Capitolul XV. Fugara e ajunsă din urmă

Apriga urmărire continuă încă o milă, fără schimbări deosebite. Iepele sălbatice goneau ca şi mai înainte, dar acum nu mai erau înnebunite de spaimă, nu mai fornăiau şi nu mai nechezau. În spatele hergheliei se auzea din când în când nechezatul mustangului rotat, însă tovarăşele lui de odinioară nici nu păreau să-l bage în seamă. Louise stătea liniştită în şa, fără să bănuiască nimic. În schimb, călăreţul de pe calul murg părea stăpânit de o adâncă îngrijorare. Întreaga-i înfăţişare mărturisea deznădejde şi spaimă.

— Mai repede, Castro! Îşi îmboldea Maurice fugarul, plin de nerăbdare. Ce-ai păţit astăzi? Data trecută ai izbutit să o ajungi din urmă, ce-i drept, cu oarecare greutate. Dar acum poartă pe cineva în şa. Acum poartă în şa fiinţa care mi-e mai scumpă decât orice pe lume şi pentru care aş jertfi viaţa mea cât şi a ta. Mai repede, mai repede! Ce se întâmplă dacă o pierd din vedere? Va pieri, fără îndoială! Şi Maurice gonea mereu, fără să-şi ia ochii de la fata ce se depărta din ce în ce mai mult. Din vreme în vreme, măsura neliniştit cu privirea distanţa dintre ei. „N-ar fi mai bine să o strig? Îl fulgeră un gând. Poate că m-aude. Dar o să înţeleagă ce-i spun, o să-şi dea seama că vreau s-o previn? Slabă nădejde!” Şi Maurice renunţă la gândul acesta. Pe de o parte, spera să ajungă totuşi din urmă iapa fugară, pe de altă parte, ştia bine că nu cu vorbe va izbuti să o oprească. Păstrase tot timpul în suflet nădejdea că se va apropia într-atât, încât să poată arunca lassoul de gâtul mustangului, silindu-l să i se supună. Treptat-treptat i se spulberă şi această nădejde.

Manada se zărea acum gonind prin hăţişurile dese din partea locului. Ici-colo, ele se contopeau în crânguri întinse. O nouă nelinişte se ivi în sufletul mustangerului. Louise putea să fie purtată într-acolo şi să dispară din ochii lui, în crângurile cu cărări întortocheate. Privelişti îngrozitoare începură să i se perinde prin minte, una mai sumbră decât alta: nu vedea decât beznă şi nenorocire.

— Cerule mare! Izbucni deodată Maurice. Dacă se abat încoace armăsarii? Aici e locul lor preferat şi la vremea asta sunt mai periculoşi ca oricând!

Pintenii mustangerului se înfipseră nemilos în coastele murgului. Castro, care gonea ca vântul, întoarse capul şi îşi privi stăpânul cu o mustrare mută în ochi. În această clipă de încordare, iepele sălbatice pătrunseră în hăţişuri şi se făcură nevăzute. Dispariţia hergheliei avu parcă un efect magic asupra mustangului rotat, care îşi încetini goană, ca după câteva clipe să se oprească de-a binelea. Iar când Maurice, cu calul numai o spumă, ajunse în marginea crângului, o găsi pe Louise în mijlocul unei poieni, stând liniştită în şa, ca o statuie de marmură.

— Miss Pointdexter! Exclamă el, apropiindu-se. Nici nu ştiţi cât mă bucur că mustangul a devenit iarăşi supus. Eram foarte neliniştit…

— Ce anume vă neliniştea, sir? Întrebă fata, nedumerită.

— Primejdia ce vă ameninţa – spuse Maurice, cu oarecare mirare.

— O, vă mulţumesc, mister Gérald, numai că eu n-am văzut nimic să mă sperie. M-a ameninţat într-adevăr vreo primejdie?

