că se apropie o dezlănţuire a stihiilor.

Caravana se opri. Răsunară strigăte pline de groază. Caii nechezau, catârii scoteau nişte răgete asurzitoare.

Din direcţia coloanelor negre şi învârtejite venea un vuiet ca de cascadă, curmat din când în când de un trosnet asemănător cu zgomotul unei salve de puşti ori cu bubuitul depărtat al tunetului.

Vuietul creştea necontenit: primejdia necunoscută se apropia din ce în ce. Oamenii priveau încremeniţi la norii ce se lăsaseră jos de tot şi la vârtejurile negre care parcă, se rostogoleau înspre ei ca să-i strivească.

În aceste clipe de grea cumpănă, un strigăt spintecă deodată văzduhul – deşi plin de alarmă, strigătul dădu curaj oamenilor înspăimântaţi. Drumeţii întorseseră ochii şi zăriră un călăreţ ce se apropia într-o goană nebună.

Îl recunoscuseră îndată în ciuda colbului ce-l acoperea de sus până jos: era necunoscutul cu lassoul după a cărui urmă se călăuziseră până atunci.

Tânăra din trăsură îl recunoscu cea dintâi.

— Înainte! Îndemnă necunoscutul, cu glas puternic, apropiindu-se. Şi cât mai repede!

— Ce este? Întrebă plantatorul, tulburat. Ne ameninţă vreo primejdie?

— Da. În clipa când v-am părăsit, nu mă aşteptam la asta. Abia după ce am ajuns la râu am zărit semnele ameninţătoare.

— Semnele cui, sir?

— Ale Nordului.

— Aşa numeşti dumneata furtuna?

— Da.

— N-am auzit niciodată că Nordul poate prezenta vreo primejdie pe uscat – observă Callhown. Ştiu, desigur, că aduce cu sine un frig pătrunzător, dar…

— Nu numai frig, sir… Vă rog, nu se poate să mai zăbovim, mister Pointdexter! Se adresă el plantatorului, cu o stăruinţă plină de nerăbdare. Dumneavoastră şi toţi oamenii dumneavoastră sunteţi în primejdie. Nordul nu e întotdeauna primejdios, numai că de astă dată… Iată, vedeţi vârtejurile negre de colo?

— Ne tot uităm la ele şi nu pricepem ce-ar putea să fi…

— Sunt vestitorii furtunii. Propriu-zis, nu ele aduc primejdia. Uitaţi-vă în sus. Vedeţi norii aceia negri ce-au învăluit cerul? De ei trebuie să ne temem. N-aş vrea să vă sperii, dar socot de datoria mea să vă spun că norii aceştia sunt aducători de moarte. Iată, se îndreaptă încoace! Acum, salvarea depinde numai de iuţeala noastră, în zece minute vor fi aici şi atunci… Mai repede, sir, vă implor! Porunciţi surugiilor să gonească cât pot de iute! Cerul însuşi vă sileşte să vă grăbiţi.

Supunându-se acestor imperioase rugăminţi, plantatorul ceru surugiilor să mâne caravana din răsputeri.

Groaza care cuprinsese deopotrivă şi animalele şi oamenii, făcea intervenţia bicelor de prisos. Trăsura şi călăreţii goneau în faţă, ca şi mai înainte. Călăreţul cel necunoscut încheia convoiul, ca şi cum ar fi vrut să apere caravana de primejdie. Din când în când oprea calul şi se uita îndărăt şi de fiece dată o şi mai mare îngrijorare i se citea pe faţă. Plantatorul, băgând de seamă totul, se apropie şi-l întrebă:

— Primejdia n-a trecut încă?

— Din nefericire nu pot să vă spun nimic liniştitor. Speram că vântul o să-şi schimbe direcţia.

— Vântul? Eu nu simt nici măcar o adiere.

— Asta, aici. Dar iată, acolo e un uragan cumplit. Dumnezeule şi vine spre noi cu o iuţeală nemaipomenită! Mă îndoiesc că mai apucăm să ieşim din preria pârjolită.

— Atunci, ce-i de făcut? Făcu plantatorul, îngrozit.

— N-aţi putea sili catârii să alerge mai iute?

— Nu, e cu neputinţă.

— În acest caz mă tem că vijelia o să ne prindă din urmă.

Necunoscutul întoarse din nou capul şi scrută cu încordare vârtejurile negre ce se rostogolesc spre ei, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama cât de iute se apropie. Pe faţă i se aşternu o vie îngrijorare.

— Da, prea târziu! Exclamă el. Se mişcă mai repede decât noi. Mult mai repede… Nici o speranţă să putem scăpa.

— Dumnezeule, sir! Să nu fie într-adevăr nici o scăpare? Se tângui plantatorul.

Necunoscutul nu răspunse. Rămase tăcut câteva clipe, chibzuind cu încordare. Acum nu se mai uita la cer. Ochii i se opriseră asupra furgoanelor.

— Şi nu putem face nimic să înlăturăm primejdia? Strigă deznădăjduit plantatorul.

— Ba da, putem! Răspunse el deodată, plin de bucurie şi parcă luminat de un gând fericit. Există o ieşire, la care nu m-am gândit până acum. De furtună, oricum, nu scăpăm, dar putem evita primejdia. Repede, mister Pointdexter! Porunciţi oamenilor să înfăşoare capetele cailor şi catârilor, altminteri animalele vor fi orbite şi vor turbă. Pături, şaluri, orice e bun pentru treaba asta. Pe urmă, toată lumea să intre în furgoane. Numai să aibă grijă să închidă bine coviltirele şi prelatele. Restul îl iau în seama mea.