— Dacă v-a ameninţat o primejdie! Repetă irlandezul, cu uimire crescândă. Să călăreşti un cal sălbatic, care o ia la goană prin pustiul preriei!

— Nu văd nimic deosebit în asta. Credeţi c-ar fi putut să mă arunce din şa? Călăresc bine şi-aş fi ştiut să-l stăpânesc.

— Da, totul e aşa precum spuneţi; totuşi, închipuiţi-vă că aţi fi putut să vă rătăciţi prin hăţişurile acestea, unde şi un băştinaş din Texas dibuie anevoie drumul. În acest caz nu ajută cu nimic faptul că eşti un călăreţ priceput.

— A, v-aţi temut să nu mă rătăcesc! Asta era primejdia care mă ameninţa.

— Eh, câte nu se întâmplă! Să presupunem că aţi fi dat peste…

— Peste indieni? Îl întrerupse Louise. Ce s-ar fi putut întâmpla? Comancii sunt acum în relaţii paşnice cu noi. De altfel, nici nu cred că sunt cruzi, oricâte mi s-ar spune despre ei şi oricât ar încerca să mă prevină unele persoane cu autoritate, bunăoară, maiorul. Pe cuvânt de onoare, m-aş fi bucurat să-i întâlnesc şi, în orice, caz, nu m-aş fi ascuns de ei. Cât aş fi dorit să-i văd pe aceşti nobili indigeni, gonind prin preria lor natală!

— Toate astea sună foarte frumos şi vă admir curajul, miss Pointdexter. Totuşi mă simt dator să vă previn şi eu la rându-mi şi nădăjduiesc să ţineţi seama de sfatul meu prietenesc: fiţi prudentă cu indienii! Dacă v-ar fi ieşit în cale şi…

— Şi dacă le-ar fi trecut prin minte să mă atace, aş fi trecut ca o săgeată prin faţa lor şi m-aş fi întors la prietenii mei. Cu un cal atât de iute ca draga mea Lună, mă îndoiesc c-ar fi izbutit să mă ajungă din urmă. Recunoaşteţi şi dumneavoastră, mister Gérald. Nici dumneavoastră nu v-a fost uşor să mă ajungeţi, nu-i aşa?

Mustangerul se uita la tânăra creolă cu ochii mari, plini de uimire şi de admiraţie.

— Cred că nu vreţi să spuneţi – rosti el după o lungă tăcere – că puteaţi opri mustangul. Şi eu, care eram convins că a luat-o razna şi că eraţi lipsită de apărare!

— Nu, nu, desigur! Se grăbi să răspundă fata, puţin încurcată. La început, lucrurile s-au întâmplat întocmai cum spuneţi. Mustangul a luat-o razna, într-adevăr, şi nu-l mai puteam opri. Dar mai târziu mi-am dat seama că pot să-l opresc, strângând frâul. Aşa am şi făcut. Chiar în faţa dumneavoastră. Aţi văzut, nu?

— Oare l-aţi fi putut opri şi mai înainte? Întrebarea aceasta scăpă mustangerului aproape fără voie. Tăcu, îndată, aşteptând cu nerăbdare răspunsul.

— Tot ce se poate, tot ce se poate. Era de ajuns să strâng frâul cu putere. Trebuie să mărturisesc, mister Gérald, că-mi place nespus de mult galopul. Mai cu seamă prin prerie. Aici e minunat, e atâta spaţiu şi scapi de teama că poţi călca vreo găină sau vreun purcel. În fond – urmă fata cu sinceritate – nici nu-mi pare rău că mustangul a luat-o la goană. Flecăreala fără rost te oboseşte uneori. Simţeam nevoia să respir, să rămân singură. Aşa că vedeţi, mister Gérald, până la urmă totul a ieşit cum nu se poate mai bine.

— Doreaţi să rămâneţi singură? Întrebă mustangerul, dezamăgit. Îmi pare foarte rău că v-am tulburat singurătatea. Dar vă asigur, miss Pointdexter, numai teamă că sunteţi în primejdie m-a purtat încoace.

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, sir, vă sunt adânc recunoscătoare. V-aţi temut, se vede, de un atac din partea indienilor.

— Nu, nu la indieni m-am gândit.

— Atunci, despre ce e vorba? Vă rog să-mi spuneţi, ca să fiu mai prevăzătoare pe viitor.

Maurice nu răspunse îndată. Auzi ceva care-l făcu brusc să se întoarcă. Văzându-l că ascultă cu încordare, tânăra creolă deveni şi ea atentă. Răsună un nechezat strident, urmat de altele. Apoi – un tropot de copite. Pentru vânătorul de mustangi, totul era limpede: strigătul său era un răspuns deschis la întrebarea de adineauri.

— Armăsarii sălbatici! Exclamă Maurice, cuprins de nelinişte. Ştiam eu că vin pe aici.

— Aceasta-i primejdia de care v-aţi temut?

— Da, la ea m-am gândit.

— Bine, dar nu sunt decât nişte mustangi. Cum de pot să vă înspăimânte?

— În mod obişnuit, n-are de ce să-ţi fie teamă. Dar la vremea asta devin tot atât de sălbatici şi de primejdioşi ca şi tigrii. Nici nu vă daţi seama. Un armăsar sălbatic întărâtat e mai de temut decât un lup, o panteră sau un urs.

— Atunci, ce-i de făcut? Întrebă Louise, privind înspăimântată în ochii omului, care o mai scăpase odată din impas.

— Dacă ne atacă – rosti Maurice – avem doar două ieşiri: prima, să ne căţărăm într-un copac, lăsând caii să fie sfâşiaţi.

— Şi a doua? Întrebă creola, cu un calm care dovedea o mare stăpânire de sine, precum şi hotărârea de a face faţă oricărei încercări. Sunt gata la orice, dar nu vreau să părăsim caii. Nu mi se pare o soluţie.

— Nici nu putem să recurgem la ea. După cât se vede, pe aici nu-i nici un copac mai răsărit. În cazul unui atac, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru: să ne bizuim pe iuţeala cailor noştri. Din păcate – continuă Maurice, cercetând cu atenţie mustangul rotat şi apoi calul său – azi au gonit nu glumă şi amândoi par foarte obosiţi. E cea mai mare nenorocire a noastră. Cu cât le dăm mai mult răgaz de odihnă, cu atât e mai bine. În plus, s-ar putea ca armăsarii nici să nu ajungă până aici. Şi chiar dacă ajung, nu înseamnă numaidecât că ne vor ataca. Totul depinde de starea în care se află. Dacă se luptă şi se muşcă între ei, atunci suntem şi noi în primejdie. În asemenea clipe devin turbaţi şi se aruncă fără alegere unii asupra altora, chiar dacă poartă călăreţi în spinare… Ah! E aşa cum am bănuit: se luptă între ei. Îmi dau seama după felul cum nechează. Din nefericire, se îndreaptă încoace.

— Atunci, ce mai aşteptăm, mister Gérald?

— N-are rost să pornim acum. Avem şesul deschis în faţă şi nu ne putem ascunde nicăieri. Apoi armăsarii vor ieşi în prerie mai înainte ca noi să ne depărtăm prea mult şi ne vor ajunge repede din urmă. Singurul loc de care îmi amintesc acum, unde am fi la adăpost de primejdie, se află în direcţie opusă. Dar, după câte îmi dau seama, ascultând tropotul de copite, armăsarii sălbatici au pornit-o şi ei într-acolo. Dacă pornim prea devreme, ne izbim de herghelie şi pierim, fără doar şi poate. Să aşteptăm puţin şi să căutăm să ne strecurăm în spatele lor. Dacă izbutim, câştigăm două mile avans faţă de ei şi suntem salvaţi. Sunteţi sigură că puteţi să stăpâniţi mustangul?

— Absolut sigură! Se grăbi să răspundă creolă.