După aceste îndrumări, călăreţul se îndreptă spre trăsură, în timp ce Pointdexter împreună cu supraveghetorul împărţea porunci în dreapta şi-n stânga.

— Domnişoară – spuse el, politicos, apropiindu-se. Trebuie să lăsaţi perdelele. Vizitiul trebuie să intre şi el în trăsură. Dumneavoastră, de asemenea – urmă călăreţul, adresându-se lui Henry şi lui Callhown. Acelaşi sfat îl dădu şi lui Pointdexter, care tocmai se apropiase de trăsură. E loc destul pentru toţi. Dar mai repede, vă implor, nu pierdeţi vremea. În câteva clipe, furtuna va fi deasupra noastră.

Plantatorul şi fiul său săriră de pe cai şi intrară în trăsură.

Callhown, îndărătnic, nu vru să asculte şi rămase în şa. De ce să dea el înapoi în faţa unei primejdii îndoielnice, pe care acest necunoscut în straie mexicane înţelegea să o înfrunte?

Călăreţul se întoarse spre supraveghetor, îi porunci să urce într-un furgon şi omul se supuse fără o vorbă.

Acum se putea gândi şi la sine. Cu o mişcare iute, el desfăcu serapéul şi-l aruncă pe capul calului, legând capetele după gât. Apoi, cu aceeaşi îndemânare, îşi desprinse brâul de mătase chinezească, îl petrecu în jurul pălăriei, vârând un capăt pe după panglica pălăriei, iar celălalt lăsându-l să atârne, ca un fel de vizieră.

Înainte să-şi acopere faţa, se întoarse încă o dată spre trăsură şi-l văzu cu mirare pe Callhown tot în şa. Biruindu-şi antipatia faţă de omul acesta, necunoscutul repetă apăsat:

— Dacă nu intraţi numaidecât în trăsură, veţi pieri!

De data asta, Callhown se supuse. Semnele furtunii ce se apropia erau mult prea vădite. Coborî de pe cal cu o încetineală ostentativă şi intră în trăsură, la adăpostul perdelelor trase cu grijă.

Ceea ce se petrecu după aceea cu greu s-ar putea descrie. Nimeni nu avu putinţa să vadă cu ochii lui stihiile dezlănţuite, căci nimeni nu cuteză să se uite afară. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, tot n-ar fi putut să desluşească ceva.

La vreo cinci minute după ce oamenii înfăşuraseră capetele animalelor, o beznă cumplită învălui caravana.

Călătorii nu apucară să fie martori decât la începutul uraganului. Unul din vârtejurile ce se apropiau izbi pieptiş furgoanele şi umplu văzduhul cu o pulbere neagră şi deasă, părând că se destramă. Apoi se abătu asupră-le o pală de aer fierbinte, că răsuflarea unui cuptor. În urma ei, şuierând şi urlând, se porni un vânt în rafale, aducând un frig pătrunzător. Nu se mai vedea şi nu se mai auzea nimic, afară de şuierul vântului, de urletul lui gâfâit şi de pocnetul coviltirelor zbuciumate. Catârii stăteau locului că încremeniţi. Vocile slabe ale oamenilor se pierdeau în vuietul furtunii. Văzduhul era plin de o pulbere neagră şi fină, ridicată de vântul furios de pe întinderea preriei pârjolite.

Un ceas încheiat vântul purtă de colo-colo prin văzduh trâmbele negre de cenuşă. Aproape un ceas încheiat drumeţii noştri statură nemişcaţi ca nişte schimnici, fără să îndrăznească să scoată capul afară. În cele din urmă fură eliberaţi. Lângă perdelele trăsurii se auzi deodată glasul necunoscutului:

— Acum puteţi ieşi – rosti el, aruncând într-o parte fularul de mătase ce-i acoperea obrazul. Furtuna n-a încetat, poate să mai ţină două-trei zile, dar din clipa asta nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Cenuşa a fost măturată şi purtată undeva înainte şi nici dincolo de Rio Grande nu cred să o ajungeţi din urmă.

— Sir – vorbi plantatorul, coborând grăbit din trăsură – vă datorăm…

— Viaţa! Zise Henry, întregind gândul tatălui său. Vă rugăm stăruitor să ne spuneţi numele dumneavoastră.

— Maurice Gérald – răspunse necunoscutul. În fort însă lumea mă cunoaşte mai mult sub numele de Maurice-Mustangerul.

— Mustanger! Murmură dispreţuitor şi foarte încet Callhown, încât nu-l putu auzi decât Louise.

        „Nu-i decât un mustanger!” se gândi aristocratul Pointdexter, puţin dezamăgit de această mărturisire.

— Acum nu mai aveţi nevoie de mine. Veţi găsi drumul şi fără ajutorul meu – urmă vânătorul de mustangi. De aici se vede şi chiparosul. Mergeţi drept spre el. După ce treceţi râul, veţi vedea drapelul fluturând deasupra fortului. Cred că veţi ajunge la destinaţie înainte să se întunece. În ce mă priveşte, sunt nevoit să-mi iau rămas bun şi să vă părăsesc.

Dar nici înfăţişarea ciudată a feţei sale negre de cenuşă, nici mărturisirea îndeletnicirii sale modeste nu avură darul să scadă farmecul necunoscutului în ochii Louisei Pointdexter.